Uniformele Armatei Romane la 1877

Dragi cititori! Tocmai ce se împliniră 140 de ani de la proclamarea independenţei României şi, pentru a marca aceste momente, m-am gândit că nu ar fi rău să aruncăm un ochi la cum arăta Armata română la acel moment.

Şi, pentru a da o oarecare greutate a ceea ce urmează a curge mai la vale, vom viziona în rândurile ce urmează planşele unui album realizat în anul 1873, album ce prezintă aşa cum arătau “noile” uniforme ce tocmai fuseseră introduse în uz în anul precedent. Aceste uniforme, cu mici variaţiuni, sunt cele care au fost purtate în timpul războiului.

Realizarea albumului a fost pusă în practică de un anume M. B. Baer, în tehnica cromolitografiei, fiecare planşă fiind semnată în acest sens. Moritz Benedict Baer s-a stabilit la Bucureşti în anul 1861 unde a deschis un atelier fotografic în Pasajul Român. În anul 1865, a preluat afacerea de litografii a lui Andreas Bielz, un alt cunoscut al cromolitografiei, ce editase împreună cu Danielis, în anul 1852, Albumul Oştirii Ţării Româneşti, iar din 1873 deschide “Institutul Tipolitografic M. B. Baer”, renuntând, între timp la fotografie, în anul 1871.

Planşele albumului ce le vom prezenta aici fac parte dintr-o primă realizare a noilor ateliere, o întreprindere de altfel destul de curajoasă, deoarece o lucrare cu şi despre armată era o lucrare foarte pretenţioasă, mai ales că albumul surprinde şi personajele importante ale momentului, începând cu Principele Carol, generalul Ioan Emanoil Florescu, ministrul de război, sau Inspectorul general al Serviciului sanitar Dr. Carol Davila.

Să începem cu imaginile dară…

Prima imagine este cu pagina de gardă care prezintă o alegorie destul de tipică pentru epoca respectivă. În această alegorie putem observa dispuse piese de uniformă, armament și echipament. Putem vedea aici ranițe, tobe, șei, puști, carabine, tunuri, baionete, tesace sau săbii de diverse tipuri, căciuli, coifuri, chipie, practic fiecare armă sau specialitate fiind reprezentată prin ceva anume.

Ce este de remarcat sunt micile erori la reprezentarea drapelelor și faptul că apar primele decorații militare instituite la 1872, anume Medalia Virtute Militară și Semnul Onorific pentru 25 de ani de serviciu.

În  această a doua imagine putem observa stema, cele două drapele militare, unul pentru armată, celălalt pentru gărzile civice, și toate piesele de armament pe care le folosea Armata Română la 1872. Imaginea fiind color, putem distinge mai bine armamentul aflat în uz la acel moment, cât și elemente de heraldică. Stema este cea princiară, md. 1872 ca și drapelul militar, cel de gardă civică fiind md. 1869, primele drapele date de Regele Carol I.

Acestea aveau în locul stemei marca orașului și numărul legiunii de gardă civică în colțuri. Drapelul militar este destul de ciudat prezentat, având cifra regimentară în colțuri, în loc de cifra regală. Deși nu există vreun ordin cunoscut până la acest moment în această direcție care să arate existența unui asemenea tip de drapel combinația între steagul stipulat în Constituția de la 1866 și modelul de drapel 1863, care avea cifra unității în colțuri este plauzibilă.

Totuși, trebuie adus în discuție faptul că o confirmare a existenței încă nu a fost descoperită. Un alt aspect interesant este prezența cravatei albastre, stipulată în Convenția de la Paris din 1858 care stabilea primele norme de unificare ale principatelor, inclusiv cel asupra armatei.

În privința armamentului, vedem un tun de bronz, cu încărcare pe la gura țevii, sistem La Hitte md. 1865 și un tun de oțel, cu încărcare pe la culată, sistem Krupp md. 1871, puști și carabine sistem Dreyse md. 1867 și Peabody md. 1868, cu baionetele aferente, săbii de infanterie, cavalerie și artilerie și tesace, săbiile scurte ce erau oferite caporalilor și sergenților.

Prima imagine care prezintă o uniformă este a Domnitorului Carol. Acesta este întruchipat într-o uniformă de general en-chef, în ținută de ceremonie, iar în spatele lui se observă un ofițer aghiotant domnesc tot în ținută de ceremonie.

Gradul de general en-chef era echivalent cu gradul de general de corp de armată sau, astăzi, general-locotenent, și era cel mai înalt grad din armată, deținut doar de domnitor, ulterior rege. Pentru militari existau tangibile doar gradele de general de brigadă și general de divizie.

Gradele erau indicate prin stele la epoleți, broderii la manșetă și trese de chipiu. Uniforma generalilor era bazată pe cea a ofițerilor de infanterie, cu diferențele clasice ale gradului și funcției.

Pentru imaginea Statului Major General îl avem portretizat primul pe generalul Ioan Emanoil Florescu, ministrul de “resbel”, în mare ţinută de ceremonie, încă general de brigadă, avansarea sa la general de divizie urmând să aibă loc în martie 1873 deci cam în momentul în care se edita acest album.

În plan îndepărtat avem un căpitan de roşiori aghiotant al ministrului, care poartă eghileţii albi caracteristic acestei funcţii. În partea dreaptă a imaginii avem un colonel din Corpul de Stat Major, structură care întrunea toţi ofiţerii de stat major ai momentului.

Acesta poartă în marea ţinută de ceremonie, având epoleţii cu stele în locul gradelor la manşete şi pamponul din pene tricolore căzânde la chipiu. Ca semn al serviciului poartă eghileţi galbeni. Acest corp avea calota chipiului roşie iar banda neagră, vestonul şi pantalonii ca ai infanteriei dar lampas dublu roşu la pantaloni precum generalii.

Următoarea imagine este legată tot de Statul Major General, însă de această dată îl avem portretizat pe generalul Alexandru Solomon, comandantul Diviziei a II-a Teritoriale. Generalul este tot în mare ţinută de ceremonie şi poartă însemnele de general de brigadă. Divizia a 2-a teritorială îşi avea sediu la Bucureşti, Divizia 1 fiind la Craiova, a 3-a la Galaţi şi a 4-a la Iaşi.

În dreapta imaginii avem un locotenent-colonel de stat major în marea ţinută de serviciu. Aceasta nu mai are epoleţi cu franjuri şi stele ci epoleţi din şnur cu capătul dinspre umăr în formă de treflă. Pentru ofiţerii superiori aceştia erau din şnur dublu.

Gradele sunt purtate la mânecă, fiind compuse din galonul de ofiţer superior şi două trese. Pe guler se poate observa broderia specifică ofiţerilor de stat major din armata română, purtate până în 1948. Vorbim de mare ţinută deoarece la chipiu, tot panaşul cu pene căzânde tricolore este purtat.

Pe lângă Statul Major General mai exista o instituţie cu rang similar dar care ţinea de domnitor şi care purta numele de Statul Major Domnesc, denumit şi Casa Militară a Domnitorului. Acesta era compus din ofiţeri ataşaţi direct persoanei domnitorului, ca adjutanţi sau ordonanţe, şi care se ocupau cu toate afacerile militare ce ţineau de acesta. Aceştia purtau o uniformă ca a stat-majoriştilor însă de culoare albastră deschis.

După aceste reglementări calota chipiului a devenit albă. Eghileţii aveau culoarea galbenă. În plus, aceştia purtau şarful pe umăr în loc de la brâu. În imaginea de mai sus avem un maior în mare ţinută, cu epoleţi cu franjuri şi stele şi pantaloni de aceeaşi culoare ca vestonul.

Locotenent-colonelul din centru poartă ţinuta de serviciu, cu epoletul stâng treflă ca toţi ofiţerii iar epoletul drept, de unde pleacă eghiletul, împletit şi cu cifra regală a domnitorului. Maiorul din dreapta poartă ţinuta ordinară, la care lipseşte pamponul şi şarful.

Următoarea armă care intră în atenția noastră acum este intendența și administrația. Practica epocii era ca aceste două specializări ale aceleiași arme să fie tratate distinct ca organizare internă dar ca o singură structură la nivelul întregii armate. Intendenții erau considerați organe de control în timp ce administratorii erau considerați organe de execuție pe lângă unitățile combatante.

Trebuie amintit faptul că, la momentul respectiv, armele necombatante nu aveau grade militare ci grade specifice pentru fiecare armă. Astfel intendența avea grade de la general de brigadă la căpitan, fiind considerată corpul superior, și anume intendent general, intendent, subintendent, adjunct cl. I și adjunct cl. a II-a. Administrația pornea în jos de la maior la sublocotenent și anume administrator principal, administrator cl. I, administrator cl. a II-a și administrator cl. a III-a.

Din punct de vedere al uniformei, aceasta se asemăna cu cea a infanteriei dar existau câteva mici diferențe. Prima ar fi aceea că toate însemnele erau albe în loc să fie galbene și nu aveau decât paspoale roșii la cusături. Intendenții purtau lampas dublu și eghileți albi dublii de vreme ce administratorii aveau doar vipuști și nu purtau eghileți.

La guler purtau fulgere precum ofițerii de stat-major. Elevii de administrație purtau aceeași uniforma dar fără broderii la guler iar toate însemnele erau din fir alb amestecat cu fir roșu.

Serviciul sanitar era alcătuit din medici, farmaciști și veterinari. Aceștia, ca necombatanți, aveau de asemenea grade specifice. Pentru medici acestea erau echivalate cu toate gradele de ofițer de la general de brigadă la sublocotenent și anume: medic inspector general, medic principal cl. I, medic principal cl. a II-a, medic de regiment cl. I, medic de regiment cl. a II-a, medic de batalion cl. I și medic de batalion cl. a II-a.

Exista pe lângă aceștia gradul de subchirurg dat subofițerului sanitar, considerat a fi elev medic sub arme sau asistent. Veterinarii și farmaciștii aveau aceleași grade doar că se începeau de la veterinar principal, respectiv farmacist principal, echivalat cu locotenent-colonelul.

Din punct de vedere al uniformei aceștia purtau chipiu după modelul general dar cu calota roșie iar banda de catifea neagră pentru medici, verde pentru farmaciști și albastru închis pentru veterinari. Aceleași distincții de culoare se regăseau la guler și manșete. La 1872 la tunici, încă mai erau purtați epoleți speciali cu broderii care, după complexitate, indicau gradul dar din 1874, doar inspectorul general a mai păstrat asemenea însemne, restul primind epoleți treflă și grade la manșete ca restul armatei.

În rest, uniforma era după modelul general al infanteriei. În această imagine îl avem reprodus chiar pe Carol Davila, fiind singurul inspector-general al Serviciului Sanitar, dar fără a-i fi menționat numele. În plus, decorațiile sunt puse pe partea dreaptă a pieptului, nu pe cea stângă, cum era și este normal.

Pe lângă serviciul sanitar, ca trupă sanitară, care se ocupa cu transportul răniților și orice alte atribuții pe lângă spitale sau ambulanțe, exista Compania Sanitară. Aceasta avea uniforme ca ale infanteriei dar fără însemne roșii având doar paspoale roșii la chipiu, manșete și gulere.

În plus, ca însemn de specialitate, pe epolet era purtată o cruce albă. În imaginea de mai sus avem soldați și ofițeri, din care unul în mare ținută, deci cu epoleți cu franjuri lungi și subțiri, așa cum purtau ofițerii inferiori și unul în ținuta de iarnă, unde se poate observa modul de purtare al sabiei pe sub manta.

Misiunile de transporturi militare erau asigurate, la momentul respectiv, de o unitate numită Escadronul de tren, termenul folosit în epocă fiind și acela de tren al echipajelor. Aceștia purtau chipie cu calotă bleu-marin și bandă neagră iar paspoalele erau roșii.

Tunica era maro și la un rând de nasturi cu paspoale roșii iar pantalonii erau gri cu vipușcă roșie. Toate însemnele erau albe. Fiind trupă călare, toși aceștia purtau în mare ținută ledunca, adică o cartușieră purtată la spate în diagonală, cu o curea de piele neagră și cu agremente metalice albe.

Geniul era reprezentat printr-un batalion ce avea în componență 5 companii și un pluton “afară din rânduri” adică unitate de logistică, cum am spune noi astăzi. Pe lângă acest batali Primele patru companii purtau numele de companii de “săpători-minari” şi aveau în componenţă fiecare câte trei secţiuni de săpători-minari şi lucrători de căi ferate şi o secţiune de telegrafie cu fir.

Compania 5 avea şi denumirea alăturată de pontonieri, fiind cea care se ocupa de aceste probleme. Companiile de săpători-minari sunt cele care, la declanşarea conflictului, au preluat atribuţiile de pregătire din punct de vedere genistic şi de fortificaţii a teritoriului. În imaginea de mai sus chiar se poate observa, în fundal, o asemenea poziţie întărită, înarmată cu guri de foc de artilerie.

Pe redută, una dintre greşelile frecvent întâlnite în acest album poate fi observată, şi anume, un drapel naţional cu culorile dispuse orizontal, cu albastrul în partea superioară. Din punct de vedere al uniformelor putem observa, întâi şi întâi, linia generală a acestora: chipiu cu calotă roşie şi bandă neagră, veston bleu-marin cu paspoale roşii ţi cu cu guler, epoleţi şi manşete negre, iar pantalonii sunt tot bleu-marin dar cu lampas dublu roşu. Pe guler era brodată o grenadă, roşie pentru trupă şi galbenă pentru ofiţeri.

Prima uniformă prezentată în stânga este aceea a unui trompet, uniformă ce apare pentru prima oară în acest album. Gorniştii şi toboşarii unităţilor purtau uniforma de bază a unităţii respective dar, în plus, primeau o serie de elemente specifice. La umeri erau purtate un fel de acoperitoare de mânecă în culoarea specialităţii, aici negrul, care la margine aveau un galon tricolor, ţesut în zig-zag, roşu şi albastru pe fond galben.

Acelaşi galon se regăsea pe piept sub forma unor brandemburguri, în acelaşi număr ca şi nasturii, la manşete unde era pus lângă paspol, la guler şi în partea superioară a benzii chipiului. Următoarea reprezentare era a unui maior în mare ţinută de ceremonie, arătată după faptul că poartă epoleţi cu franjuri.

La chipiu poartă egreta albă de comandant ce, după cum am văzut şi mai sus, era rezervată generalilor şi comandanţilor de regimente sau unităţi ce făceau corp aparte. Lângă acesta avem un soldat în mare ţinută şi un căpitan în mică ţinută. Pentru marea ţinută era purtată o egretă roşie la chipiu. Căpitanul, fiind în ţinută de serviciu, cum am zice noi azi, unde poartă epoleţi treflă şi grade la manşetă.

Următoarele patru imagini redate mai sus reprezintă artileria, într-o gamă destul de largă de ipostaze cum, de altfel, era şi normal. La momentul la care a fost editat acest album, artileria armatei române era compusă din două regimente.

Cele mai noi piese intrate în dotarea acestora erau tunurile Krupp md. 1868 cal. 78,45 mm din oțel cu încărcare pe la culată și Krupp md. 1871 cal. 78,45 mm de bronz cu încărcare pe la culată, acestea din urmă intrând în uz chiar în anul editării acestui album. Tunurile cu încărcare pe la gura țevii de bronz, sistem La Hitte, începuseră să fie retrase pe măsură ce acestea din urmă intrau în uz.

Până la declanșarea războiului, au mai fost achiziționate tunuri sistem Krupp de oțel, cu încărcare pe la culată, md. 1875 cal. 87 mm. care aveau bătaia maximă dublă, adică 6800 m în timp ce tunurile de 78,45 băteau la 3500 m. În plus, din tot acest material au mai fost înființate două regimente de artilerie în martie 1877 astfel încât la declanșarea ostilităților existau patru regimente de artilerie.

Pe lângă acestea, armate cu vechile tunuri La Hitte md. 1865 cal. 86,5 mm sau md. 1865 cal. 121,3 mm au fost înarmate bateriile active de pompieri, care pe lângă serviciul de stingere a incendiilor, aveau acum în atribuție și asigurarea artileristică a trupelor teritoriale conform legii puterii armate din 1874, dar despre acestea, la momentul potrivit.

Din punct de vedere al organizării, un regiment de artilerie avea în compunere două divizioane a câte trei baterii, din care cinci montate, adică cu servanții transportați pe caii de tracțiune, chesoane, tunuri și antetrenuri și una călăreață, adică o baterie unde toți servanții aveau câte un cal propriu. Aceasta din urmă era considerată a fi de mobilitate mai mare și, teoretic, putea fi afectată unităților de cavalerie. Fiecare baterie avea în compunere șase piese.

Acuma, să vorbim un pic și de uniforme. Artileria purta chipie de postav bleu-marin cu bandă neagră și paspoale roșii. La ținuta de ceremonie, acesta era ornat cu un panaș roșu din păr de cal, care cădea în față. Pentru ofițerii superiori, panașele erau tricolore.

Vestoanele erau de postav maro la două rânduri de nasturi, cu manșete, gulere și epoleți de culoare neagră paspoalate cu roșu. Pe guler se afla o grenadă flăcărândă de culoare roșie, ce pentru ofițeri era galbenă.

Și, dacă tot veni vorba de ofițeri, aceștia purtau toate agrementele gradului lor din fir galben, la ținuta de ceremonie epoleți cu franjuri iar la celelalte epoleți treflă și grade la manșete. Peste veston era purtată ledunca, adică o cartușieră cu cureaua în bandulieră, din piele pentru trupă și din fir galben pentru ofițeri. Centura de ceremonie a ofițerilor era după modelul general din fir galben cu inspicări roșii și albastre. Pantalonii erau gri cu vipușcă roșie iar pentru ofițeri la ținuta de ceremonie și de serviciu erau cu lampas dublu roșu. Pentru ținuta de cazarmă, la trupă, se puteau purta bluze de pânză.

Acum să trecem la infanterie, dar nu orice fel de infanterie ci infanteria de linie, denumire sub care era definită infanteria grea în armata română. La momentul la care vorbim aici, cât și în timpul războiului, infanteria de linie era compusă din opt regimente.

Fiecare regiment era compus din două batalioane a câte patru companii iar compania, la rândul ei, era împărțită în două plutoane. În ceea ce privește dotarea, soldatul de infanterie era dotat cu o pușcă cu baionetă. Modelele folosite erau cu un singur cartuş în cameră şi cu încărcare pe la culată. Acestea puteau să fie ori puşca prusiană “cu ac” tip “Dreyse” md. 1867, cal. 15,43 mm, cu cartuş de hârtie cu capsă încorporată, ori puşca americană “Peabody” md. 1868, cal. 10,43, cu cartuş metalic.

Din iunie 1877, puştile “Dreyse” au fost cedate batalioanelor de miliţii, aşa că toată infanteria de linie avea puşti “Peabody”. Pe lângă baionetă, caporalii, sergenţii, muzicanţii şi săpătorii mai aveau în dotare un tesac md. 1851. Acesta era o spadă scurtă cu lamă lată şi cu gardă “în cruce”.

Ofiţerii, sergenţii majori şi cei adjutanţi erau dotaţi cu săbii md. 1873 şi cu pistoale. Acestea din urmă vor fi înlocuite în 1874 cu revolvere Galand-Lebeau md. 1874 şi, ulterior, Buescu md. 1876.

Uniforma infanteriei de linie era compusă din chipiu bleu-marin cu bandă şi însemne roşii.  Vestonul era de aceeaşi culoare cu însemne roşii. Acestea se găseau la petliţe, restul gulerului fiind doar paspoalat cu roşu, la cusătura pieptului şi la manşete. Epoleţii erau tot roşii şi cu cifra regimentară cusută pe aceştia din postav bleu-marin. Pantalonii erau gri cu vipuşcă roşie.

Această uniformă o putem observa în prima imagine unde avem un soldat din Regimentul 8 Infanterie de linie în gardă cu arma în onor. Arma este puşca “Dreyse”. Se poate observa şi echipamentul soldatului, raniţa cu foaie de cort şi centura şi cartuşierele, toate de culoare neagră. Mai trebuie menţionat aici faptul că în 1873 a fost introdusă pentru prima oară lopăţica Linemann, distribuită militarilor din rândul al doilea, ceilalţi având efectele colective de echipament.

Interesant tot la această primă imagine este faptul că putem vedea şi o gheretă cu un însemn în culori naţionale, un scut cu cartierul superior albastru iar cel inferior împărţit în galben şi roşu. Lângă acest soldat se regăseşte un colonel călare, în mare ţinută de ceremonie. Gradul său se observă la banda chipiului şi la epoleţii de ceremonie, cu franjuri scurţi şi groşi, ca pentru orice ofiţer superior. La chipiu poartă egreta albă, semn al comandantului de unitate. Sabia şi şarful ofiţeresc nu lipsesc.

La infanterie, la momentul respectiv, doar ofiţerii superiori aveau drept de cal. Pe colţul inferiori al şambracii şi pe capătul geamantănaşului se observă cifra 8, a unităţii din care face parte. Următorul infanterist portretizat este un sublocotenent port-drapel. Acesta este tot în ţinută de ceremonie, purtând epoleţii cu franjuri, dar lungi şi subţiri. Aici chiar se poate observa steaua de sublocotenent pe epolet.

La momentul respectiv, drapelul era purtat de un sublocotenent dar, ulterior, se va renunţa la această practică, fiind dată această atribuţie unui subofiţer, de obicei sergent-major. Se observă şi aici drapelul ciudat cu cifra regimentară în loc de cifra domnească şi cu cravată albastră, despre care vorbeam mai spre începutul articolului.

Trebuie menţionat din nou faptul că date despre acest drapel, sau probă de drapel, se cunosc foarte puţine, dacă a existat fiind încă ceva de cercetat. Ultimul descris în această imagine este un căpitan în ţinută de campanie. Acesta poartă epoleţii treflă într-un singur fir şi gradele cu trese la manşete şi chipiu. La echipamentul său se adaugă o geantă de piele natur, purtată pentru a ţine efectele personale în lipsa calului şi tocul de pistol, pe lângă sabie.

În cea de-a doua imagine avem surprins un sapeur sau săpător. Aceştia erau în număr de 8, comandaţi de un caporal săpător. Rolul acestora era acela de a face preparative genistice pentru regiment, inclusiv aruncări în aer, dacă era nevoie, şi rolul de jalonieri ai unităţii pentru diverse manevre. Deoarece acest rost al lor era în scădere continuă, după război, grupa de săpători a fost desfiinţată. Uniforma era aceeaşi ca şi a trupei de infanterie dar cu adăugarea unei căciuli din blană de urs, a unui şorţ şi a unor mănuşi albe. În plus, ca însemn, pe antebraţul stâng erau purtate două topoare încrucişate din postav roşu. Ca armă tradiţională aceştia foloseau toporul.

Următorul ofiţer portretizat este un capelmaistru. Capelmaiştrii erau ofiţeri de muzică asimilaţi ca şi medicii sau intendenţii, având gradele pe clase de la I la a III-a fiind echivalaţi cu ofiţerii inferiori iar inspectorul general era echivalat cu gradul de maior. Din punct de vedere al uniformei, aceştia purtau uniforma conformă cu unitatea din care făceau parte, aici infanteria de linie, dar cu câteva particularităţi: la chipiu şi la guler purtau o liră ca semn al specialităţii, epoeţii nu aveau treflă la capăt iar manşetele şi tresele de grad de deasupra lor erau circulare.

În centrul imaginii avem arătat un maior în ţinută de campanie, cu uniforma de bază, cu epoleţi treflă şi grade la chipiu şi manşete. Cifra 3 de pe şambracă şi geamantănaş arată regimentul de provenienţă.

Lângă maior avem un tambur-major, grad echivalat cu sergentul-adjutant dar în structura de muzici a unităţii. Acesta la mare ţinută purta o căciulă similară cu a săpătorilor, cu broderii pe piept dar mai late şi fără zig-zagurile tricolore, şi epoleţi ca ai ofiţerilor inferiori la ceremonie dar fără stele şi cu franjurii amestecaţi galben cu roşu.

Ca însemn al specializării purta un buzdugan specific, o diagonală roşie mărginită cu auriu, ca şi centura iar ca piesă de armament, o sabie scurtă denumită “paloş”. La ţinuta zilnică purta chipiu şi epoleţi de trupă, dar cu tresa de la chipiu lată ca pe piept.

Lângă acesta se află un toboşar care poartă însemnele specifice meseriei de muzicant, şi anume galonul galben cu zig-zaguri tricolore la chipiu, piept, manşete şi la acoperitoarele de umeri ce sunt în culoarea de armă, adică roşii.

A doua specializare a infanteriei era constituită din vânători. Aceştia fuseseră infiinţaţi ca unităţi de infanterie uşoară şi erau, la momentul respectiv, patru batalioane, fiecare funcţionând corp aparte la câte o divizie. Din punct de vedere al componenţei interne, batalionul era împărţit în patru companii şi o companie “afară din rânduri”.

Deoarece erau constituite ca unităţi de elită ale infanteriei fiind pregătite pentru angajarea luptei şi prin ambuscade şi cercetare ofensivă, batalioanele de vânători erau utilizate şi la asigurarea serviciilor de gardă la reşedinţele domneşti.

Din punct de vedere al dotării şi armamentului, vânătorii aveau aceleaşi arme şi echipament ca şi infanteria. Din punct de vedere al uniformei, pe cap se purta pălărie cu bor larg şi calotă rotundă, borul drept fiind prins într-o cocardă tricoloră, similară cu cea de la chipiu, pe care se punea numărul batalionului din metal alb şi cu cifra domnească pe banda de piele în partea din faţă aşa cum se purta la chipie.

Vestonul era din postav maro, la două rânduri de nasturi, cu căptuşeala interioară a reverelor, epoleţii, manşetele şi marginile gulerelor şi a piepţilor de culoare verde. Pe guler era brodat un corn vânătoresc de aceeaşi culoare. Primul vânător reprodus în stânga este o noutate pentru acest album deoarece este subofițer. Acesta poartă gradele de sergent-major, două trese în unghi dispuse la manșete, din fir auriu.

La momentul respectiv, existau doar două grade asimilate subofițerilor, așa cum îi înțelegem noi astăzi, și anume sergentul-major și sergentul-adjutant. Subofițerii purtau uniforma ca a trupei, cum se poate observa și aici, dar cu grade aferente și cu sabie ca a ofițerilor însă centuronul cu paftale era din piele, nu din fir.

Al doilea vânător este un trompet. Acesta poartă uniforma corpului însă cu adaosurile pentru cei care făceau asemenea serviciu și anume galonul tricolor cu zig-zaguri la guler, manșete și acoperitoare de umăr. În plus, se observă faptul că este înarmat cu tesac, așa cum aveau toți muzicanții. În centru, avem un maior în mare ținută.

Vânătorii nu purtau epoleți cu franjuri, doar epoleții treflă de la celelalte ținute şi gradele la manşete, aici compuse din galonul lat de ofiţer superior şi tresa în vârf de lance de maior. Acesta poartă la banda pălăriei tresele de grad, așa cum celelalte arme descrise până aici purtau la chipiu. În plus, fiindcă vânătorii existau la nivel batalion, maiorul poartă și egreta albă de comandant. Toate însemnele sunt galbene, ca pentru ofițeri combatanți, ca și șarful și sabia.

Al patrulea vânător portretizat aici este un soldat în mare ținută. Se poate observa uniforma după regula generală descrisă mai sus și echipamentul ce este la fel cu cel al trupelor de infanterie. Ce este interesant aici este faptul că respectivul soldat ține arma în poziția “la umăr”, una dintre cele mai uzitate mânuiri de armă ale momentului, folosită atât la defilări, cât şi la prezentări de front.

Ultimul vânător descris aici este un locotenent în ţinută de serviciu. Se observă faptul că pălăria este înlocuită de un chipiu similar cu cel al infanteriei dar cu banda verde a armei în locul bandei roşii. Gradele sunt arătate la chipiu şi la manşete sub forma treselor galbene. Fiind în ţinută de serviciu, poartă centuronul pe sub veston.

Acum să trecem la cavaleria permanentă, reprezentată la momentul respectiv de roşiori şi jandarmi călări. Primii care îi avem descrişi în imaginile de mai sus sunt roşiorii. Aceştia erau împărţiţi în două regimente pe lângă care mai funcţiona şi un escadron de instrucţie, pentru şcoală.

Regimentul era împărţit în două divizioane, divizionul fiind echivalentul batalionului de infanterie, iar divizionul era împărţit în două escadroane, escadronul fiind echivalent cu compania de infanterie. Escadronul, la rândul său, era format din două plutoane. Pe lângă acestea, mai exista un pluton “afară din rânduri”, pentru problemele administrative ale unităţii.

Din punct de vedere al dotării, roşiorii aveau săbii de cavalerie md. 1863, lănci de cavalerie md. 1862, dar numai pentru soldaţii din rândul I şi carabine Dreyse md. 1867. Acestea din urmă erau purtate la momentul respectiv agăţate de pat de o bandulieră pe şoldul drept.

Ofiţerii aveau pistoale în locul carabinelor iar săbiile ofiţereşti erau de factură nouă fiind introdus un nou model chiar în 1873. Din punct de vedere al uniformei, aceasta era compusă dintr-o căciulă de miel de culoare neagră, de formă tronconică, cu un fund de culoare distinctivă, galben-limoniu pentru Regimentul 1, alb pentru Regimentul 2 şi albastru pentru Şcoala de cavalerie.

În cazul ţinutei de cazarmă, aceasta era înlocuită cu un capel pentru trupă şi un chipiu pentru ofiţeri. Acesta avea culoarea fond bleu-marin iar culoritul cusăturilor sau al benzii era în culoarea distinctivă a unității. Tunica era confecționată din postav roșu “garance” și era încheiată la un rând de cinci nasturi alungiți din alamă galbenă, din dreptul fiecăruia plecând câte un “brandemburg” negru, terminat în capăt cu câte o rozetă de alamă montată pe o treflă din acelaşi şnur negru de lână. Marginile tunicii şi cusăturile de la spate erau marcate din găitane de lână neagră cu rozete din alamă. Pe umeri se aflau aceleaşi găitane negre pentru trupă sau treflele din galon galben pentru ofiţeri. La tunică era purtată furajera, un şnur ce se prindea de căciulă şi de piept, restul fiind lăsat liber, şi brâul specific din lână galbenă, amestecată cu fir galben.

La toate ţinutele, mai puţin cea zilnică, era purtată ledunca, o cartuşieră de piele neagră cu banderola diagonală albă. Pentru ofiţeri, aceste agremente erau toate din fir auriu şi alamă. Pantalonii erau de două feluri, fie albi cu vipuşcă şi nod negre, pentru ţinuta de ceremonie, fie gri pentru celelalte ţinute, ambii croiţi pe picior. Cizmele erau cu tăietură pieziş şi cu rozetă în partea din faţă. În tocuri erau montaţi pinteni.

Să vedem ce avem în imaginile de mai sus. În prima imagine avem un trompet al Regimentului 1, care poartă, pe lângă uniforma de mare ţinută, însemnele de muzicant, cu losanjurile tricolore la acoperitoare de umeri, galoane de manşetă şi guler.

Lângă el se află un sublocotenent port-stindard în ţinută de ceremonie, tot din Regimentul 1, cu toate agrementele gradului, de la tresa de grad singulară de la manşete, la epoleţii treflă şi ledunca din fir de aur. Ceea ce surprinde este şi aici prezenţa stindardului cu cifră regimentară în colţuri în loc de cifră regală şi cu cravată albastră.

Aşa cum spuneam şi la început, acest stindard nu este menţionat oficial nicăieri, decretul de dare a drapelelor stipulând cifre regale în colţuri şi cravată galbenă cu panglică tricoloră, cum de altfel se cunosc şi s-au păstrat piese.

Ofiţerul din dreapta este colonel, comandant al Regimentului 2 Roşiori în mare ţinută de ceremonie. Roşiorii, fiind trupe uşoare, purtau la toate ţinutele epoleţi treflă, neavând epoleţi cu franjuri, de aceea şi la această ţinută gradele sunt purtate la manşete, recte galonul de ofiţer superior şi cele trei trese de grad. Egreta albă de comandant de unitate de la căciulă este un alt semn întâlnit la toţi care deţineau această funcţie.

În a doua imagine avem în dreapta doi ofiţeri, un maior şi un colonel, în mică ţinută, unul în tunică şi celălalt în cabană. Pe cap aceştia poartă chipie care arată la bandă apartenenţa unităţii, cel din stânga având banda albastră, deci face parte din Şcoala de cavalerie iar cel din dreapta are banda galbenă care îl arată ca fiind din Regimentul 1. Călare, lângă aceştia avem un sergent în mare ţinută de serviciu. Pe lângă galoanele de manşetă care îi arată gradul, putem observa modul de purtate a carabinei Dreyse, atârnând de bandulieră.

Ultimul este un caporal reprezentat cu tunica de serviciu, tunică ce era realizată din acelaşi postav ca şi pantalonii, folosită la diverse munci şi servicii, doar cu mărginiri roşii şi cu cifra regimentară la epoleţi. În 1875 această tunică va fi înlocuită de una de culoare bleu-marin cu epoleţi de postav şi paspoale roşii şi cu cifră regimentară.

În imaginile de mai sus avem reprezentată arma jandarmilor, cu două specializări, şi anume, jandarmii călări şi jandarmii pedeştri. Aceste unităţi erau la nivelul a două companii, cei pedeştri, şi două escadroane, cei călări, fiecare dintre ele distribuite la Bucureşti şi la Iaşi.

Rolul acestora era de a menţine ordinea publică, pretoriatul militar şi de a păzi persoana domnitorului în cele două oraşe sau la deplasările în teritoriu. Jandarmii ţineau de Ministerul de Resboi şi erau consideraţi ca unităţi de elită prin prisma misiunii de pază a şefului statului. Din acest motiv echiparea era cel mai înalt rang posibil pentru armată.

Jandarmii călări aveau echipamentul ca al cavaleriei dar Escadronul de Bucureşti avea în dotare carabine Lamson, md. 1869, cal. 12,7 mm, primul model de armă cu repetiţie introdus la noi. Pe de altă parte, companiile pedestre, aşa cum se poate vedea din imagine, erau înarmate cu puşti Peabody, restul echipamentului fiind la fel ca al infanteriei.

Din punct de vedere al uniformei, aceasta avea la bază ţinuta infanteriei de linie cu ceva diferenţe ce le vom prezenta în continuare. Jandarmii călări purtau, în mare ținută, coif cu țui din piele neagră cu garnituri galbene de alamă și cifră regală în frunte. Pe țui se monta un panaș alb sau roșu pentru trompeți. Poalele vestonului se prindeau îl laterale și erau căptușite cu postav roșu. Pe umeri erau purtaţi epoleţi treflă ca ai ofiţerilor dar realizaţi din împletitură şi mult mai groşi prinşi în ţine-epoleţi de culoarea fondului uniformei dar cu paspol roşu. Gulerul vestonulului era în întregime roşu.

Tot la ținuta de ceremonie se purtau pantaloni albi și “botforţi” adică cizme înalte cu acoperitoare de genunchi. Pentru celelalte ţinute erau purtaţi pantaloni ca ai infanteriei, gri cu vipuşcă roşie. Pe lângă coifuri şi trefle pentru trupă jandarmii mai purtau eghileţi, pentru toate gradele, pe pieptul stâng, nu pe cel drept.

Pentru jandarmii călări aceştia erau de culoare galbenă. În ceea ce-i priveşte pe jandarmii pedeştri, aceştia aveau uniforma identică cu a infanteriei de linie, dar tot cu gulerul complet roşu şi toate însemnele albe, în loc de galbene. Coiful era la fel ca cel al jandarmilor călări dar fără penaj. Eghileţii erau albi, la fel ca şi treflele de la umeri.

În imaginile de mai sus putem vedea uniformele şi echipamentul jandarmilor. În prima avem jandarmii călări, cu un soldat în mică ţinută, unde se poate observa echipamentul de cavalerie din spate, un brigadier, recte caporal, în mare ţinută, cu carabina în mână, un locotenent în mică ţinută, ce poartă chipiu în loc de coif, un căpitan în mare ţinută, ce poartă epoleţii cu franjuri tipici acestei ţinute şi un trompet ce poartă, pe lângă panaşul roşu, agrementele muzicanţilor, şi anume acoperitorile de umeri, guler şi manşete cu galon tricolor ţesut în zig-zag.

În a doua imagine avem jandarmii pedeştri, şi anume, un soldat în mare ţinută, un sergent în mică ţinută, unde putem vedea mai bine tesacul caracteristic, un sublocotenent în mică ţinută, ce poartă chipiu în loc de coif şi un căpitan în mare ţinută.

Mai trebuie să menţionăm faptul că, până la declanşarea războiului uniformele au suferit câteva modificări, jandarmii primind coifuri din oţel lucitor în loc de piele în 1874 iar cei pedeştri, chipie ca ale infanteriei dar cu un galon în “V” alb pe laterale.

După declanşarea ostilităţilor, din cele două escadroane de jandarmi călări a fost constituit un detaşament care a asigurat paza domnitorului de-a lungul întregii campanii, atât la cartierul general, cât şi în cadrul oricărei deplasări.

Să trecem şi la pompieri. Aceştia erau încadraţi în Ministerul de Resboi dar ţineau şi de Ministerul de Interne deoarece comunele urbane care beneficiau de serviciile acestora plăteau două treimi din bugetul unităţilor respective.

Din punct de vedere al organizării teritoriale, cele mai mari unităţi erau batalioanele de pompieri de la Bucureşti şi Iaşi, fiind, de altfel, şi cele mai mari oraşe ale României de la momentul respectiv. Din acest motiv, în imaginea de mai sus avem un maior cu egretă de comandant la coif, fiind comandantul unei asemenea unităţi.

Privind la organizare, la momentul 1873, când este realizat acest album, pompierii aveau organizarea unităţilor de infanterie, cum se poate observa, de altfel şi echipamentul. Odată cu Legea puterii armate din 1874, pompierii devin şi artileria trupelor teritoriale, deşi nu efectuau serviciu cu schimbul ca aceştia.

Astfel, ei se organizează în divizioane în loc de batalioane, baterii în loc de companii şi secţii în loc de plutoane. Ca armament primesc vechile tunuri cu ţeavă de bronz şi încărcare pe la gura ţevii, fie belgiene Timmerhans md. 1863, cal. 86,5 mm, fie franţuzeşti La Hitte md. 1865 cal. 86,5 mm sau 121,5 mm, tun obuzier.

Odată cu declanşarea mobilizării pompierii şi-au preluat rolul de artilerişti fiind create iniţial detaşamente din diferite baterii, iar mai apoi trei baterii active sub comanda Divizionului de pompieri Bucureşti, ce mai târziu au crescut la cinci.

Subunităţile de pompieri au fost detaşate în bateriile de coastă, fie cu armamentul propriu, cel mai propice fiind tunurile-obuzier La Hitte de 121,3 mm, fie cu tunuri şi mortiere ruseşti de 152,4 mm. O excepţie a făcut Bateria activă 3 care a participat la cucerirea Rahovei şi apoi la ocuparea Belogracikului şi Vidinului.

Din punct de vedere al uniformei şi echipamentului, pompierii aveau o uniformă bazată pe cea a infanteriei de linie dar cu câteva diferenţe. Prima diferenţă era dată de coiful de alamă purtat la marea ţinută sau cea de incendiu. Acesta era coiful caracteristic armei, realizat din alamă, cu panaş lateral stânga şi cifra regală în frunte. Vestonul avea gulerul complet roşu dar spre deosebire de infanterie, avea manşetele doar cu paspol roşu. Pe epoletul de culoare roşie, în locul cifrei regimentare, se găsea litera P din postav bleu-marin.

În imaginea de mai sus avem arătat în stânga un locotenent în mică ţinută, cu chipiu în loc de coif. Ceea ce este interesant la el este faptul că poartă pumnalul de incendiu în loc de sabie, un element ce era caracteristic numai pompierilor. Lângă acesta şi cu faţa la o pompă manuală aspirantă, avem un soldat în ţinuta de incendiu. La aceasta era purtat un cojoc pe piele de oaie, croit ca o tunică, cu blana la interior şi pielea la exterior.

În plus, brâul de pompier era de culoare albastră cu două dungi laterale roşii. În plus, aceştia purtau şi genţi speciale pentru transportul sculelor, cu cureaua în bandulieră. Călare, putem vedea un maior, în mare ţinută, cu egreta de comandant la coif, cu toate atributele ţinutei, epoleţi cu franjuri, şarf şi o medalie pe piept.

Lângă acesta este un sergent în mare ţinută, care, pe lângă egreta de subofiţer, cea de trupă fiind roşie complet, mai poartă şi tot echipamentul de infanterie.

Marina este următoarea prezentă în albumul nostru. La momentul respectiv, denumirea armei era aceea de flotilă, fiind denumită şi Corpul Flotilei, armă distinctă în cadrul celorlalte arme.

Trebuie înţeles faptul că, la acel moment, nu putem vorbi decât de o flotilă fluvială, bazată pe Dunăre şi gurile râurilor interioare, în condiţiile în care fluviul era constituia frontiera sudică pe tot întinsul ei. Tot atunci, flotila avea două vapoare cu zbaturi, România (2 x 87 mm), prima navă cu aburi din serviciul flotilei, introdusă în serviciu la 1862 şi Ştefan cel Mare (4 x 78,4 mm, 1 x 11,43 mm), intrat în serviciu la 1868. La 1873, anul editării albumului, mai intră în serviciu canoniera Fulgerul, ajungând însă la Galaţi abia în 1874.

Pe lângă aceste trei nave, mai existau şase șlepuri şi o serie de bărci de lemn, folosite pentru patrularea de frontieră. Baza flotilei se afla la Galaţi iar staţionări se făceau în toate porturile dunărene de la Turnu-Severin până la Chilia. Ca organizare, la 1873, flotila era condusă de un maior şi abia la 1875, va primi un locotenent-colonel. Trebuie să menţionăm faptul că flotila avea grade terestre, gradele de marină specifice fiind introduse abia la 1898.  Din punct de vedere al uniformei, aceasta respectă tipicul uniformelor de marină clasice ale momentului.

Primul soldat din stânga este în mare ținută, purtând o pălărie neagră de lac cu boruri largi, cu panglică pe care scrie numele bastimentului, în acest caz nava România. La mare ținută se purta se purta “spenţer”, un veston bleu-marin scurt până în talie, la două rânduri şi descheiat la gât, cu ancore pe guler. Pe sub acesta se purta bluza albă de marină, cu piept despicat, la care se adăuga gulerul albastru cu trei şireturi şi cravata de lustrin negru. Pe sub aceasta se purta tricoul în dungi, modelul românesc cu o dungă albă dublă faţă de una albastră (20 mm/12 mm).

Soldatul are ca echipament centura cu cartuşieră şi puşca cu baioneta fixată. Deoarece marinarii nu aveau raniţă ci sac de efecte, aceasta lipseşte aici. Pantalonii “de ordonanţă” erau de culoare bleu-marin şi largi, conform modelului de marină.

La ţinuta de vară, purtată de următorul marinar, pălăria de lac era înlocuită cu o pălărie de paie, tot cu panglică cu cozi. Bluza este la fel, cu guler, cravată şi tricou iar pantalonii sunt albi. Totul este lucrat din pânză albă. În centru avem un căpitan în ţinută de ceremonie. Pe post de coifură, este purtat bicornul, o pălărie ale cărei boruri sunt ridicate şi fixate în sus, pe laterale. În spaţiul rămas în faţă şi în spate se monta câte un ciucure aplatizat. În lateral, pe borul ridicat, se purta o cocardă tricoloră fixată de o gansă de galon galben. Fracul de ceremonie era la un rând de nasturi, de culoare bleu-marin, cu epoleţi cu franjuri şi stele ca restul armatei. La guler erau brodate ancore. Pantalonii erau lungi cu lampas galben. Sabia era de un model special de marină, mai scurtă decât cea de infanterie şi cu teaca îmbrăcată în piele cu piese de alamă cu ancora pe centru. În barcă putem să observăm ţinuta “ordinară” a marinei.

Sublocotenentul poartă şapcă, pe a cărei bandă are tresa de grad şi cifra regală. Pe calotă era purtată ancora încoronată. Vestonul, denumit “gheroc”, lung, la două rânduri de nasturi, avea pe umeri ţine-epoleţi iar gradul era purtat la manşete cu “ochi”. Sabia se purta cu centuron negru. Pantalonii erau bleu-marin simpli.

Marinarul poartă un element interesant şi anume bonetul “napoletan” cu ciucure roşu şi panglica bastimentului, în cazul acesta “Ştefan cel Mare”. Deşi nicăieri în regulamente nu este menţionat faptul că bonetul de marină ar trebui să aibe ciucuraş, singura menţiune fiind denumirea de “bonet napoletan”, pe lângă acest album, mai există şi alte desene de epocă, mai ales dinainte, care să prezinte arate asemenea prezenţă a “pompon rouge”. Bluza este similară ca croi cu cea albă dar din pânză albastră.

În spate, putem să observăm silueta desenată a iahtului Ştefan cel Mare, prin al cărui bordaj se poate observa deja montat un tun. Aceste uniforme vor fi modificate în anul 1875, pentru trupă fiind modificat spenţerul care primeşte şase nasturi la două rânduri şi ancore roşii cu parâme pe guler.

Pentru ofiţeri, fracul de mare ţinută capătă două rânduri de nasturi şi broderii cu ancore în funcţie de grad pe guler şi la manşete. Pentru mica ţinută de ceremonie se puteau purta epoleţii cu franjuri şi la gheroc. Tresele la manşete se modifică prin faptul că nu mai urmează stilul clasic al restului armatei, maiorul purtând patru trese iar locotenent-colonelul cinci, cu cea centrală argintie, similar cu modelul francez.

De abia la 1881 va apărea şi gradul de colonel în flotilă care va purta cinci trese aurii. Bine-înţeles, la toate acestea, tresa superioară avea ochi iar acestea se regăseau şi pe banda şepcii.

Învăţământul militar era împărţit, la momentul respctiv în Şcoala fiilor de militari, Şcoala militară de infanterie şi cavalerie, Şcoala divizionară şi Şcoala specială de cavalerie.

Prima era echivalentul unui liceu militar iar celalte trei erau şcoli de ofiţeri. Mai sus avem reprezentată cea de-a doua.

Primul reprezentat este un elev sergent în ţinuta ordinară, echivalentă cu cea de serviciu. Aceasta era compusă din chipiu ca al infanteriei dar cu calotă roşie şi bandă albastru-deschis, cu însemne galbene ca de sublocotenent, dar din mătase, nu din fir. Vestonul şi pantalonii erau de culoare bleu-marin, deşi aici din eroare de cromografie sunt reprezentaţi ca fiind negru. Gulerul şi manşetele vestonului erau de culoare albastru-deschis dar cu vipuşcă roşie. Pe piept se afla un paspol roşu, ca şi la pantaloni. Pe umeri se aflau trefle galbene dar din mătase. La guler, de asemenea, era brodată din mătase o grenadă înflăcărată. Respectivul îşi poartă gradul de sergent la manşete, ca toată armata. Lângă acesta se află un elev soldat în ţinuta de şcoală.

Datorită faptului că cursurile puteau să includă şi călărie, această ţinută este considerată de campanie. Pe cap putem să observăm prima apariţie a coifurii de mică ţinută folosită de toată armata, mai puţin flotila. Aceasta este denumită “capel de cazarm” şi este de fapt şi de drept o bonetă cu clape semicirculare laterale şi cu ciucure în faţă. Era proprie tuturor categoriilor, de obicei fiind de culoare bleu-marin, variind doar culoarea cicurelui şi a paspoalelor.

În cazul elevilor, aceasta are calota roşie şi clapele albastru deschis iar cusăturile şi ciucurele sunt galbene. Vestonul este înlocuit cu un spenţer scurt iar pantalonii sunt albi şi mai strânşi pe corp, pentru a putea participa la exerciţii de călărie.

În centrul imaginii avem un elev brigadier (caporal) în mare ţinută de ceremonie. Acesta poartă aceeaşi uniformă ca şi primul dar cu egretă adăugată la chipiu şi echipamentul întreg de infanterie. Ultimul în imagine este un căpitan instructor.

Dat fiind faptul că aceştia îşi pătrau uniforma armei de origină, în acest caz vorbim de un căpitan de infanterie în mică ţinută. Elevii şcolii de fii de militari purtau aceeaşi uniformă dar toate însemnele galbene erau roşii, cei ai Şcolii divizionare aveau uniforma armei de origină daru cu un galon albastru cu zig-zag alb pe mâneca stângă, iar cei de la Şcoala specială de cavalerie aveau uniforma de roşiori cum arătam şi mai sus, cu acelaşi galon dar galben cu roşu.

Deşi la început aşa pare, nu vom vorbi despre oraşul natal al unui drag coleg resboinic, ci vom deschide discuţia despre armata teritorială. Sistemul militar românesc la 1873, era bazat pe legea puterii armate votate cu un an înainte care stipula că, pe lângă armata permanentă, care executa serviciul în continuu, timp de 4 ani, să apară şi unităţi teritoriale care executau serviciul cu schimbul, considerate rezerva armatei. În ceea ce priveşte cavaleria teritorială, aceasta era compusă din călăraşi.

Provenienţa lor era din transformarea fostelor escadroane de dorobanţi călări care aveau ca atribuţii paza şi menţinerea ordinii pe teritoriul ţării. De obicei, fiecare judeţ dădea câte un escadron astfel încât, la 1873 existau 8 regimente de călăraşi, fiecare având în componenţă 4 sau 5 escadroane. Serviciul trupei era executat în trei schimburi întins pe şase ani, cu o singură excepţie şi anume cele trei escadroane din judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad din Regimentul 5 călăraşi care erau permanenţi din cauza populaţiei scăzute pentru recrutare şi a conformaţiei terenului.

Ca atribuţii aceştia păstraseră pe lângă componenta militară, fiind considerate ca trupe de cavalerie ce intrau alături de roşiori în prima linie, şi atribuţiile de pază în teritoriu, menţinerea ordinii publice şi escorte.

Recrutarea se făcea dintre tinerii mai înstăriţi care îşi puteau permite un cal cu harnaşament complet, statul dând uniforma, echipamentul şi armamentul.

Principiul recrutării teritoriale a asigurat o coeziune mare a unităţilor care, de altfel, s-au comportat onorabil pe câmpul de luptă, existând un spirit de corp deja creat prin provenienţa din localităţi învecinate sau anumite legături de rudenie sau cunoştiinţe. Echipamentul şi armamentul călăraşilor era similar cu cel al roşiorilor. Aceştia aveau carabine Dreyse md. 1867 cal. 15,43 mm şi săbii md. 1863.

Carabinele erau purtate la spate, cu curele negre. Săbiile puteau să varieze, fiind folosite, odată cu mobilizarea, multe săbii md. 1851 din folosirea vechilor dorobanţi călări. Datorită faptului că trupa cu schimbul venea cu caii de acasă, aceştia erau rasă indigenă, mici de statură dar rezistenţi la intemperii şi boi ceea ce îi făcea să fie buni pentru o gamă largă de misiuni.

Problema călăraşilor a fost instrucţia la nivel de mare unitate, aceştia adunându-se cu greu la nivel de divizion sau regiment pentru a face manevre la nivel mare. Pe lângă repartizarea teritorială, o altă problemă a fost constituită de multiplele sarcini de ordine publică. Totuşi regimentele de călăraşi, reuniţi până la nivel de divizie de cavalerie în timpul operaţiilor, s-au achitat de misiuni cu succes.

Uniforma călăraşilor era similară cu cea a roşiorilor dar nu aveau culori distinctive pe regimente, toţi purtând flama căciulii roşie iar vestonul era bleu-marin cu brandemburguri roşii, cusăturile de la pantaloni având tot culoarea roşie.

Ce aveau în plus călăraşii faţă de roşiori este o bluză de vară, necesară pentru serviciile lungi prestate în forme variate de teren. Aceasta se poate observa la primul soldat din stânga. Aceasta era din pânză albă şi comporta epoleţi şi cusături roşii care repetau brandemburgurile de la veston. gradele erau purtate la guler sub forma unor petliţe longitudinale din şiret alb, caporalul – una, sergentul – două, sergentul major – trei şi sergentul adjutant – patru.

Această ţinută de obicei era purtată cu capel de cazarm, de culoare bleu-marin, ca restul armatei, şi cu paspoale şi ciucur roşu. Ofiţerii aveau aceeaşi uniformă ca a roşiorilor, dar cu culorile specifice.

Partea infanteristă a rezervei armatei era compusă din dorobanţi. Aceştia, până la 1872 funcţionaseră ca şi trupe călări cu efective pedestre pentru pază internă aşa cum scriam şi mai sus la călăraşi care i-au preluat cu totul din punct de vedere al serviciului.

Pe de altă parte, conform legii puterii armate din 1868, fiecare regiment de infanterie de linie trebuia să pregătească câte un batalion de miliţieni, batalion de trupe de linia a 2-a. Aceste batalioane, mai mult sau mai puţin formate, s-au contopit cu batalioanele de grăniceri şi astfel s-au înfiinţat primele opt regimente de dorobanţi. După această contopire, dorobanţii au preluat şi serviciul de pază a frontierei de la grănicerii desfiinţaţi.

Serviciul efectuat era tot cu schimbul pentru trupă, în trei schimburi ca la călăraşi. Regimentele aveau, teoretic, aceeaşi organică precum cele de infanterie de linie, adică două batalioane a patru companii. Problema făcea ca, din cauza structurii teritoriale, aceste cifre să rămână ideale. În plus, odată cu mobilizarea, regimentele se supradimensionau, de aceea fiecare regiment a fost “desdoit”, creându-se la începutul anului 1877 încă opt regimente care recrutau doar din două sau trei judeţe, dându-se o mai mare supleţe organicii.

Din punct de vedere al echipării, regimentele de dorobanţi aveau aceeaşi echipare ca unităţile de linie, mai ales la nivelul anului 1873, de care vorbim în acest album. În timpul războiului, o parte din acestea au primit puşti Krnka md. 1877 cal. 15,24. Din punct de vedere al uniformei, ofiţerii nu se deosebeau de colegii lor din infanteria de linie decât prin culoarea de paspol prezentă la banda chipiului, manşete şi vipuşti, fiind de culoare albastră în loc de roşie.

Este destul de ciudat cum cromografia aceasta a păstrat albastru ca gri iar bleu-marinul ca negru. Trupa avea o uniformă bazată pe costumul ţărănesc, pentru a putea fi mai uşor confecţionată acasă. Vorbim aici de căciula “cucă” cu cifra regală în frunte, cocardă tricoloră în lateral şi pene. Iniţial ar fi trebuit să fie puse pene de vultur dar cum acestea erau scumpe şi rare, penele de curcan au fost mult mai des folosite, de unde şi una din sorginţile numelui de “curcani” pe lângă cel de “căciulari”.

Nu exista veston şi capel de cazarm decât pentru cadrele permanente, trupa cu schimbul purtând o bluză albă cu guler, epoleţi şi bandă deasupra nasturilor de culoare albastră. Pantalonii erau tot din pânză albă purtaţi cu cioareci şi opinci sau cu cizme, dar cizmele numai la garnitura de război. Pe timp de iarnă se purta o manta specială la un singur rând de nasturi cu un singur buzunar în faţă cu clapă.

Dacă armata de linie și rezerva acesteia formau primele două componente ale sistemului militar românesc instituit la 1872 și cu care s-a mers la război 5 ani mai târziu, următoarele două componente ale acestui sistem erau milițiile, ca parte a III-a și garda orășenească, ca parte a IV-a.

Infanteria milițiilor, conform legii, formau câte un batalion pe județ. Recrutarea venea din cei care nu ieșiseră la sorți pentru armata de linie sau teritoriali sau din cei care trecuseră de vârsta primei recrutări. Corpul ofițeresc era asigurat fie din ofițeri detașați, fie din ofițeri demisionari din armată.

Serviciul era cu instrucție în fiecare duminică și o perioadă de concentrare de 15 zile anual, căzând în sarcina regimentelor de dorobanți zonale. Ca atribuții, aceștia trebuiau să preia paza internă și a frontierelor cât celelalte atribuții ale armatei de linie după declanșarea operațiilor. Garda civică, așa cum se mai numea, pe de altă parte, se afla cu serviciul în orașe și se ocupa cu paza și ordinea publică în orașe. Aceasta se împărțea în legiuni, batalioane, companii și plutoane.

Datorită faptului că serviciul gărzii orășenești și al milițiilor aveau puncte comune, la nivel urban, o decizie a dat ca toate serviciile în orașe cu unități de gărzi să fie preluate de aceastea în detrimentul milițiilor.

Cavaleria milițiilor era formată din călărași milițieni, recrutați pe același principiu. Totuși, unitățile pentru aceasta au fost înființate pe baze mai solide după apariția acestui album. Pe perioada războiului, singurele batalioane de miliții folosite au fost cele din Oltenia care au preluat aliniamentele lăsate de unitățile de linie și rezervă, după deschiderea operațiilor la sudul Dunării.

Cavaleria de miliții a format din 4 escadroane un Regiment de călărași milițieni, care uneori a fost definit și ca Regimentul 9 călărași, dar care, din cauza slabei pregătiri, nu a fost folosit decât la misiuni de escortare și aprovizionare. Gărzile civice au executat serviciu de pază în orașe, așa cum fusese stabilit prin legislația lor, însă cu ce efective mai rămăseseră după recrutarea în armata de linie sau rezervă, ceea ce a grevat destul de mult asupra calității serviciului.

Faptul că gradele până la locotenent inclusiv erau elective nu a ajutat prea mult la funcționarea acestui sistem. Din punct de vedere al echipamentului, aceste trupe ar fi trebuit să se asemuiască infanteriei de linie, pe de-o parte, și călărașilor, pe de alta. Totuși, din punct de vedere al armamentului, aceștia foloseau încă armament cu încărcare pe la gura țevii și aici vorbim de puștile Minié md. 1861 și 1867 transformate în arme cu încărcare pe la culată, cal. 17,8 mm sau Spahis md. 1861 și 1867 transformate, cal. 17,8 mm. Pe măsură ce unitățile de rezervă au început să primească puști Krnka, puștile Dreyse au trecut la milițieni și gardiști., dar aceasta nu s-a petrecut decât odată cu declanșarea ostilităților.

Uniformele acestor două corpuri erau similare cu ale infanteriei de linie și dorobanților, pe de-o parte, și ale călărașilor, pe de alta. Pentru infanteriștii milițieni urbani, atât cât mai rămăseseră, uniforma era ca cea a infanteriei de linie, dar toate însemnele roșii erau doar paspoalate, având astfel culoarea fondului bleu-marin cu vipuști roșii.

Milițienii rurali aveau uniforma ca a dorobanților, dar cu însemne roșii. Călărașii milițieni aveau uniforma ca a călărașilor dar toate însemnele erau negre. Garda civică avea aceleași uniforme cu ale infanteriștilor milițieni.

Ceea ce îi va diferenția cât de curând, practic dat în erata acestui album, a fost faptul că infanteriștii milițieni au primit ca și culoare distinctivă albastrul de dorobanți, practic toate paspoalele fiind acum înlocuite cu albastru, iar garda civică păstra roșul ca și culoare distinctivă. Însemnul specific al celor două categorii, pe lângă lipsa culorilor întregi pe uniforme, era o cruce malteză albă, purtată peste cocarda tricoloră de la chipiu sau căciulă.

Cam astfel arăta Armata Română în anii de dinaintea Războiului de Independență și tot cam în acest mod a arătat în timpul și după. Modificări în sistemul militar au început să fie făcute după război, în condițiile în care sistemul militar românesc a început să se mărească și să se modernizeze, ajungând la o nouă formă legislativă în perioada anilor 1890.

Acest material a fost prezentat la a XIX-a ediție a Colocviului Național de Istorie al Muzeului Național Cotroceni.

Am onoarea!

– Dr. Emil Boboescu –