Mi-17
Un extract dintr-o poveste pe care-am scris-o candva.
<< Dupa ce au plecat pasagerii, noi am ramas in elicopter o perioada, apoi l-am inchis si am mers in aeroport. Se lasase frigul. Vremea la Iasi era si mai nasoala. Plafonul era jos si burnita. Pe la ora 2 dupa-masa vin si pasagerii grabiti. Ne-au zis ca se grabesc inapoi spre Bucuresti.
Am pornit, totul normal si decolam in viteza. Vremea se stricase rau. Vizibilitatea era foarte mica si dupa ce am trecut de dealurile de la Mogosesti – Hadâmbu am intrat in givraj. Nu era nimic prea spectaculos, am zburat in conditii si mai grele de atat, dar toti eram concentrati pe zbor. Nu am vorbit deloc de la decolare pana cand s-au aprins becurile. Unul cate unul, becul pompei de combustibil din rezervorul drept, apoi becul pentru pompa din rezervorul stang.
“S-au aprins pompele!” zic repede in timp ce ma uitam la acele litrometrului care aratau ca inca mai avem gaz destul in rezervoare.
Iulica ii da un bobarnac la indicator, poate inghetase ceva. Opresc din AZS circuitul de alimentare cu energie electrica a indicatorului. Cade acul la zero si repornesc circuitul si nu mai urca acul decat pana la putin sub 300 si atunci se aprinde si becul “300 de litri”.
Ce dracu’ se intamplase? Unde am pierdut gazul asta?
“Ne intoarcem la Iasi!” a decis Petcu in timp ce incepuse sa intoarca elicopterul. Vremea era in continuare nasoala. Abia ce trecusem de Pungesti si inca eram in viraj pe stanga cand s-a oprit motorul drept. S-a oprit fara niciun fel de simptom, brusc. Incerc sa-l pornesc si nimic. Doar a urcat pana pe la 20 de procente apoi s-a oprit din nou. Era groasa. Ori ramasesem fara gaz, ori inghetase priza de admisie, ori ambele. In timp ce incercam pornirea motorului drept, s-a oprit si motorul stang. A tacut. S-a facut liniste in elicopter, se mai auzea doar elicea portanta cum bate. Eram inca in viraj, inclinati pe stanga vreo 5 grade, afara nu vedeam aproape nimic si dedesubt stiam ca sunt dealuri impadurite. Aveam cam 350 de metri inaltime fata de nivelul marii, adica aproximativ 100 de metri fata de sol. Eram destul de jos. Incercam sa stam sub plafon.
Elicopterul a inceput sa o ia la vale rapid. Am vazut copacii cum se apropie si intra in cabina. Am vazut cum o craca a agatat geamul lateral a lui Petcu. Imi amintesc de scartaitul morbid al crãcilor copacilor pe fuzelajul elicopterului. Parca, dragul de Mi-17 inmatriculat 603, “Tiganu’ ” cum ii ziceam noi, urla de durere si incerca sa se salveze. Elicopterul a cazut pe stanga. Am simtit un oftat enorm, ca si cum un animal mare si-a dat ultima suflare. Imi aduc aminte cum am zburat prin parbriz. Parca m-a impins cineva din spate. De la lovitura cu parbrizul mi-am pierdut cunostinta. Nu stiu cat am stat in stare de inconstienta. M-a trezit un vuiet enorm. Am inceput sa-mi amintesc si sa realizez ce mi s-a intamplat. M-am verificat rapede sa vad daca am ceva rupt. Eram ok. Aterizasem intr-o balta de noroi. Am inceput sa strig dupa Petcu, dupa Iulica dupa pasageri. Si tot urlam si cautam printre fiare, printre flacari. Urlam dupa ajutor, dupa colegi, dupa oameni, dupa oricine. L-am vazut pe Petcu in scaun, era inca legat in centuri si mi-am dat seama ca a murit. Pasagerii au murit si ei. A cazut reductorul peste ei, o tona cat are el. L-am vazut pe Iulica ridicandu-se. Alerg spre el sa-l ajut. Am vazut ca-i ardea mana dreapta si i-am stins-o cat am putut de repede. L-am luat apoi la intrebari sa-i vad starea. Umbla de nebun printre fiare si nu stia ce s-a intamplat. Umbla si vorbea fara noima. I-am trecut mana peste umarul meu si l-am dus departe de epava sa se linisteasca.
Pe vremea aia nu erau telefoane mobile. Nu aveam cum sa anuntam la unitate, salvare, politie, pompieri. Trebuia sa ajung in primul catun si sa sun de acolo. Pe Iulica nu puteam sa-l car in spate asa ca l-am lasat langa un copac. L-am invelit cu combinezonul meu si i-am zis sa stea acolo ca eu ma duc sa caut ajutor.
M-am orientat repede ca sa stiu in ce directie sa o iau. Am luat-o spre nord-vest ca stiam ca o sa ajung la Pungesti. Am mers vreo 15 minute prin namol, am iesit intr-o poenita si am dat de un taran cu caruta. Vazuse elicopterul si venea sa vada ce s-a intamplat. I-am zis ca sint unul din membrii de echipaj si sa mergem repede la epava sa-l luam pe Iulica pentru ca e ranit ca sa-l ducem la spital. Ajungem inapoi. Iulica era unde l-am lasat. L-am urcat in caruta.
“Hai, Iulica, trezeste-te si miroase psihoza” ii zic.
Am ajuns in sat, pe Iulica l-am dus la dispensar, iar eu m-am oprit la postul de politie unde am raportat ce-am patit. De aici stii ce s-a intamplat in continuare. >>
Pe 21 noiembrie 2014 la Malancrav, judetul Sibiu, un elicopter IAR-330 Puma apartinand Bazei Aeriene de la Campia Turzii s-a prabusit.
Sa nu-i uitam pe cei care nu mai sunt:
Comandor Artur-Grigore Palfi
Capitan Rares-Cosmin Moldovan
Capitan Razvan-Aurel Moldovan
Sublocotenent Andrei-Catalin Apostol
Maistru Militar cls. 1 Paul Badescu
Maistru Militar cls. 2 Dorin Fodor
Maistru Militar cls. 3 Vasile-Marian Gadalean
Maistru Militar cls. 3 Constantin-Dorin Filip
Ii uram Maistrului Militar cls. 1 Valentin Bora insanatosire grabnica si sa fiti puternic!
-Bogdan MOVILEANU-
Tot timpul m-am gandit ca nu as vrea sa zbor niciodata cu elicopterul. Mi se pare o masinarie atat de fragila pentru simplu fapt ca toata greutatea aparatului sta atarnata de o elice – care daca inceteaza sa se mai invarta – tot aparatul cade ca un fier de calcat. In contrast cu aparatele de zbor cu aripa fixa, mi se pare ceva incredibil de nesigur, chiar si variantele cu doua motoare. Prea putina redundanta, si toata viata iti atarna de rotorul ala….
Chiar asa, un MI-17 poate zbura cu un singur motor functional?
Cum sa nu
au probabil un sistem similar cu cel de aici doua motoare o singura cutie de transmisie
http://www.google.com/patents/US4147035
Poate va spune cineva care le-a si zburat sau a fost tehnic la ele, cum se chema la sovietici treaba aia
Mi-8, Mi-17 si IAR330 pot zbura cu un singur motor, in regim maximal, bineinteles limitat in timp.
Elicopterele pot ateriza si fara motor (motoare) in asa-zisul “regim de autorotatie” dar nu in viraj, niciodata in viraj …. Oprirea ambelor motoare in viraj este aproape fara speranta…! Totul depinde de rezolvarea unui sistem de ecuatii, fara computer, fara consultatii, doar pilotul…, singur! Intotdeauna singur! Trebuie sa manevreze in domeniul solutiilor posibile, sa gaseasca solutia. In exemplul de mai sus, domeniul solutiilor era “multimea vida”, fara solutie, fara speranta, doar un final matematic, nedorit, nefiresc… dar posibil!
“Elicopterele pot ateriza si fara motor (motoare) in asa-zisul “regim de autorotatie”” – Interesant, sunt curios de la ce inaltime poti face asta fara sa te faci praf…
Fiecare elicopter are caracteristici diferite din cauza configuratiei fiecaruia. Depinde de greutatea elicopterului, randamentul rotoarelor, al reductorului, temperatura si presiunea aerului, conditii de vant.
Si la avion e la fel. Nu toate avioanele sunt planoare. Odata ce s-a oprit motorul, unele avioane cad la fel ca un fier de calcat. Statistic, elicopterele sunt mult mai sigure decat avioanele. Elicopterele au sistemele mult mai robust construite pentru a rezista vibratiilor si eforturilor specifice elicopterelor. Ca un exemplu, butucul rotor de la Mi-8/17 rezista la de 7 ori greutatea maxima admisa la decolare.
Niciun pilot nu se urca intr-un aparat de zbor daca acesta nu prezinta siguranta. Nu-ti imagina ca pilotii sunt niste oameni care cauta adrenalina. Si ei au familii, o viata la care tin si pe care o respecta.
Nivelul de reduntanta la elicopter este mult mai ridicat fata de avion, tocmai din cauza caracteristicilor elicopterului si a domeniului de evolutie in care opereaza.
Mi-17 este perfect capabil sa zboare intr-un singur motor, este la fel de capabil sa aterizeze in siguranta cu doar un motor functional, atata timp cat se respecta anvelopa de zbor impusa de zborul intr-un singur motor.
Teama ta se bazeaza pe necunoastere. Citeste despre elicoptere si ai sa vezi ca teama va dispare din momentul in care vei intelege constructia lor.
“Teama ta se bazeaza pe necunoastere.” – Cel mai probabil, da 🙂
“Nu toate avioanele sunt planoare. Odata ce s-a oprit motorul, unele avioane cad la fel ca un fier de calcat.” – Totusi, am impresia multe avioane sunt capabile sa aterizeze si daca cedeaza motorul atata timp cat gasesc un loc unde sa aterizeze si pana nu se intampla deasupra unor munti impaduriti. Desi si aici dau doar cu presupusul nu prea stiu care sunt capabile sa faca asta si care nu…
Unu,
Mie mi-a fost foarte frica de elicopter, cu toate incurajarile prietenilor piloti, tehnici si “berete”. Asa de frica, incat si cand evolua un elicopter in acro ma uitam cu teama.
Cand a fost sa zbor, a fost asa… Am discutat vreo ora cu echipajele de la Campia Turzii, serios dar si cu glume atunci cand au aflat ca inca nu zburasem in elicopter! Au zis ca ma vor scapa de frica inaintea prietenilor mei de la Otopeni.
Am inghitit in sec si am incercat sa nu arat cat imi era de frica.
Atunci cand ne-am indreptat spre elicoptere, am vazut ca cel in care trebuia sa zbor avea scaune montate in usa. Ei… si atunci am zis ca daca tot o fac, sa o fac DCSL style, cum ii vazusem o data pe operatori, in usi. M-am facut ca imi leg siretul si am ramas ultimul din coloana, ca sa fiu sigur ca prind loc pe scaunele din usa. 😀
La decolare… s-au inchis usile… n-a iesit cum speram, dar nu m-am temut. Prea tare.
Decolarea a fost super. Lina si… omg, am privit prin toate hublourile, sa fiu sigur ca imi fac o imagine clara despre ce mi se intampla.
Zborul a fost super. Mai ales cand am inconjurat un deal…
Intrebati-l pe Marius cum a fost cu cei de la Bacau. Ca ei au zbuat tactic pana in FOB… 😀