Sâmbăta Specialilor: Otto Skorzeny

 

 

Sâmbăta aceasta vă supun atenţiei una dintre personalităţile celui de-al doilea Război Mondial care continuă să fascineze, la mai mult de 66 ani de la evenimentele pe care le voi descrie. Figura sa a fost reflectată, de-a lungul timpului, în toate mediile informaţionale şi vă mai fi încă mult timp de acum încolo, pentru că ceea ce a făcut acest om îl plasează în categoria eroilor de legende.

Numele său: Otto Skorzeny!

 

Copilăria şi tinereţea.

Născut la 12 iunie 1908, în Viena, Otto Skorzeny provenea dintr-o familie cu origini poloneze şi tradiţii militare, care s-a îngrijit cu atenţie de educaţia sa, astfel că, în timp, micul Otto a învăţat şi vorbea fluent limba franceză, alături de cea germană. Totuşi, în copilul şi adolescentul de atunci se putea întrezări comandantul de paraşutişti de mai târziu. Fire rebelă şi combativă, era recunoscut pentru abilităţile sale în ceea ce priveşte escaladarea gardurilor, spre disperarea vecinilor. Mai mult, se ştie că avea deseori contradicţii cu tatăl său, inginer de profesie, pe tema regimului auster de viaţă al familiei, cauzat de dificultăţile economice ale vremii. Într-una din ele, acesta i-a spus, profetic: „Nu e rău să te confrunţi cu lipsurile în viaţă. De fapt, pentru tine ar putea fi bine să te obişnuieşti cu o viaţă lipsită de confort!”

Ajuns la universitate, tânărul rebel s-a remarcat prin numeroasele bătăi de stradă la care participă. Treisprezece episoade sunt notabile, dintre care al zecelea în special, pentru că s-a soldat cu o cicatrice pe obrazul stâng, care avea să se potrivească perfect cu imaginea sa de bărbat dur de mai târziu.

 

Primele contacte cu naziştii.

Mânat de nemulţumirile economice cu care se confruntă şi după obţinerea diplomei de inginer, tânărul, de acum, Skorzeny se înscrie, în 1931, în Partidul Nazist din Austria, ajungând, în scurt timp, membru al miliţiilor SA. Totuşi, va ieşi în evidenţă abia în 1938 când, cu ocazia unei manifestaţii prilejuite de anexarea Austriei de către Germania hitleristă l-a salvat pe preşedintele Austriei, Wilhelm Miklas, de un asasin care dorea să-l împuşte. Gestul temerar a fost remarcat de şeful SS-ului austriac, Ernst Kaltenbrunner şi va fi o referinţă utilă în anii ce vor urma. Mai exact, în momentul în care va încerca să se alăture Forţelor Aeriene (Luftwaffe), va fi îndrumat către garda de elită a Fuhrerului, Leibstandarte SS Adolf Hitler…

 

Războiul: campaniile din Franţa, Iugoslavia şi URSS.

 Ajuns pe front, ca ofiţer de artilerie în cadrul diviziei Waffen SS, n-a avut parte de prea multă acţiune. Doar în Iugoslavia, în 1941, se remarcă prin capturarea unor combatanţi inamici, ceea ce îi aduce şi avansarea în grad.

Momentul de cotitură al carierei sale va surveni, însă, în timpul campaniei împotriva URSS. Mai exact, în cursul anului 1942, cu ocazia contraataculu sovietic ce a urmat operaţiunilor germane din preajma Moscovei, Skorzeny, acum ofiţer tehnic în cadrul diviziei 2 Panzer „Das Reich”, căreia trebuia să îi revină onoarea de a fi prima care pătrunde în Moscova, este rănit de un proiectil tras de un lansator de rachete Katiuşa. Iniţial refuză tratamentul însă, în final, gravitatea rănii impune evacuarea de pe front şi trimiterea în ţară pentru tratament.Vom vedea însă că tot răul va fi spre bine. Pentru că marii eroi se nasc după grele suferinţe, nu-i aşa?

 

De la ofiţer de artilerie la comandant de trupe speciale

După recuperarea de pe urma rănilor suferite, într-un spital din Viena, Skorzeny primeşte Crucea de Fier şi o funcţie de birou în cadrul Waffen SS, în Berlin. Acolo, Skorzeny a început un studiu aprofundat cu privire la utilizarea de către Germania a trupelor de comando.

La începutul războiului, acţiunile în spatele frontului inamic nu erau o preocupare de prim rang a Germaniei. Poate şi datorită faptului că atunci când Germania invada o ţară inamică frontul avansa foarte repede. Singurele astfel de acţiuni se desfăşurau la începutul campaniei, când paraşutiştii  şi regimentul Brandenburg, format din soldaţi familiarizaţi cu diversele ţări inamice, vorbind mai multe limbi şi acţionând deseori în uniforme inamice, ocupau vremelnic anumite puncte strategice importante, surprinzând inamicul şi apărându-le până la sosirea trupelor regulare.

Totuşi, cu timpul lucrurile au început să nu mai stea atât de roz pentru nemţi. Fronturile nu mai avansau cu acceasi rapiditate şi, când o făceau, era în dezavantajul Germaniei. În plus, aliaţii Reichului începuseră să reevalueze oportunitatea rămânerii alături de ei. Se simţea din ce în ce mai puternic necesitatea unor forţe speciale care să acţioneze adânc în spatele frontului şi să poată realiza o gamă largă de misiuni…

Ideile lui Skorzeny, deja aplicate în alte armate, argumentate convingător au prins la liderii militari germani care au decis înfiinţarea unei unităţi speciale în subordinea Ausland-SD, departamentul de informaţii externe a RSHA (organ de securitate ce cuprindea şi cunoscuta GESTAPO, serviciul de informaţii interne SD, Einsatzgruppen – autorii multor masacre teribile în teritoriile ocupate – şi nu numai) ce urma să se ocupe de acţiuni de comando în spatele frontului inamic (sabotaje, răpiri, sustrageri de documente etc.)

 

Totuşi, o asemenea unitate specială avea nevoie de un comandant special. Un comandant care să fie un bun lider, capabil să ia decizii dificile în situaţii tensionate, cu experienţă în lupte, cunoştinţe tehnice şi, nu în ultimul rând, să fie un nazist înfocat…

Numele lui Skorzeny ar apărea, astăzi, că evident, însă recomandarea lui Ernst Kaltenbrunner (vă spune ceva numele?) a făcut posibilă transformarea artileristului Skorzeny în omul care va dă fiori reci Europei. Acesta îl cunoştea pe Skorzeny încă din Austria, din circumstanţele pe care le-am descris deja…

Odată înfiinţată unitatea specială Friedenthal, în aprilie 1943 ( din iunie, Batalionul 502 Jäger SS), proaspătul maior Skorzeny a început să îşi antreneze oamenii pentru tipurile de misiuni pe care le va avea de îndeplinit. Între altele, Skorzeny insistă pe faptul că luptătorii săi trebuie fie cât mai greu detectabili în spatele liniilor inamice, făcând uz de arme pe cât se poate de rar şi doar în cazuri de strictă necesitate.

Totuşi, indiferent de calitatea antrenaemntului, o unitate nu poate fi desăvârşită fără experienţa misiunilor reale de luptă. Exact aşa se va întâmpla şi cu paraşutiştii lui Skorzeny. Mai mușlte amănunte însă în secţiunea următoare.

 

 Primele misuni. Operaţiunea Francois.

Încă de la începutul Operaţiunii Barbarossa, una dintre rutele cele mai importante de aprovizionare a Uniunii Sovietice cu material de război trecea prin Iran. Aflat la confluenţa sferelor de influenţă ale Marii Britanii şi URSS, acest stat ducea o politică favorabilă Aliaţilor însă, pe plan intern, apele erau mult mai tulburi decât păreau din exterior. Mai precis, triburile Qashqai nu erau întru totul de acord cu stăpânirea de la Teheran (sună cunoscut?), fapt care, speculat de germani, ar fi putut duce la sabotarea liniilor de aprovizionare aliate.

Ca de obicei însă (a se vedea tentativa de a-l convinge pe emirul Afghanistanului să atace India, în primul Război) germanii au tratat această misiune cu o oarecare lipsă de profesionalism provenită, probabil, din neîncredere şi dezinteres. La urma urmei, astfel de acţiuni nu făceau parte din specificul războiului lor. Mai exact, doar 6-7 militari au fost paraşutaţi în Iran cu ceva aur ca argument pentru a-i convinge pe arabi să lupte împotriva britanicilor şi material exploziv pentru sabotaje. N-au reuşit, iar când aurul s-a terminat triburile Qashqai  i-au predat britanicilor (probabil pentru încă ceva aur…). Unitatea lui Skorzeny debuta, aşadar, cu stângul însă într-o misiune nu foarte relevantă. Adevărata glorie abia urmează…

 

Momentul de glorie: Ducele în pericol!

Consacrarea mitologică a paraşutiştilor lui Skorzeny avea să vină, însă, ca urmare a evenimentelor unui turbulent 25 iulie 1943. La această dată, Marele Consiliu Fascist votează revocarea lui Mussolini din funcţiile deţinute. Ca urmare a acestui act, Regele Victor Emanuel III îl numeşte pe mareşalul Pietro Badoglio prim-ministru iar pe Duce îl întemniţează. Vestea l-a şocat pe Hitler care, dincolo de simpatia pe care i-o purta Ducelui, era conştient de orientarea favorabilă ieşirii din război a mareşalului Badoglio aşa că Fuhrerul îl convoacă pe Skorzeny alături de alţi cinci comandanţi de unităţi speciale şi le pune două întrebări. Prima vizează cunoştinţele despre Italia iar a doua părerea sa personală despre italieni. Cel dintâi răspuns este afirmativ, graţie faptului că Skorzeny îşi petrecuse acolo luna de miere. La ultima, el răspunde atât: – Mein Fuhrer, sunt austriac! Aluzia la vechile dispute dintre austrieci şi italieni este bine primită, spre deosebire de răspunsurile politice ale celorlalţi ofiţeri aşa că Skorzeny primeşte ordinul de a executa o misiune de salvare a Ducelui.

Problema era însă că Mussolini era plimbat prin toată Italia de teama unei acţiuni de salvare a sa de către germani. Totuşi, oamenii lui Skorzeny reuşesc să intercepteze comunicările radio ale italienilor (n-ar fi buni şi astăzi?), în urma cărora ajung la concluzia că Îl Duce este ţinut prizonier la hotelul Campo Imperatore, din satul cu acelaşi nume situat la poalele masivului Gran Sasso, în Apenini. Pentru pregătirea operaţiunii, Skorzeny, acum subordonat generalului Kurt Student în vederea asigurării secretului operaţiunii. fotografiază personal din aer regiunea.

În urma celor observate rezultă un plan ce prevedea atingerea obiectivului de către germani cu ajutorul unor planoare, simultan cu ocuparea staţiei de teleferic de către militari transportaţi acolo cu camioanele. Bineînţeles, Skorzeny va participa personal la misiune şi o va comanda, după cum afirmă în memoriile sale.

Odată sosit momentul aşteptat, cele nouă planoare DFS 230  pregătite în acest sens planează deasupra masivului Gran Sasso şi aterizează în preajma hotelului vizat. Ratarea aterizării de către unul din ele prilejuieşte singurele victime ale operaţiunii. Amintindu-şi de vechea alianţa germano-italiana, ascultând de generalul Fernando Soleti, sosit odată cu paraşutiştii şi intimidaţi de numărul şi apariţia bruscă a germanilor, carabinierii ce îl păzesc pe Duce nu opun nici un fel de rezistenţă. Ba, mai mult, în cel mai pur spirit latin, îşi invită oaspeţii la un pahar de vin, proaspăt scos din pivniţele complexului! În această atmosferă prietenească, Skorzeny se îndreaptă către Duce şi îi spune că Fuhrerul l-a trimis să îl salveze, moment în care Mussolini îi răspunde: – Ştiam eu că prietenul meu nu mă va uita!

Amândoi urcă la bordul avionului Fieseler Fi 156C-3 cu numărul 1268, pilotat de căpitanul Walter Gerlach, care este nevoit să facă eforturi disperate să menţină în aer avionul care nu era construit pentru a transporta trei persoane, mai ales ţinând cont de gabaritul lui Mussolini, care îi transportă până la aerodromul german de la Pratica di Mare, de lângă Roma, de unde, cu un mult mai sigur Heinkel HE 111 vor ajunge la Viena unde Mussolini, cazat la hotelul Imperial, va avea parte de o primire demnă de un Duce…

Desigur, propaganda germană va specula din plin acest glorios moment, poate ultimul din Război si faima „celui mai periculos om din Europa”. Pe bună dreptate era numit astfel, de altfel, fapt recunoscut chiar şi de inamicii Reichului, care îl vor reţine pe Skorzeny sub acest supranume pentru anii ce vor urma.

 

 

 

Oamenii măreţi îşi propun ţinte măreţe: Saltul cel Lung

Succesul salvării Ducelui le-a dat lui Skorzeny şi oamenilor săi mult-doritele aripi. Şi încă unele foarte lungi. Cât să ajungă până în Iran. Asta pentru că acolo aflaseră germanii că urmează să se întâlnească Cei Trei Mari în ceea ce va deveni Conferinţă de la Teheran. Toţi trei la un loc: vă imaginaţi ce lovitură ar fi?

Dacă este să credem memoriile lui Skorzeny şi afirmaţiile repetate ale sovieticilor, imediat după ce germanii au interceptat şi descifrat codurile navale americane, Adolf Hitler l-a însărcinat pe acelaşi Ernst Kaltenbrunner cu eliminarea lui Churchill, Roosevelt şi Stalin iar acesta l-a ales, fireşte, pe Skorzeny pentru a duce la îndeplinire misiunea, bazată pe informaţiile sursei Cicero, spionul german Elyesa Bazna ce opera în Ankara.

Pentru realizarea operaţiunii, germanii au paraşutat înainte de marea conferinţă şase militari cu echipament radio la Qum, care s-au deplasat apoi la Teheran, unde au fost cazaţi într-o casă conspirativă a Abwehr-ului, fără să ştie că de manevra lor a aflat reţeaua de spionaj condusă de un anume agent sovietic, Gevork Vartanian pe numele lui.  De aici, cei şase transmiteau date prin radio la Berlin. Totuşi, ca şi astăzi, comunicările lor erau interceptate de către NKVD, care a aflat că grupul lui Skorzeny ar fi trebuit paraşutat în Iran pe la mijlocul lui octombrie 1943 pentru a încerca asasinarea despre care am vorbit.

Mai mult, agentul sovietic Nikolai Kuznețov, ce trecea drept Oberleutnant Paul Siebert şi opera în Ucraina a aflat că maiorul SS von Ortel vorbeşte mai mult decât e cazul, aşa că l-a ademenit cu nişte votcă rusească, aflând informaţii ce se coroborau cu cele deja cunoscute despre Saltul cel Lung.

Aflând însă  de la agenţii din Orient că operaţiunea lor a fost desconspirata, germanii au decis să nu rişte, anulând misiunea. Cine poate şti cum ar fi arătat astăzi lumea dacă ar fi reuşit să menţină secretul…

Trebuie însă să menţionez aici şi că, încă de la aflarea veştilor despre Salt, occidentalii au fost foarte sceptici în legătură cu veridicitatea acestora. În primul rând pentru că proveneau de la sovietici, maeştri ai intoxicării, apoi pentru că ei ştiau că agentura germană din Iran fusese de mult anihilata şi pentru că nu credeau că germanii ar fi putut forţa o astfel de misiune în condiţiile în care mai multe mii de militari NKVD şi de britanici ocupau Teheranul. Totuşi, serviciile britanice au cercetat cazul şi au ajuns la concluzia că susţinerile sovieticilor sunt pure fabulaţii.

Ei însă o ţin sus şi tare că au prevenit asasinarea. Vartanian a primit titlul de Erou al Uniunii Sovietice şi numeroase lucrări, conferinţe, documentare, filme artistice acreditează ideea expusă. Totuşi, e imposibil să nu privim cu o umbră de îndoială cele susţinute de sovietici, fie şi cu obstinaţia arătată. Mai mult, Skorzenyu însuşi afirmă că i-a explicat lui Hitler că o astfel de idee nu are sorţi de izbândă, Fuhrerul renunţând imediat la plan…

 

 

Operaţiunea Rösselsprung

După renunţarea la Saltul cel Lung, o nouă problemă ivită pe fronul sudic de această dată solicita intervenţia trupelor speciale. Mai exact, partizanii iugoslavi care, deşi serios şifonaţi de două ofensive succesive ale germanilor desfăşurate cu puţin timp în urmă (prima jumătate a lui 1943), primesc un nou impuls odată cu întoarcerea armelor de către Italia. Grăbiţi să se retragă din Balcani, italienii lasă în urmă o mare cantitate de material de război, capturat de partizani care îşi întăresc şi efectivele, numărând acum aproape 200.000 combatanţi.

Din ce în ce mai încrezător, liderul partizanilor comunişti, Josip Broz Tito organizează în noiembrie 1943 un congres în oraşul Jajce, situat în partea de Iugoslavie eliberată de italieni, unde a fost ales Prim-Ministru şi i s-a acordat gradul de mareşal. Mai mult, îşi stabileşte şi un cartier general la Drvar, în Alpii Dinarici, renunţând la tactica să favorită, anume de a se afla mereu în mişcare. Aceste manevre în fac, în ochii mareşalului Maximilian von Weichs „cel mai de temut inamic al Germaniei”. Să recunoaştem, de data aceasta Tito a cam întrecut măsura…

Să vedem însă cum arăta locaţia în care Tito şi-a stabilit cartierul general. Orăşelul Drvar, situat chiar pe teritoriul statului-marioneta croat se afla pe malurile râului Unac, care curgea chiar lângă baza peşterii în care Tito şi-a stabilit „reşedinţa”, la rândul ei amplasată cam la un kilometru de centrul oraşului. În jurul acestei locaţii se aflau diverse „sedii” ale altor grupări comuniste sau nu şi baze de antrenament ale partizanilor. Mai mult,. în oraş şi în imrejurimi, în diferite case, se aflau adevărate „ambasade” străine pe lângă partizani. Una dintre ele îl avusese în rândurile personalului chiar pe maiorul Randolph Churchill, fiul prim-ministrului britanic!

Partizanii dispuneau de efective impresionante în zonă. Astfel, în afară de „personalul administrativ” existau 12.000-16.000 luptători în vecinătatea Drvarului, plus Corpul 1 Muncitoresc cu Diviziile 1 şi 6 Muncitoreşti, de elită, cu statulmajor situat în satul Mokronoge, la şase kilometri est de Drvar. Ceva mai departe erau situate corpurile 5 şi 8 de partizani, conduse de undeva dintre Mrkonjic şi Grad-Klujc, respectiv dintr-o locaţie situată la sud de drumul dintre Glamoc şi valea Lâno.

Germanii însă cunoşteau destul de bine dispozitivul partizanilor din jurul bârlogului lui Tito. Trei secţii ale serviciului german de informaţii, plus structura informativă a SS se ocupaseră de strângerea de date şi cunoşteau toate deplasările lui Tito încă de la plecarea din Jajce, imadiat înaintea ofensivei germane de cucerire a oraşului. La operaţiune contribuia şi unitatea specială Benesch, parte a diviziei Brandemburg (vă amintiţi de germanii poligloţi şi îmbrăcaţi în uniforme inamice), ce avea numeroase contacte cu colaboratorii locali ai germanilor. Singurul lucru pe care nu îl ştiau exact germanii, în ciuda numeroaselor interceptări ale mesajelor radio (iată cum interceptările revin obsesiv în viaţa noastră…) era locaţia exactă a peşterei lui Tito. Aveau să o afle, însă, atunci când Skorzeny, implicat şi el, ca de fiecare dată, în strângerea de date pentru misiune, l-a interogat pe un partizan trădător.

Nici partizanii nu erau însă mai prejos în ceea ce priveşte dezvoltarea de reţele de informaţii. Datorită acestora, erau avertizaţi de prezenţa batalionului 500 Paraşutişti în Iugoslavia, posibil cu până la o lună înainte de începerea operaţiunii, şi de prezenţa unor planoare şi avioane de transport la Zagreb şi Banja Luka. În plus, partizanii au recapturat un dezertor interogat de germani şi, datorită informaţiilor obţinute de la acesta, au mutat reşedinţa de noapte a lui Tito în altă peşteră, lângă satul Batasi, activităţile diurne ale acestuia rămânând însă la Drvar. De asemenea, pentru un plus de siguranţă, elemente ale deviziei a 6-a Muncitoreşti au fost relocate în preajma Drvarului.

Şi misiunile de recunoaştere efectuate de aviaţia germană au fost observate de aliaţii partizanilor, care şi-au mutat, în consecinţă, sediile misiunilor iar eglezii interceptaseră mesaje care conţineau şi numele misiunii, chiar dacă nu ştiau exact în ce va consta această. Totuşi, partizanii nu prea credeau în iminenţa unui atac german, şeful de stat major al lui Tito, Arso Jovanović garantând că un atac german era impozibil. Atât de încrezători erau partizanii în forţele lor încât în noaptea atacului Tito îşi serba ziua în peştera de lângă Drvar…

Planul german pentru operaţiune includea un bombardament masiv al poziţiilor partizanilor, urmat de operaţiuni de paraşutare. De asemenea, parte din trupe urmau să fie introduse în zona de operaţiuni cu ajutorul planoarelor. Batalionului 500 Paraşutişti SS îi revenea sarcina de a –l captura ssau ucide pe Tito şi de a-i distruge cartierul general. Nici misiunile aliaţilor de pe lângă „capitală” partizanilor nu erau neglijate. În aceeaşi zi, elemente terestre ale corpului XV Vânători de Munte urmau să facă joncţiunea cu trupele paraşutate la Drvar pentru sprijinirea acestora. Era prevăzut şi un mic avion care urma să-l transporte pe Tito sau cadavrul său în Germania. Planul iniţial a suferit însă modificări din cauza numărului insuficient de planoare, aşa că s-a optat, în final, pentru două valuri de atac, la distanţă de cinci ore unul de celălalt.

Ofensivă a început la ora 5 dimineaţa, forţele terestre avansând spre obiectivele încredinţate. La 6:35, 5 escadrile de bombardiere, inclusiv Stuka, au început să bombardeze poziţiile partizanilor, efectuând un total de 440 zboruri.

În jurul orei 7:00, batalionul 500 Paraşutişti a început paraşutarea deasupra obiectivelor stabilite, majoritatea paraşutiştilor şi piloţilor de planoare aterizând în relativa proximitate a obiectivelor, cu excepţia a două aparate. Grupul Panther şi grupul Roşu au anihilat rezistenţă din zona cimitirului, grupurile Greifer şi Brecher nu au întâmpinat o rezistenţă semnificativă însă primele nu au reuşit să localizeze cartierul general al liderului partizanilor iar ultimele au eşuat în găsirea cartierelor generale aliate. Alte grupuri de paraşutişti au întâmpinat rezistenţă în jurul şi la periferiile oraşului Drvar, mai mult, nici unul dintre ele nu a reuşit să-şi localizeze obiectivul, luând cu asalt numeroase clădiri în care se aflau sedii ale partidului comunist şi alte ţinte fără importanţă. În special asaltul asupra oraşului a fost dificil, rezistenţa acerbă a tinerilor comunişti şi a partizanilor în curs de instruire rezultând în lupte grele de stradă. În cele din urmă germanii au reuşit să elimine rezistenţa inamică şi au dat startul interogării agresive a populaţiei cu privire la locaţia lui Tito însă nu au obţinut nici un rezultat. Mai relevant a fost momentul în care au realizat că rezistenţa inamică se concentrează în jurul unei peşteri din apropiere de Drvar, moment în care o rachetă de semnalizare trasă de comandantul Rybka a dat startul asaltului asupra acestui obiectiv.

Sprijiniţi de o mitralieră MG42, germanii au luat cu asalt pestera, însă au suferit pierderi grele iar, cel mai important, Tito a reuşit să scape însoţit de aproximativ 20 adepţi în confuzia creată de contraatacul lansat de elemente ale Diviziei 1 Proletare. Liderul comunist a reuşit să scape escaladant versantul de la gura peşterii cu ajutorul unor funii. Mai dificilă s-a dovedit a fi calmarea amantei isterice a acestuia, Davorjanka Paunović şi a câinelui Tiger…

Iar când al doilea val de paraşutişti a fost lansat deasupra obiectivelor, ei au nimerit în câmpul de tragere al mitralierelor inamice, suferind pierderi grele. În final, deşi a încercat un contraatac asupra partizanilor, Rybka a fost nevoit să ordone retragerea şi formarea unui perimetru defensiv în vecinătatea cimitirului din Drvar. Aici, în ciuda faptului că însuşi Rybka a fost rănit de o grenadă şi evacuat cu avionul care acum era clar că nu îl va mai transporta pe Tito, paraşutiştii au rezistat repetatelor atacuri ale partizanilor până când au fost salvaţi de atacul trupelor terestre, aceştia forţând partizanii să se retragă.

Între timp, Tito şi suita sa, împreună cu reprezentanţii misiunilor străine au reuşit să se retragă spre Potoci, pe care însă l-au părăsit în scurt timp din cauza bombardamentelor germane şi, pe cai, în căruţe şi pe jos au ajuns la Kupres,

În final, operaţiunea s-a dovedit un eşec pentru germani. Britanicii au lansat o serie de atacuri în alte părţi ale Iugoslaviei menite a-i forţa pe germani să disloce trupe de la Drvar, unităţi aeriene ale RAF au efectuat numeroase misiuni împotriva Luftwaffe şi a ţintelor de la sol iar Tito a fost evacuat în afara zonelor de operaţiuni, stabilindu-şi un nou cartier general la bordul unui distrugător britanic…

 

Revanşa: operaţiunea Panzerfaust

Aşadar, până acum, în ceea ce priveşte operaţiunile efectiv desfăşurate, avem un succes de proporţii şi un eşec răsunător. Să vedem cum va înclina balanţa misiunea următoare.

Am văzut că, încă din 1943, alianţele Germaniei se clatină. Pe măsură ce cursul războiului devine nefavorabil Axei, din ce în ce mai multe ţări părăsesc acest bloc politico-militar. Italia, Finlanda, România o făcuseră deja, iar, acum, serviciile de informaţii germane află că şi regentul Ungariei, Miklos Horthy, pregăteşte aceeaşi manevră, anume un armistiţiu cu sovieticii, în ciuda faptului că era un anticomunist convins.

Iar persoana prin care guvernul maghiar negocia cu sovieticii era chiar fiul lui Horthy, Miklos Jr. Aşa că agenţi germani sub acoperire îi transmit, în toamna anului 1944, acestuia că emisari ai mareşalului Tito doresc să îl întâlnească. Acesta nu îşi dă seama iniţial de capcană, totuşi, observând, în cele din urmă, persoane ce i-au părut suspecte aşteptând la locul întâlnirii renunţă la aceasta, stabilind o nouă întrevedere pentru 15 octombrie, în biroul lui Felix Bornemisza, responsabilul pentru porturile dunărene ale Ungariei. De data aceasta, însă, oamenii lui Skorzeny (cine altul ar fi putut conduce operaţiunea…) sunt mai atenţi şi îl surprind pe Horthy jr. exact în momentul în care intră în clădirea cu pricina sperând că va primi veşti importante de la Tito. După ce îi administrează o bătaie soră cu moartea, îl înfăşoară într-o pătură, îl înghesuie în portbagajul unei maşini şi îl scot de acolo abia pe aeroport, unde îl îmbarcă într-un avion cu destinaţia Viena. De aici, în scurt timp este internat în lagărul de la Mauthausen. Aici va aştepta rezultatul „tratativelor” germanilor cu tatăl său…

Neştiind de răpire, acesta forţează lucrurile şi, prin generalul Béla Miklós, care se află în contact cu sovieticii, încearcă să negocieze termenii unui armistiţiu, menţinând suveranitatea ţării sale. Declară chiar, în şedinţa Consiliului de Coroană, că alianţa cu germanii a fost păguboasă pentru Ungaria (ceea ce nu era valabil când a obţinut Ardealul de Nord…), că războiul este pierdut şi că armistiţiul este singura soluţie.

Armistiţiu pe care, de altfel, îl încheie şi îl face cunoscut publicului pe 15 octombrie, ora 14:00. Germanii însă nu renunţă şi sprijină membrii partidului Crucilor cu Săgeţi în luarea cu asalt a clădirii Radioului, de unde transmit o contra-proclamatie, în numele şefului Statului Major, generalull Vörös. În plus, comandanţii unităţilor militare din Budapesta sunt arestaţi, împreună cu alţi ofiţeri din subordine iar cei rămaşi, în mare parte, se ascund. În confuzia creată şi dat fiind faptul că multe unităţi maghiare erau subordonate germanilor, că şi datorită zvonurilor (reale!) despre modul cum Armata Rosie îşi tratează prizonierii, majoritatea armatei maghiare se raliază Partidului Crucilor cu Săgeţi şi germanilor.

Aşadar, pentru a câştiga deplinul control asupra Ungariei, germanii mai trebuiau doar să scape de Horthy. Acesta însă se afla în castelul regal din Buda, a cărui pază fusese considerabil întărită. În plus, castelul ocupa o poziţie favorabilă apărătorilor, în vârful unui deal. Aşa că Skorzeny apelează la patru tancuri Tiger 2, probabil cele mai bune din Război, pe care le dirijează către poarta Viena. Văzând acestea, Horthy ordonă ca trupele maghiare să nu opună rezistenţă, ele neavând cu ce contracara tancurile germane. Totuşi, câţiva militari unguri deschid focul şi rezistă timp de aproximativ 30 min. Totuşi, castelul este ocupat rapid şi cu pierderi acceptabile de ambele părţi (7 morţi şi 26 răniţi).

Capturat, amiralul fără flotă este scos din castel, unde revine doar pentru a-şi colecta bunurile personale. Acolo premierul Géza Lakatos îi pune în faţă o declaraţie de abdicare şi de numire a lui Ferenc Szálasi, liderul Partidului Crucilor cu Săgeţi ca prim-ministru. Aflând de la Lakatos de răpirea fiului său, confirmată de SS-istul Veesenmayer, Horty este nevoit să semneze decretele, împotriva, evident, a voinţei sale. Totuşi, Miklos jr. va rămâne prizonier până la finalul războiului iar tatăl său este transportat la castelul Hirschberg, lângă Weilheim, unde va fi păzit de 100 SS-isti până la sosirea trupelor americane, la 1 mai 1945. Nu îşi va revedea familia decât pe 17 decembrie acelaşi an, când va fi eliberat din penitenciarul din Nuremberg.

 

 

Epilog: operaţiunea Greif

Cariera de comandant de trupe speciale a lui Otto Skorzeny avea să se încheie aşa cum s-a desfăşurat, anume în stil mare, în cursul Ofensivei din Ardeni. Pentru un plus de impact al acestei ultime încercări de a întoarce cursul războiului, comandamentul german a decis să folosească aproape 2000 luptători poligloţi ai lui Skorzeny în scopul de a crea confuzie în spatele liniilor inamice. Aceştia trebuiau să se infiltreze în rândul trupelor americane, îmbrăcaţi în uniformele acestora şi folosind Jeepuri de captură. Ceea ce au şi făcut, de altfel. Cum era de aşteptat, câţiva dintre ei au fost capturaţi, iar la interogatorii le-au spus americanilor că Skorzeny însuşi se îndreaptă înspre Paris în fruntea unui comando cu scopul de a-l asasina pe Eisenhower. Desigur, nu era adevărat, însă zvonul i-a alarmat pe americani, şi aşa presaţi de avansarea trupelor germane, şi i-a stricat sărbătorile lui Eisenhower, acesta petrecându-şi Crăciunul ascuns şi înconjurat de o gardă numeroasă. Vă imaginaţi cam cât de frică le era Aliaţilor de comandantul german cu cicatrice pe obrazul stâng. Mai mult, pentru prinderea acestuia au fost distribuite în tot teritoruil ocupat mii de afişe şi fluturaşi cu mesajul „Wanted” şi fotografia acestuia, fără succes însă.

Până la terminarea războiului, Skorzeny nu va mai comanda trupe speciale. Fiind însă un nazist devotat Fuhrerului, în condiţiile pierderii încrederii acestuia în generalii săi, maiorul, ajuns acum general-maior avea să mai comande trupe terestre, în Prusia Orientală şi Pomerania, unde a eşuat în dinamitarea unui pod pe care au trecut trupele sovietice. În ciuda eşecului, va primi Crucea de Cavaler cu Frunze de Stejar şi trimis, apoi, în mai multe misiuni de inspecţie a trupelor de pe un Front de Est ce se prăbuşea tot mai mult în fiecare zi…

 

 

După război

Personaj de marcă al armatei şi partidului nazist, Skorzeny nu putea scăpa de Procesul de la Nurenberg. Acuzat că a ordonat folosirea fără drept de uniforme americane în timpul Ofensivei din Ardeni, el se apară invocând faptul că acestea erau dezbrăcate de către militarii săi înainte de atacuri, constituind un simplu ruse de guerre. Ce avea să îl scape însă de pedeapsa va fi declaraţia unui ofiţer britanic cum că a utilizat uniforme germane în acţiuni în spatele liniilor inamice, aşadar, pentru a nu se autoacuza, aliaţii au fost nevoiţi să îl achite pe cel care, nu demult, era cel mai temut om din Europa.

Închis în lagărul de la Darmstadt în aşteptarea deciziei tribunalului special pentru denazificare, Skorzeny reuşeşte să scape în 1948 cu ajutorul a doi foşti SS-isti care au intrat în închisoare purtând uniforme americane şi pretinzând că îl iau pe fostul comandant pentru audieri. De aici ajunge la o fermă din Bavaria, aparţinând unei nepoate a lui Hjalmar Schacht, fostul ministru nazist de finanţe, contesa Ilse Lüthje. De aici nu se ştie exact unde pleacă, însă în 1950 este fotografiat într-o cafenea de pe Champs Elysées. Poză apare în presă, ceea ce îl obligă să părăsească Parisul pentru Salzburg, unde menţine contactele cu veterani de război şi divorţează de soţia sa, pentru a se putea căsători cu Ilse Lüthje. Nu trece mult timp şi, cu ajutorul unui paşaport furnizat de guvernul spaniol, se mută la Madrid, unde, sub acoperirea unei afaceri cu profil tehnic conduce o reţea de spionaj. Îşi publică memoriile în 1950 iar apariţia lor în Le Figaro stârneşte proteste ale comuniştilor, care nu se pot împăca cu ideea că un fost nazist de frunte poate scrie cărţi accesibile publicului.

 

 

La scurt timp, în 1952, este trimis în Egipt, ca şi consilier militar al generalului Mohammed Naguib căruia tocmai îi reuşise o lovitură de stat, de către generalul  Reinhard Gehlen, ce lucra acum pentru CIA. Cu ajutorul foştilor săi colaboratori din război, instruieşte armata egipteană atât pentru lupte convenţionale, cât şi pentru acţiuni de comando, specialitatea sa. Îl va consilia, mai târziu, şi pe preşedintele Gamal Abdel Nasser în aceleaşi probleme.

În schimbul ştergerii numelui său de pe lista criminalilor nasisti de război, va accepta să colaboreze şi cu Mossadul, denunţându-şi colaboratorii nazişti ascunşi în Egipt. Asta în timp ce, coordonând organizaţia secretă Die Spinne, finanţată, se pare, de foşti nazişti, ajuta aproape 600 foşti SS-isti să emigreze în ţările care obişnuiau să îi primească, mai ales în America Latină, unde, de altfel, îl consilia pe preşedintele Juan Perón şi servea că gardă de corp soţiei acestuia, Eva.

A mai susţinut şi grupul neo-nazist spaniol CEDADE, înfiinţat în 1966, care îl consideră unul din părinţii săi fondatori.

Declarat denazificat în 1952, a beneficiat de dreptul de a călători liber, pe baza unui paşaport Nansen, apoi, din 1951, a unuioa austriac. Folosindu-şi acest drept, a cumpărat o mică fermă în Irlanda care, însă, i-a refuzat şederea permanentă. Constrâns la a rămâne maxim 6 săptămâni neîntrerupt în Irlanda şi monitorizat de G2 a vândut fermă în 1971, după 12 ani de la cumpărare.

Stabilindu-se în Spania, achiziţionează o proprietate în Mallorca şi sprijină funcţionarea grupului Paladin, care furnizează armament şi instruire diverselor grupări de gherilă. Printre clienţii celebri se va număra şi viitorul dictator Muammar al-Gaddafi. A mai efectuat operaţiuni şi pentru juntă militară grecească sau pentru guvernul spaniol, împotriva separatiştilor basci.

În 1970, Skorzeny este diagnosticat cu cancer la coloană vertebrală. Este operat în Hamburg, unde i se extirpează două tumori dar operaţia îl lasă paralizat de la brâu în jos. Totuşi, cu o voinţă de fier urmează terapii de recuperare şi, în 6 luni, reuşeşte să meargă din nou. Totuşi, cancerul îl învinge în 1975, la vârsta de 67 ani. După slujba de înmormântare, efectuată în tradiţia catolică, este incinerat iar cenuşa sa este adusă la Viena, unde se găseşte şi astăzi, în cavoul familiei din Döblinger Friedhof.

– Adrian Bantaș –

Surse:

– www.2worldwar2.com

– www.globeatwar.com

– www.historia.ro

– www.isciv.ro

– www.jewishvirtuallibrary.org

– www.militaryhistory.about.com

– www.wikipedia.org

– „Ultimele zile ale fascismului in Europa” – Jacques de Launay

– „Italia lui Mussolini” – Max Gallo

– „Benito Mussolini” – Fortunato Minniti