Dragi cititori! Iacă-tă că, după o prea lungă absenţă de studii, am reuşit să revin şi să redeschid rubricuţa de poveşti frumoase din istoria militară naţională, încercând să vă mai aduc în atenţie câte un aspect mai puţin cunoscut al acesteia.
Astăzi, după ce am stat strâmb şi am judecat drept, sper, m-am gândit să vă povestesc un pic despre salutul militar românesc şi cum a evoluat el de-a lungul epocilor. La prima vedere, acest lucru ar părea relativ simplu, căci, după cum cunoaste mai toată lumea, mai din toate epocile salutul militar nu prea pare a fi evoluat prea mult, fiind constituit din ducerea mâinii drepte cu palma întinsă la marginea cozorocului coifurii. Dar, oare, chiar să fie aşa? Ei bine, îmi permit a spune că nu a fost chiar aşa, ci chiar a existat o evoluţie a salutului militar în cadrul instituţiei militare româneşti.
Pentru a demara povestea noastră, vom vorbi puţin de tradiţia ducerii mâinii la coifură. Conform legendelor, mai mult sau mai puţin apocrife, această practică vine din evul mediu când, la finalul unui turnir, cavalerii victorioşi îşi ridicau viziera coifului pentru a primi laurii victoriei de la senior şi a fi aclamaţi de mulţime. Or, această mişcare presupunea ţinerea acestei viziere cu o mână în dreptul tâmplei.
Trecând peste legende, să ajungem direct la sursele istorice. Pentru aceasta vom face referire la prima parte a istoriei militare moderne româneşti, şi anume, la epoca armatelor de dinainte de unirea de la 1859, adică la epoca regulamentelor organice. După cum scriam şi în alte rânduri, instituţia militară modernă ia naştere în principatele Moldovei şi Ţării Româneşti odată cu aplicarea acestor acte cu caracter de constituţie, acte ce au ca ultim capitol primul regulament militar ce statutează crearea unui regiment a două batalioane de infanterie şi două escadroane de cavalerie în Moldova şi trei asemenea regimente în Valahia.
Din această epocă am găsit un regulament de instrucţie al “slujbei de garnizoană” apărut la 1850 ce, după cum este scris textul, reia regulamente mai vechi, prezente de-a lungul întregii epoci luate în discuţie. Numai alfabetul româno-chirilic este o plăcere de lectură… Aici găsim ceva interesant pentru povestea noastră. În primul rând, găsim faptul că salutul militar varia în funcţie de coifura purtată pe cap de către militar şi, nu numai aceasta, dar şi varia între ofiţeri şi trupă şi chiar şi între arme.
Pentru soldaţi şi subofiţeri, salutul militar se dădea doar atunci când era neînarmat şi constituia din oprire, dacă era în mişcare, luarea poziţiei de drepţi, şi descoperire cu mâna stângă, în cazul în care purta şapca, ce constituia coifura de instrucţie a epocii.
Pentru ofiţeri, dacă erau de infanterie, trebuiau să salute cu mâna stângă la coifură, iar daca erau de cavalerie, cu mâna dreaptă. Dacă erau călări, în faţa prinţului, trebuiau să-şi arunce mantaua de pe umeri, iar în faţa spătarului, echivalentul gradului de general, trebuiau să-şi arunce mantaua de pe umărul drept numai.
Pare ciudat, dar până la apariţia noilor regulamente din 1859 şi 1860, în armatele principatelor române exista salutul cu mâna stângă!
Odată cu noile regulamente aduse de reformarea armatei sub prinţul Al. I. Cuza, avem o schimbare a salutului militar. Acum, toate gradele, salută cu mâna dreaptă însă, tot nu cum suntem obişnuiţi noi astăzi ci, cu cotul în lateral şi cu palma spre înainte, aşa cum salută şi astăzi armatele franceză şi britanică. Explicaţia este una cât se poate de simplă aici: noile regulamente ce vin odată cu reformarea armatelor celor două principate şi, de altfel, contopirea acestora într-o singură instituţie militară, sunt de inspiraţie franceză, cele vechi fiind de inspiraţie ruso-germană.
Astfel, acum avem salutul cu palma înainte!
Această situaţie situaţie va dăinui până la 1892! Atunci găsim o decizie ministerială din 16 iunie 1892, publicată în Monitorul Oastei în care este stipulat că s-a făcut o modificare în regulamentul serviciului interior prin care întoarcerea palmei înainte este suprimată şi este cerut ca documentele să conţină toate această modificare.
De atunci, abia, putem să vorbim, de fapt şi de drept, de introducerea salutului militar aşa cum îl cunoaştem noi astăzi.
Mai jos, reproducem două imagini din Albumul Armatei Române din anul 1902 unde, în afară de faptul că imaginile luate sunt mai vechi, mai vedem şi faptul că ofiţerii mai în vârstă, încă mai au tendinţa de a saluta cu palma înainte, lucru necondamnabil însă, de altfel ţinând cont de faptul că aşa fuseseră instruiţi şi cu această instrucţie participaseră şi la campaniile Războiului de independenţă.
Cam acesta ar fi scurtul istoric al salutului militar ce vi-l propun pentru astăzi.
Dragi cititori, am onoarea! /O
drd. Emil Boboescu
Și eu am onoarea de a citi un articol foarte interesant. Mi-ar plăcea să mai citesc și altele de aceeași factură. Și asezonate cu mai multe fotografii, dacă se poate.
Domnule Boboescu, jos pălăria!
Mulţumesc frumos pentru aprecieri!
Eu stiu o istorie si mai veche despre salut si nu tine de viziera,ci tine de paleolitic cind vinatorii nu aveau coifura si isi duceau mina deasupra ochilor pentru a se proteja de lumina puternica a soarelui sau cea reflectata,imbunatatind vederea pe distante mari.e doar o alta apocrifa.
Domnule, ce e drept, pe aceasta nu o ştiam. Mai exista tot o asemenea legendă cum că acest salut ar fi apărut în Prusia lui Frederic cel mare însă, aici, nu este timpul cel mai propice, salutul cu mâna la coifură fiind deja apărut.