Penes Curcanu

Astăzi, dragii moşului, avem un motiv frumos de aducere aminte. La 15 noiembrie 1932, trecea lângă camarazii săi din ceruri un personaj de legendă al Armatei Române, despre care consider că ar merita să vorbim puţin. Este vorba despre Constantin Ţurcanu, cunoscut în istoria şi literatura românească sub porecla de “Peneş Curcanu”. Dorim să-l aducem în atenţia dumneavoastră pe acest brav ostaş român, nu atât pentru meritele sale de a fi încântat primele cărţi citite ale multora dintre noi în clasele primare ci pentru cariera sa îndelungată în Armata Română.

Puţini ştiu faptul că personajul căruia i-a fost atribută poezia alecsandrină nu s-a oprit la gradul de sergent ci a urcat în treptele ierarhiei militare până la gradul de plutonier adjutant, maximul epocii momentului decesului pentru subofiţeri. Şi totodată, este mai puţin cunoscut faptul că acesta este veteranul a patru campanii ale armatei române, unde putem aminti: războiul de independenţă 1877 – 1878, al doilea război balcanic, 1913, primul război mondial 1916 – 1918 şi campania din Ungaria, 1919.

Dar să intrăm puţin în detalii. Constantin Ţurcanu se naşte în Principatul, de atunci al, Moldovei la 1 martie 1854, în ţinutul de atunci al Vasluiului. Studiază învăţământul primar la Huşi şi apoi se întoarce în localitatea de baştină unde va intra în slujbă ca lucrător la drumuri. La 15 mai 1875 intră în rândurile Regimentului 13 Dorobanţi, dorobanţii fiind, aşa cum spuneam şi în alte scrieri, unităţi de infanterie ce constituiau rezerva armatei, unde serviciul se executa cu schimbul. Începutul războiului îl găseşte cu gradul de caporal în respectiva unitate unde, în august 1877, îşi primeşte gradul de sergent, participând la luptele date în zona redutelor Griviţa. Fiind rănit la 4 octombrie 1877, acesta este evacuat în ţară unde se presupune că ar fi avut loc întâlnirea cu poetul Vasile Alecsandri, întâlnire care ar fi cauzat apariţia poemului eponim din volumul “Ostaşii noştri”. Există unele opinii care susţin că ar fi fost create confuzii între personaje şi că acesta nu ar fi de fapt eroul de inspiraţie dar aceasta nu scade mai puţin prestigiul acestui brav subofiţer. La 30 decembrie 1877 participă la decorarea drapelului unităţii iar, cu ocazia marii defilări ţinută pentru încheierea războiului pe Calea Victoriei, face parte din detaşamentul de paradă al regimentului.

În anul 1880 iese din rândul cadrelor active ale armatei, având, presupunem noi, o reangajare la activ, şi, după cum era obiceiul angajării subofiţerilor trecuţi în rezervă în diverse administraţii ale statului, ajunge picher pe şoseaua Vaslui – Soleşti. Însă, cariera sa militară nu se încheie aici. În 1913, se prezintă voluntar pentru a lupta în cel de-al doilea război balcanic, în aceeaşi unitate vasluiană, transformată acum, după legiuirile militare de permanentizare a serviciului la infanterie, în Regimentul VII Rahova nr.  25 Vaslui. De menţionat faptul că la momentul respectiv avea 59 de ani.

Şi nu trec nici trei ani şi iarăşi, la 62 de ani, de această dată, se prezintă voluntar la acelaş regiment 25 infanterie unde va face serviciul întregului prim război mondial distingându-se, de această dată, în luptele de la Oituz. Anul 1919 îl găseşte cu gradul de plutonier major şi angajat în campania de pe Tisa.

Gradul de plutonier adjutant, cu care de altfel se găseşte în imaginea redată mai jos, este primit în perioada interbelică, când, de altfel, a şi apărut acest grad. Astfel avem o carieră extrem de interesantă a unui subofiţer al Armatei Române, care a ales să facă serviciul până la dispariţia sa. De menţionat faptul că s-a bucurat de mai multe onoruri, pregătite de obicei ofiţerilor, cum ar fi păstrarea între cadrele active pe viaţă, aşa cum numai marii generali au mai primit, ca sa nu mai vorbim de pleiada de decoraţii ce i-au umplut, pe drept merit, pieptul acestui curajos soldat, marcă vie a celor patru campanii militare la care a participat.

După cum spuneam şi mai sus, chiar dacă există unele diferenţe de opinie în legătură cu probitatea inspiraţiei poetului Vasile Alecsandri, noi totuşi ne permitem a reda frumoasa poezie a bardului de la Mirceşti, întru amintirea atât a sa şi a lui Constantin Ţurcanu, cât şi a tuturor eroilor acestui neam, ce au putut fără prea mare dificultate să poarte acelaş nume, de soldat, şi aceeaşi bravură.

Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.

Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: “Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”

“Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent făr’ de musteţi
Răcnea: “Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”

Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceaţă!
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu… şi am
În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!

Copii! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind… mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.

Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de păpuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.

Şi tunuri sute bubuiau…
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie…

Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe, de şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cadă-arma din mână.
Dar ce folos, ceaţa scădea!
Ş-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!…

Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
“Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!”

Făcând trei cruci, noi am răspuns:
“Amin! şi Doamne-ajută!”
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine!

Iată-ne-ajunşi!… încă un pas.
“Ura!-nainte, ura!…”
Dar mulţi rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul.
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.

Burcel în şant moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind:
“Moldova să trăiască!”
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: “Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte!”
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm… iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
“Allah! Allah!” turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.

Ura! măreţ se-naltă-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuţi pradă urgiei!
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!

Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
“Ah! pot să mor de-acum, am zis
A noastră e izbânda!”
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
“Virtutea militară”!…

Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!

– drd. Emil Boboescu –