Urssul si petrolul rus

Urssul si petrolul rus

Inconsecvență administrativă vs viziune politică

În timp ce politicienii români încearcă să articuleze o politică energetică care să scoată Federația Rusă din „peisajul” energetic românesc, realitatea este un pic diferită. Cel mai bun exemplu în acest sens este faptul că ANRM a acordat dreptul de organizare al licitațieipentru crearea Centrului de Date pentru Resursele Minerale ale României companiei rusești Lukoil. Alexandru Patruți, șef al ANRM în perioada în care Lukoil a câștigat licitație privind gestionarea procesului de crearea a centrului de date a dat asigurări că Lukoil va finanța doar proiectul, și că nu va avea acces la datele secrete. Acest aspect este însă greu de crezut – de ce ar mai fi licitat Lukoil pentru această oportunitate, dacă nu ar urmări să obțină și accesul la „bijuteriile coroanei”, adică la informațiile privind zăcămintele gaze și petrol (precum și alte resurse) care vor fi gestionate de acest centru? Având în vedere caracterul „strategic” al resurselor minerale, nu ar fi fost dezirabil ca acest centru să fie realizat de stat, adică de ANRM, fără participare niciunui actor privat?

Această evoluție arată că politica energetică a României nu este planificată și executată consecvent sau competent.

Putem fi independenți energetic?

Dacă prin independență energetică se înțelege autarhie energetică – adică să nu importăm deloc gaze – atunci  vorbim despre o eroare strategică și economică de proporții, similară cu politicile economice și de dezvoltare practicate pe vremea regimului comunist. Autarhia energetică nu este posibilă pentru că România nu deține resursele gaze naturale și petrol care să-i garanteze acest lucru. În România vârfurile de producție atât la petrol, cât și gaze naturale au fost depășite de ceva vreme, iar producția internă este pe o pantă descendentă de ceva vreme. Noile resurse identificate – rezervele off shore și gazele neconvenționale – nu au intrat încă în exploatare, iar potențialul lor rămâne încă necunoscut – cu alte este prea devreme pentru a deschide șampania și a da cu tifla înspre Federația Rusă.

Un alt argument împotriva autarhiei energetice este că e practic imposibilă într-o lume globalizată unde mărfurile circulă relativ liber. Ca membrii ai pieței unice a Uniunii Europene nu putem practica o astfel de politică. Mai mult până și marii producători de petrol și gaze naturale apelează la importuri, Rusia de exemplu, importă gaze naturale din Azerbaidjan pentru a acoperi o parte din consumul intern.

În fine interconectarea rețelelor de transport gaze naturale ale statelor membre UE și a liberalizării pieței energiei, evoluții care vor avea loc în viitorul apropiat, înseamnă că România va fi atât un exportator cât și un importator de gaze naturale, în funcțe de circumstanțe. Interconectarea rețelelor de transport gaze are avantajul de a spori securitatea energetică atât a României, cât și a membrilor UE vulnerabili la  presiunile Rusiei, și crește potențialul de negociere în raport cu Moscova pe teme energetice.

Dacă prin independență energetică se înțelege eliminarea importurilor din Federația Rusă, atunci acest obiectiv va fi atins doar dacă cele mai optimiste prognoze privind resursele de gaze naturale aflate acum în explorare, se adeveresc. Dar acest aspect nu înseamnă că Federația Rusă nu va mai fi un actor pe piața românească a energiei. Gazprom a obținut licențe de exploatare a unor perimetre atât în Marea Neagră, cât și pe teritoriul României. Mai mult Gazprom este interesată de explorarea și exploatarea gazelor de șist. Chiar dacă la un moment dat importurile de gaze din Federația Rusă se vor reduce drastic, sau în cazul celui mai optimist scenariu vor dispărea, Gazprom și Lukoil vor fi prezente pe piața românească.

În loc de concluzie:

În momentul de față independența energetică este un mit politic, un exercițiu retoric practicat la vârful politicii externe românești pentru a calma temeririle publicului privind accesibilitatea gazelor naturale și a justifica proiecte controversate din punct de vedere al percepției publice cum este cel al gazelor de șist.

Independența energetică – adică fie autarhia, fie eliminarea completă a importurilor rusești – nu sunt alternative economice și politice reale. Alternative există însă la dependența viitoare de importurile rusești, acestea sunt interconectare rețelelor de transport gaze, punerea în exploatare a unor noi perimetre, gazele de șist, surse de energie alternative, importul de LNG (a se vedea proiectul AGRI) și energia nucleară. Toate aceste elemente necesită însă o strategie coerentă în domeniul energiei și politici publice clare și consecvente. În loc de independență energetică – care generează o serie de așteptări nerealiste în rândul publicului – politicienii ar trebui să vorbească în continuare de securitate energetică.

Fragemnt dintr-un articol de pe Civitaspolitics semnat de George Visan, ale carui opinii complete va invitam sa le cititi cu un click aici.