Antonov A40 KT

Antonov A40 KT

Apariţia aviaţiei şi blindatelor pe fronturile Primului Război Mondial au reprezentat o modificare a gândirii tactice, cu mai multe variante de ducere a luptei.

Încă din perioada de debut a celor două noi categorii de arme au apărut concepte de operaţii cu arme combinate pentru ruperea frontului şi exploatarea breşelor, în care tancurile şi aviaţia deţineau rolurile principale pentru penetrarea liniilor de tranşee întărite cu obstacole din reţele de sârmă ghimpată protejate de amplasamente dese de mitraliere care executau foc încrucişat.

Tot în acea perioadă se caută soluţii pentru transportul infanteriei sub protecţia cuirasei blindatelor vremii de la locul pornirii atacului, prin teritoriul împroşcat cu gloanţe şi schije, până dincolo de sârma ghimpată şi tranşeele adversarului, după ce vehiculele transportoare ar fi eliminat cu focul armelor proprii cuiburile de mitralieră şi ar fi forţat infanteria inamică să se retragă părăsind poziţiile întărite.

Soluţii se caută şi pentru desantul infanteriei cu ajutorul aparatelor de zbor – avioane şi baloane dirijabile – în orice poziţie a frontului sau cu mult înapoia liniilor, pentru a provoca surprinderea inamicului şi a-l forţa să retragă trupe de pe aliniamentele defensive, ori pentru a captura sau distruge obiective de importanţă tactică şi strategică.

Interesul faţă de Aeropurtate este vechi, încă din 1917. Chiar de atunci s-a realizat valoarea avantajelor tactice ale plasării prin paraşutare a trupelor în zone greu accesibile de către trupele terestre, implicit evitarea poziţiilor întărite cu scopul de a respinge atacurile din anumite direcţii.

Tot de atunci a devenit clar că abilitatea de a plasa trupe oriunde în câmpul de luptă ar duce la forţarea inamicului în a-şi subţia liniile de apărare prin retragerea unor forţe din linia I.

Însă avantajele precedent menţionate nu ar fi fost posibil de realizat şi fără dezavantaje. Forţele Aeropurtate nu pot avea puterea de foc comparabilă cu cele terestre, cu infanteria clasică sau infanteria grea şi nici nu au abilitatea de a rămâne independente pentru o lungă perioadă de timp, fiind necesară obţinerea de suport logistic şi de foc.

Pentru a furniza Aeropurtatelor o putere mai mare de foc, s-au creat echipamente şi arme speciale. Astfel, Aeropurtatele au fost dotate cu obuzierul M1A1 de 75 mm, la americani şi tunul fără recul LG 40 de 75 mm fără recul, la nemţi, ambele arme fiind paraşutabile.

FG 42

FG 42

De asemenea, au fost folosite şi arme invdividuale special modificate sau concepute, precum carabina americană M1A1 de calibru 0.30, puşca japoneză Type 2 pentru paraşutişti sau puşca de asalt (îi pot spune aşa?) FG 42 dezvoltată special pentru paraşutiştii germani.

Cu toate acestea, Aeropurtatele erau deficitare la un capitol critic: vehiculele blindate.

Abilitatea de a asigura paraşutiştilor sprijin cu blindate cum ar fi tancurile a reprezentat – şi încă mai reprezintă – o mare problemă. La începuturi, desigur că s-a început cu… începutul: cum să fie trimise tancurile în operaţiile de luptă care implicau desanturi ale Aeropurtatelor?

Prima încercare a fost transformarea în tancuri-planor.

Încă din 1932 s-au apucat sovieticii de studiat toate aspectele noului război aeropurtat, pornind de la trupele de paraşutişti şi până la orice sprijin posibil de acordat pe calea aerului către trupele angajate în luptă.

În baza conceptului de dotare cu aripi – cu sistem de propulsie sau fără – a vehiculelor blindate, au început să fie efectuate teste simple cu automobile uşoare, mai apoi cu camioane, convertite în planoare şi tractate cu avioane R-5 şi probabil cu TB-1.

A existat chiar şi un proiect de adaptare a unor aripi pe tancuri medii, de peste treizeci de tone, tip T-34 şi tractarea acestora de către o pereche de avioane ANT-20b pe post de remorchere.

Antonov A-40

Antonov A-40

KT, Krylya Tanka (tanc cu aripi), pe numele să complet Antonov A-40 KT, a fost singura astfel de maşinărie testată efectiv.

Renumitul Antonov a proiectat sistemul-planor biplan şi comenzile de zbor, totul adaptat tancului.

Invazia germană a creat întârzieri, însă prototipul a fost gata pentru teste la începutul anului 1942. Pilotul selectat – sau ghinionist – a fost experimentatul planorist S. N. Anokhin, care a avut parte de o scurtă pregătire pentru conducerea tancului ales, un tanc uşor tip T-60.

Sistemul-planor era ridicat cu o macara şi susţinut deasupra tancului până se termina operaţiunea de prindere a acestuia.

Tancul cu aripi a fost tractat de un bombardier TB-3, sus, pe cer, apoi eliberat. Anokhin a reuşit să-l aterizeze fără a se răni, ori să răstoarne tancul, care după aterizare a fost funcţional şi mobil.

Acesta a fost singurul test şi a fost considerat un succes. Anokhin, un pilot experimentat şi capabil, a reuşit să execute manevrele cerute, inclusiv să desprindă tancul de planor la mică înălţime şi să aterizeze pe şenilele care deja se învârteau, pentru ca tancul să fie gata de luptă din momentul contactului cu solul.

Anokhin şi-a manifestat îndoiala că tanchiştii obişnuiţi ar fi putut pilota un tanc încărcat pentru luptă şi să efectueze o aterizare cu succes. Şi, cum testele urmăreau ca într-un final să ducă la utilizarea tancului mediu T-34 echipat cu aripi, s-a demonstrat că nu exista o cale practică de a-l folosi aşa cum doreau teoreticienii Aeropurtatelor.

Spre deosebire de aşte ţări, care au ales să încarce tancuri uşoare în fuselajul planoarelor, sovieticii au ales soluţiile mai dificile şi evident, greşite, pornind de la acroşarea unor tanchete T-27 sub aripile bombardierelor grele şi aterizarea cu ele pe aerodromuri, paraşutarea tancurilor în apă şi, pe timpul ocupării Basarabiei, s-a efectuat lansarea unor tancuri uşoare de la câţiva metri, după ce acestea au fost transportate sub aripule unor bombardiere TB-3.

T-27 acroşat sub TB-3

T-27 acroşat sub TB-3

Ce a dus la încercarea de a construi tancuri-planoare?

Păi, sovieticii s-au prins la un moment dat că trebuiau să lanseze din aer separat tancurile şi echipajele, fapt care ar fi dus cel puţin la întârzierea introducerii acestora în luptă sau chiar la imposibilitatea de a mai fi puse în funcţiune, prin pierderea echipajelor, interzicerea accesului la vehicule prin foc al inamicului sau scoaterea din luptă a acestora de către inamic.

Planoarele ar fi permis echipajelor să ajungă în zona de desantare împreună cu tancurile şi minimizau expunerea valoroaselor avioane de bombardament greu care executau remorcarea, acestea putând elibera tancurile-planoare de la o distanţă sigură.

Dar, nu numai ruşii au dat-o în bară.

Maeda Ku-6

Maeda Ku-6

Vecinii lor, japonezii, la fel de dornici de cuceriri însă cu mai puţine resurse şi forţat mai agresivi, şi-au în fiinţat forţele aeropurtate în timpul celui de-al doilea război mondial sub numele de Teishin Dan (Brigăzi de Raid), în cadrul Armatei şi Rikusentai la Marină.

Ambele au fost utilizate pentru prima dată în 1942, în luptele din Indiile Olandeze de Est.Spre deosebire de germani, britanici şi americani, japonezii nu au furnizat propriilor paraşutişti armament greu.

În parte, şi datorită faptului că paraşutiştii japonezi au fost rareori folosiţi pentru rolul lor special – în schimb, în multe din lupte au luptat ca infanterie uşoară, precum trupele germane Fallschirmjager.

Însă, atât Armata Imperială Japoneză, cât şi Marina Imperială Japoneză au căutat soluţii pentru îmbunătăţirea puterii de lovire a paraşutiştilor, iar una dintre soluţii a părut să fie aducerea în luptă a unor tancuri cu ajutorul aripilor.

În 1943, Armata Imperială Japoneză s-a apucat de studiat tancurile… zburătoare. Responsabilitatea cercetării pe partea de aviaţie a revenit celor de la Maeda, care au fost însărcinaţi cu prodcerea aripilor care aveau să compună partea de planor a sistemului, care a primit numele de Ku-6.

Tancul urma să fie proiectat şi construit de către Mitsubishi şi botezat So-Ra (sau SoraSha, adică literar… Tancul Cerului).

Tancul So-Ra

Tancul So-Ra

Pentru a fi evitate confuziile, Biroul Comandamentului Aviaţiei a numit întreaga combinaţie Kuro-Sha (Ku de la Ku-6, ro însemnând  6 şi Sha pentru tanc).

So-Ra de la Mitsubishi era de fapt o tanchetă cu un echipaj de doi oameni (conductor/pilot şi comandant/trăgător) şi avea o greutate de 3.1 tone. So-Ra dispunea de o turelă situată înapoia postului conductorului-pilot şi avea trei ambrazuri mari pentru vizibilitatea necesară la aterizare.

Blindajul era mai slab decât cei 6 până la 12 milimetri grosime, cât avea tancul Type 95 Ha-Go aflat în uzul forţelor aeropurtate.

Pentru tancheta zburătoare au fost propuse trei arme. Prima era un tun de 37 mm, precum Type 94 folosit pe Ha-Go. A doua variantă de înarmare ar fi fost o mitralieră uşoară Type 97 de 7.7 mm, sau una de calibru mai mare. În cea de-a treia variantă, armamentul era un aruncător de flăcări.

Cum planurile originale nu mai sunt disponibile, fiind pierdute în timpul războiului sau pur şi simplu încă nu au fost descoperite încă, partea care constituia planorul este interpretată în două variante.

O versiune are aripile fixate pe lateralele turelei, în timp ce grinda de coadă era fixată pe carcasa tancului. Ampenajul orizontal era montat deasupra celui vertical.

Conductorul-pilot acţiona suprafeţele de comandă cu ajutorul unor cabluri care treceau prin tanc.

Punctul de ataşare a cablului de remorcare era fixat în zona frontală a carcasei blindate.

A doua versiune a So-Ra avea contrafişele fixate pe lateralele carcasei. Deasupra acestor contrafişe era fixată aripa din care plecau două grinzi de coadă, cu un ampenaj orizontal montat jos, unind cele două ampenaje verticale.

În acest fel, So-Ra ar fi fost agăţat sub aripă.

După aterizare, tancul ar fi renunţat la aripi şi ar fi intrat în acţiune alături de paraşutişti.

Până în 1945, Ku-6 a fost finalizat iar Mitshubishi a terminat un mock-up la scară reală a So-Ra.

Pentru o scurtă perioadă au fost executate încercări în zbor şi era foarte probabil ca această machetă să fi fost folosită pentru simularea celor 2812 kilograme a unui So-Ra operaţional.

So-Ra ar fi trebuit să fie tractate de bombardiere Mitsunishi Ki-21.

Ku-6

Ku-6

Testele au arătat în scurt timp limitările şi neajunsurile proiectului. De asemenea, existau îngrijorări cum că So-Ra nu va face faţă generaţiilor următoare de tancuri mai grele şi mai puternice.

Orice posibilă utilizare a conceptului Ku-6 a fost spulberată odată cu apariţia planorului Kokusai Ku-7 Manazuru (Cocorul), a cărui dezvoltare a început în 1942.

Executând primul zbor în August 1944, Ku-7 era capabil să transporte intern, în fuselaj, un tanc de 7257 kilograme. Această capacitate era mai mult decât suficientă pentru a permite transportul tancului uşor Ha-Go, care avea 6713 kilograme.

Având în vedere problemele evidente ale Kuro-Sha, Armate Imperială a sistat orice fel de lucru la acest proiect în favoarea lui Ku-7.

M-22 Locust

M-22 Locust

Acum, după poza cu planorul urât care varsă un tanc uşor, putem spune că alţii au găsit soluţia potrivită.

Dar, tot nu pot scăpa ocazia să mă întreb… oare cum ar fi fost dacă la începutul războiului lor, japonezii ar fi folosit tancuri planoare?

 

– Iulian Iamandi –