Miercurea aceasta vă vorbesc tot despre un tanc, însă despre unul cu totul aparte, unul dintre primele tancuri (chiar dacă seamănă cu două biciclete de epocă unite) ce a ieşit vreodată pe poarta unei fabrici. Unde şi când s-a întâmplat minunea? Asta urmează să descriu în continuare.

Ne aflăm în anul 1914. Lumea întreagă este conştientă că urmează un război, toate armatele viitoarelor beligerante încearcă să găsească soluţii care de care mai eficiente pentru a măcelări cât mai mulţi inamici. Iar principala cale de a atinge acest deziderat este considerată, în epocă, folosirea unor tunuri cât mai mari şi mai grele pentru executarea de baraje de artilerie asupra tranşeelor inamice, urmate de luarea cu asalt a acestora de către soldaţi cu baionetă la armă şi acompaniaţi de cimpoaie (asta numai pentru britanici).

Aşadar, ideea de bază a proiectanţilor de armament din Europa era cum să perfecţioneze piesele de artilerie pentru a le maximiza eficienţa. În tot acest timp, însă, în stepele bătute de crivăţ ale Rusiei un inginer, pe numele său Nikolai Lebedenko, angajatul unei firme producătoare de armament care, am spune noi astăzi, avea contracte cu statul realizează că filosofia general acceptată a purtării războiului are nişte lipsuri, iar în toată ecuaţia şi-ar avea locul şi un vehicul care ar putea să treacă peste tranşeele inamicului, să le împroaşte zdravăn cu foc şi să-i scoată pe Fritzi din ele, deschizând astfel drumul infanteriei. Probabil i s-a repetat prietenului nostru faptul că pentru aşa ceva există cazacii, însă Lebedenko a perseverat şi, până la sfârşitul anului a realizat un proiect, după care a construit şi o machetă de lemn, pe care i-a prezentato personal ţarului.

Mai mult, se pare că era atât de entuziasmat de idee încât, pus în legătură cu inginerul Mikulin de nişte cunoscuţi comuni, se spune că l-ar fi chemat pe acesta la el în birou, a încuiat uşa şi, după ce i-a lautat meritele inginereşti, i-a comunicat confidenţial că are pregătită o maşinărie care îi va zdrobi pe nemţi şi va ajuta Rusia să câştige războiul într-o noapte!

În linii generale, tancul lui Lebedenko, la a cărui proiectare a contribuit şi colaboratorul său N. Zhukovskiy împreună cu nepoţii acestuia, , B. Stechkin şi A. Mikulin era vehicul cu două roţi de dimensiuni foarte mari (aprox. 9m diametru), între care se găsea o platformă susţinută de o structură de oţel semănând foarte mult cu o furcă. Pentru stabilitate şi ghidaj vehiculul dispunea de alte câteva roţi de mici dimensiuni, plasate în partea din spate, la capătul unui alt braţ de oţel, ca în reconstituirea de mai jos. Lungimea totală a vehiculului însuma 17 metri iar lăţimea, 12.

Tancul Lebedenko

Ciudăţenia aceasta mişcătoare urma să cântărească în jur de 40 tone, pe care trebuiau să le propulseze până în curtea Kaiserului două motoare Maybach de câte 240 CP, plasate pe fiecare dintre cele două roţi principale. Acestea puneau în mişcare două roţi de automobil ataşate roţilor tancului care, rotindu-se, produceau învârtirea acestora din urmă. Simplu, dar ingenios, într-o manieră tipic rusească. Folosind acest mecanism extraterestrul slav urma să atingă viteza de 17 km/h, ceea ce îl făcea un fel de Ferrari al Primului Raboi Mondial!

În aceeaşi notă de simplitate eficientă, pentru a beneficia de rezistenţa necesară fără a suplimenta exagerat greutatea vehiculului, cele două roţi mări erau construite prin ataşarea a câte două discuri de lemn unei secţiuni mediane de oţel în forma literei T (ideae aparţinându-i lui Zhukovskiy).

Cat despre armament, acesta ar fi trebuit montat într-o serie de turele ataşate platformei mediane (ceea ce ar fi dus înălţimea totală a maşinăriei la nu mai puţin de 12 metri, deci tunarii ar fi privit lumea cam de la înălţimea unui bloc cu 4 etaje!) şi ar fi constat în câteva tunuri şi/sau mitraliere, nu se stiue exact. În plus, pe ambele laturi ale monstrului era plasată câte o turelă suplimentară, ce ar fi trebuit să adăpostească tot câte o mitralieră. Şi (lucru unic în istoria tancurilor), asemenea bombardierelor de mai târziu, încă o mitralieră trebuia aşezată sub „burta” vehiculului, în caz că vreun inamic s-ar fi apropiat pe acolo cu o grenadă ţinută ameninţător în mână.

Ca fapt divers, e interesant de menţionat că pe prototipul testat nu a fost montată nici un fel de armă, pentru că Marele Stat Major a refuzat să aloce vrun tun sau vreo mitralieră pentru un astfel de „proiect inutil”!

Tancul Tarului, cum a fost numit după finanţatorul proiectului

Să revenim însă la prezentarea proiectului în faţa autocratotului Rusiei. Cum spuneam, în prima fază s-a folosit o machetă de lemn, iar ţarul a fost foarte impresionat de modul cum această jucărie a reuşit, propulsată nu de motoare Maybach ci de un motoraş scos de la un gramofon să treacă peste nişte obstacole invincibile constând în câteva cărţi mai groase dn biblioteca împăratului.100% rusesc! Aşadar, dată fiind şi performanţă trupelor ruseşti ce înfruntau rasa teutonă de la Baltica până în Carpaţi şi care, după câteva succese în prima fază a războiului reuşeau acum să se retragă foarte alert din faţa inamicului, Ţarul a hotărât să sprijine fabricarea noului tanc, alocând personal fonduri în acest scop!

Impulsionaţi de sprijinul primit de la cel mai înalt nivel, Lebedenko şi colaboratorii au reuşit, până la finalul luinii iulie a anului 1915 (sau 1917, după altă sursă )să producă un prototip pentru teste. Desigur, din cauza dimensiunilor tancul Nepotir (cum a fost numit iniţial) trebuia transportat pe bucăţi până la locul unde avea să fie folosit, apoi reansamblat. Exact aşa s-a procedat şi pentru aducerea bestiei într-un poligon de teste aflat la vreo 60 km de Moscova, pentru prima demonstraţie în condiţii reale.

Parafrazând însă o zicală autohtonă, despre tancul lui Lebedenko s-ar putea spune că dacă ar fi rămas la stadiul de schiţa, tanc de succes rămânea. Acesta pentru că, încă de la ansamblare, inginerii responsabili şi-au dat seama că, poate din cauza unor calcule stropite cu votcă, tancul cântărea în realitate cu 50% mai mult decât ar fi trebuit. Mă rog, motivul oficial a fost folosierea unui metal mai gros decât era proiectat. Chiar şi aşa, la începutul lui august au debutat testele. Nepotir a început în forţă, mai exact s-a mişcat puţin (mai încet decât ar fi trebuit, că doar cântărea mai mult!), a dărâmat chiar şi un copac însă a sfârşit împotmolit în noroi. Exact ceea ce nu trebuia să se întâmple, având în vedere dimensiunile roţilor. În plos, greutatea suplimentară era prea mult pentru cele două motoare, care nu reuşeau să învârtă şi roţile mici din spate…

Dimensiunile Tancului Ţarului comparativ cu omul

Fără să se lase demoralizaţi de penibilul situaţiei, Mikulin şi Stechkin au început să caute soluţii, precum echiparea tancului cu două motoare mai puternice, dar, în final, costurile proiectului (250.000 ruble doar până în acel moment) depăşind posibilităţile Ministerului Apărării. În plus (şi cu asta sunt întru totul de acord) conducătorii Armatei şi-au dat seama că vehiculul e foarte vulnerabil în faţa artilerie inamice (şi un tunar orbit de un atac cu gaze i-ar fi putut nimeri roţile). În plus, până să reuşească ruşii să îl producă, englezii deja folosiseră în luptă un tanc bazat pe altă concepţie, mai eficientă, nemţii se cam apropiau de Moscova iar Lenin plănuia, în lupanarele Parisului, o revoluţie…Aşadar, soarta proiectului a fost aceeaşi ca a tuturor celor prezentate în această rubrică, vehiculul testat despre care am vorbit fiind abandonat într-o pădure şi transformat în fier vechi de către comunişti în 1923. Cât despre Lebedenko, nu s-a mai auzit nimic despre el de atunci, unele voci spun că ar fi reuşit să părăsească Rusia dar nu este exclus nici să fi fost executat de nouă putere de la Moscova.

Una dintre puţinele poze ale Tancului Ţarului

– Adrian Bantaş –

Surse:

– Landships

– Homespunmagixx

– Armchairgeneral

– Airlandseaweapons

———————————————————

Link-uri utile:

Revista Resboiu; Forumul Resboiu; Pagina de gardă a portalului; Ramura dedicată Armatei Române; Ramura dedicată spaţiului; Ramura dedicată dronelor.