Astăzi, în rubrica proiectelor abandonate, vom vorbi despre un tanc italian. Desigur, poate sună ciudat, în general orice trimite la italieni şi război (nu la cel dintre clanuri mă refer!) stârneşte hohote de râs. Totuşi, fără a-i încerca să îi transform în spartanii lui Leonidas, aş zice că, ocazional, şi-au mai încrucişat şi ei pumnalele siciliene cu oarece inamici, şi unoeri cu succes.

Nu cred că putem să nu-i apreciem pe luptătorii Arditi, poate primele trupe speciale în sensul modern al cuvântului, care se aruncau în mijlocul austriecilor cu pumnalul între dinţi şi grenadele în mâini. În plus, până şi în cel de-al doilea Război au existat italieni care au luptat vitejeşte. E drept, au fost o apariţie rară, ca vechii ninja  despre care se se spunea că sunt cu atât mai buni cu cât îi fac pe toţi să se ntrebe dacă au existat vreodată. Să ne gândim, spre exemplu, la 132 Divisione Corazzata Ariete, care s-a opus inclusiv germanilor care încercau să-i dezarmeze după semnarea armistiţiului.

Şi pentru că tot am amintit de divizia de blindate Ariete, să trecem la subiectul articolului de azi. Ne aflăm, deci, undeva prin 1942, iar nu în 2012, aşa cum probabil credeaţi. Tancurile italienilor parcurseseră deja mii de kilometri fugind de englezi, iar când nu reuşeau să ţină pasul erau imediat trase pe dreeapta de maşinării mai reuşite ca Crusader, Churchill etc. Blindajul prins în nituri contribuia din plin la asta,, fiind şi motivul pentru care echipajele îşi porecliseră sicriile umblătoare „cutii de conservă”. Nu mă refer aici, însă, la tacul lor greu, P26/40 ( P de la „pesante”, 26 de la greutatea de tot atâtea tone, 40 de la anul proiectării), de 26 tone (pentru ei asta însemna un tanc greu!), care avea un blindaj cât de cât decent (până la 60 mm), desigur, tot prins în nituri, dar oarecum eficient.

Totuşi, atunci când  italienii reuşeau să îşi folosească tunurile din dotare, puteau avea un oarecare succes. În special vehiculele denumite Sermovente, folosite în mod greşit ca artilerie autopropulsată (ceeea ce nu era!), dar foarte eficiente ca distrugătoare de tancuri (ceea ce comandanţii nu le lăsau să fie…).

Sursa de inspiratie pentru P43, in prim-plan. Sursa: wikipedia,

Aşadar, avem un tanc, zis greu, cu un blindaj cu care se putea ieşi…pe front şi un distrugător de tancuri, sau ce altceva credeau ei că e, cu un tun care, de asemenea, nu trebuia să se încline în faţa lorzilor englezi. Ce ne rămâne de făcut?Păi, să le combinăm şi să realizăm un tanc nou care să le cuprindă pe amândouă!

Ei bine, chiar şi conducătorii armatei italiene şi-au dat seama de asta, aşa că au ordonat începerea proiectării şi construirii unui astfel de vehicul. Sarcina a revenit uzinelor Ansaldo (cei ce, din 1200 de P26/40 comandate, au realizat puţin peste 100!), care, punându-şi cei mai buni ingineri la lucru, au reuşit să dea lumii, prin aprilie 1943, un proiect al unui vehicul de 30 tone (cel mai greu tanc pe care l-ar fi produs locuitorii cizmei de-a lungul războiului!), propulsat de un motor de 420 CP, probabil similar ce cel de pe  tancul precursor, dar mai puternic, ce ar fi arătat cam ca în schemele de mai jos:

Ce ar fi caracterizat în special acest vehicul, şi l-ar fi făcut să se poată confrunta de la egal la egal cu englezii, ar fi fost blindajul, cu o grosime de 50-100 mm (iniţial, consultând puţinele surse existente, am avut impresia că plăcile urmau să fie sudate. Nu este însă aşa, italienii tot italieni…) şi tunul, de calibrul 75 mm şi lungimea de 34 calibre, numit, deci, 75/34, ca cel de pe vehiculul Sermovente cu acelaşi nume şi ca cel de pe fratele mai vârstnic, P26/40, pentru prima variantă, şi de 90mm şi lungimea de 53 calibre (90/53), de pe alt Sermovente, pentru varianta bis. Da, n-au apucat să realizeze decât o machetă de lemn a primei variante dar se gândeau deja la varianta bis! Ba chiar voiau să îi pună şi un motor de 480 CP, pe benzină, ca să poată prinde fabuloasa viteză de aproape 25 km/h. Cât despre echipaj, acesta consta în 4 tanchiști, deci italienii erau hotărâți sa nu lase comandantul de tanc să-și faca datoria, obligându-l sa fie si tunar. Oare nemții nu le-au vorbit niciodată despre asta?

Cât despre alte date tehnice, din pacate, se pare că nu au ajuns până la noi sau sunt bine ascunse. Firește, cine acorda atenție unui proiect de tanc italian?!? Știm, însă, care a fost soarta proiectului. A fost abandonat, ați ghicit, pentru că altfel îl vedeați în rubrica de Marți, iar azi e Miercuri. Asta pentru că, pînă să treaca ei de la stadiul de macheta de lemn la cel de tanc în producție, a venit armistițiul și, chiar dacă Ansaldo a continuat sa producă tancuri pentru RSI (sau mai degrabă a încercat, se pare că nu reuseau pentru că tancurilor lor  le lipseau motoarele!), nimeni nu mai avea grija proiectelor începute înainte de momentul amintit.

Inca ceva: in ciuda denumirii de P43, probabil, daca ar fi intrat in productie, conform standardelor italiene, s-ar fi numit P30/43…

Surse:

www.ww2incolor.com

www.axishistory.com

www.secretprojects.co.uk/

www.historyofwar.org

– wikipedia

– Adrian Bantaș –

Navighează în portal:

Resboiu MasterArmata Română;Forţe SpecialeSpaceRevista ResboiuForumul Resboiu;