Dupa ce in timpul razboiului a proiectat si construit Gr-1, un vanator greu cu raza lunga de actiune, Piotr Dimitrievici Grushin a lucrat, incepand din 1951 in cadrul biroului de proiectare Lavocikin, la proiectul unei rachete ghidate sol-aer, cu doua trepte, parte a sistemului de arme S-25 Berkut. Inainte de introducerea in serviciu a acestui sistem, denumirea a fost schimbata in S-75 Dvina (SA-2 Guideline, in nomenclatorul NATO). In noiembrie 1953, printr-o decizie a Consiliului de Ministrii, a fost infiintat OKB-2 sub conducerea lui Grushin, birou de proiectare care avea sa dea Uniunii Sovietice primele rachete aer-aer operationale, RS-1-U si RS-2-U (K-5 si K-5M), ambele gandite pentru uzul impotriva tintelor mari si lente de tip bombardier.
RS-1-U (K-5, izdeliye 1, produs 1):
RS-1-U facea parte din sistemul de arme S-1-U (R-raketa; U-upravlyayemoye orujiye= armament ghitat). Cunoscut sub numele de K-5 in cadrul Fortelor Aeriene Sovietice, sistemul S-1-U a fost dezvoltat pentru interceptoare, urmand a fi folosit impotriva bombardierelor inamice, in orice conditii meteo, ziua sau noaptea. Exceptand rachetele, sistemul mai cuprindea radarul de conducere a focului RP-1-U, pilonii de acrosare si rampele de lansare, precum si alte echipamente. Pentru dezvoltarea sistemului, OKB Grushkin a colaborat cu KB-1, o institutie aflata in subordinea Ministerului Productiei de Razboi, responsabila cu dezvoltarea sistemului de ghidare a rachetei, si care, peste ani avea sa devina NPO Almaz.
RP-1-U era o dezvoltare a radarului (de fapt un telemetru radar) pe unde centimetrice in banda S RP-1 Izumrud (Smarald) cu doua antene, deja operational pe interceptorul MiG-17 P. RP venea de la radiopritsel-sistem de vizare radio, iar U venea de la upravleniye – de ghidaj, pentru controlul rachelor. Modificarile fata de modelul initial RP-1, RP-1-U avea o distanta de detectie si urmarire automata mai mare (obtinuta prin cresterea diametrului antenei de urmarire), putand incadra automat o tinta de dimensiunile unui bombardier de la o distanta de 6-10 km. Radarul era conectat la un vizor optic de tragere tip ASP-5N.
RS-1-U avea configuratie canard cu suprafetele portante si cele de comanda dispuse cruciform, la unghi de 45 grade fata de orizontala. Fuselajul, cu un diametru de 200mm, era impartit in 5 sectiuni acestea gazduind incarcatura de lupta cu fragmentare, focosul de prozimitate radar, sistemul de ghidaj si sursele de energie ale acestuia, servomecanismele si compensatoarele pneumatice ale sistemului de directie si respectiv sistemul de stabilizare in ruliu.
Sectiunea 1 din varful rachetei adapostea focosul exploziv cu fragmentatie (invelisul fuselajului asigura fragmentarea si obtinerea schijelor) cu greutate de 9 kg si focosul radio de proximitate RV-1-U (functionand pe principiul Doppler si avand la baza tehnologia tuburilor electronice) cu o raza maxima de actiune de 10 m.
Sectiunea 2 continea servomecanismele de ghidaj ale directiilor; acestea erau de sectiune romboidala, cu bordul de atac si cel de fuga ascutite, fiind construite din aluminiu ambutisat.
Sectiunea 3 continea motorul racheta PRD-45, cu combustibil solid; camera de ardere forma o parte a fuselajului, ajutajul fiind bifurcat, cele doua orificii de evacuare formand un unghi de 15 grade fata de fuselaj. In spatele motorului racheta se gasea un compartiment cu echipamente electronice.
Sectiunea 4 gazduia sistemele de control, fiind prevazuta cu senzori, giroscoape, servomecanismele si compensatoarele eleroanelor si un rezervor de aer comprimat pentru activarea acestora din urma.
Sectiunea 5 gazduia mai multe echipamente ale sistemului de control, in special pe cele care asigurau conversia semnalelor provenite de la radiolocatorul RP-1-U in semnale electrice care erau apoi transmise servomecanismelor de control. Conul terminal era prevazut cu o antena care receptiona semnalele de la radarul avionului purtator.
Aripile trapezoidale, cu unghi de sageata de 65 grade, prevazute cu eleroane, erau construite din aliaje de aluminiu iar la varfuri erau prevazute cu pastille trasoare pentru a permite pilotului sa urmareasca mai usor traiectoria rachetei in cazul tragerilor pe timp de noapte. Eleroanele asigurau stabilizarea in ruliu fiind comandate de servomecanismele si giroscoapele din sectiunea 5. Elevatia si directia erau schimbate cu ajutorul celor 4 ampenaje canard dispuse pe sectiunea frontala, in concordanta cu semnalele primite prin canalul de ghidaj.
RS-1-U era transportata pe lansatoare APU-3 (aviatsionnoye puskovoye ustroystvo-lansator montat pe avion), montate la randul lor pe pilonii de acrosaj de sub aripa. Dupa ce radarul incadra tinta pilotul trebuia sa suprapuna punctual reprezentat de tinta pe reticulul aparatului optic de ochire ASP-5N, dupa lansare, semnalul radarului fiind transformat in comenzi de control de catre sistemul de ghidaj al rachetei. In cazul in care racheta nu atingea tinta, se autodistrugea dupa 13-20 secunde de zbor. Cand motorul racheta termina combustibilul, racheta atingea o viteza de 800 m/s (2880 km/h) putand distruge tinte la o distanta maxia de 3 km. RS-1-U (K5) a fost instalata pe intereptoarele MiG-17 PF, MiG-19 P si Yak-25 M.
RS-2-U (K-5M, izdeliye I, produs I):
Cunoscuta in cadrul OKB-2 ca “produs I”, RS-2-U era o varianta imbunatatita a produsuli 1, cu modificari pentru cresterea eficientei si a puterii distructive. Facea parte din sistemul de armament S-2-U, conceput special pentru interceptoarele MiG-19 PM. Sistemul mai includea radiolocatorul de conducere a focului RP-2-U si patru lansatoare APU-4. La fel ca si in cazul S-1-U, rachetele puteau fi lansate singular, in pereche, sau in salva de 4 la intervale prestabilite.
Din punct de vedere structural RS-2-U este aproape identica cu generatia anterioara, o diferenta majora fiind noul focos de proximitate RV-2-U care utiliza acelasi principiu Doppler dar avea o raza de detectie mai mare, de 15 m. Fata de generatia anterioara lungimea era mai mare cu 0.14 m, greutatea mai mare cu 8 kg (din care 3.5 kg au mers la componenta de lupta), anvergura si suprafata aripilor si ampenajelor a crescut de asemenea. Pentru a reduce greutatea, s-a renuntat la utilizarea aluminiului la constructia suprafetelor portante, acesta fiind inlocuit cu aliaje de magneziu.
Radarul imbunatatit RP-2-U, precum si modificarile incorporate in constructia rachetei au permis cresterea anvelopei de lansare cu altiutudini cuprinse intre 2500 si 16000 m si distante de 2500-3500 m.
RS-2-U a fost instalata pe interceptorul MiG-19 PM, pe derivatul axperimental al acestuia, SM-12 PM, precum si pe o serie de alte proiecte experimentale de interceptoare.
RS-2-US (K-5MS, izdeliye IS, produs IS):
Sistemele S-1-U si S-2-U au fost concepute pentru utilizarea pe interceptoare subsonice sau tanssonice; introducerea in dotare, la sfarsitul anilor ’50 a interceptoarelor capabile de viteze de ordinul 1.5-2 Mach, a impus adaptarea sistemului S-2-U la noile conditii. Pentru a face RS-2-U compatibila cu noul Suhoi T-3 (care va deveni in, serviciul operativ, Su-9), proiectul a suferit unele modificari, rezultand RS-2-US, parte a sistemului S-2US (S de la Suhoi). Racheta diferea de versiunea anterioara prin faptul ca avea un nou focos, RV-2-US, mai lung si construit din materiale termorezistente pentru a face fata incalzirii aerodinamice.
Avand in vedere ca racheta putea fi lansata atat de MiG-19 PM cat si de Su-9, fiecare interceptor avand capabilitati si performante foarte diferite, un comutator cu doua pozitii a fost instalat pe corpul rachetei fiind protejat de un capac, si permitea selectarea tipului de avion lansator la sol, inaintea decolarii. Setarea (S – Suhoi) permitea lansarea de la altitudini cuprinse intre 2500 si 20500 m, in timp ce setarea I (MiG 19 PM) permitea lansarea de la altitudinea de 2500 m pana la 16500 m. Pe Su-9, racheta era transportata pe doua tipuri de lansatoare: APU-19 (pentru pilonii de acrosaj dinspre interiorul aripii) respectiv APU-20 (pe pilonii exteriori). La avioanele Su-9 din seriile de inceput, racheta primea semnalele de ghidaj de la radiolocatoarele TsD-30T, la seriile ulterioare acesta fiind inlocuit cu radiolocatorul RP-9U. Incepand cu finalul anilor ’60, RS-2-US a fost inclusa in variantele de inarmare ale vanatorilor tactici MiG-21, variantele RFM, R si MF, fiind montata pe lansatoare APU-7, cu semnale de ghidaj furnizate de radiolocatorul RP-21M.
Specificatii tehnice RS-2-US:
- lungime – 2.5 m
- calibru – 200 mm
- anvergura – 0.65 m
- greutate – 83 kg
- greutate componenta le lupta – 13 kg
- raza de actiune – 2.5-3.5 km
- inaltimea de lansare – 2500-16500 m (MiG-19) sau 2500-20500 m (Su-9)
- viteza maxima – 800 m/s (2880 km/h)
- intrare in serviciu 1960
Surse:
Russian aircraft weapons
Global Security
FAS
vnfawing forum
Iuhuu!!! De mult asteptam asa ceva. Articole despre rachetele AA rusesti. Super articol. Felicitari!!!! 😉
Si cand te gandesti ce era atunci o racheta aer-aer cu raza scurta de actiune si ce inseamna acum o racheta cu raza scurta de actiune de gen R 73/74 sau AIM 9X sau Python 5….e bine sa stim de unde a plecat evolutia acstui tip de armament.
Din ce citii, racheta asta este un fel de strabunica a rachetelor rusesti .
Ar fi interesant daca am putea face o comparatie cu suratele aparute la vremea ei .
Mai urmeaza… 😉 Rabdare se fie.. 🙂
Multumesc pentru informatie .
Ma bucur ca scrie cineva despre asta .
Super subiect; eu abia de vreo 6 luni mi-am bagat nasul prin domeniul asta, desi is pasionat de aviatia sovietica.
Ar mai fi de adaugat ca in jurul anului 1960 a fost folosita experimental ca racheta aer-sol, singurul dezavantaj la vremea aceea fiind warhead-ul prea mic (13kg).
Ulterior, sistemul ei de ghidare a fost inclus in prima racheta AS ghidata sovietica, Kh66 /AS-7 Kerry (dezvoltata din Kh8 – AA3 Anab), folosita si ea pe Mig21, pe pilonul central.
stiti ceva despre istoria regimentului 4 rachete aa ploiesti?