Marea Mica Unire

Atăzi, ignorând bla-bla-ul oficial şi ocazia media de a da reclamele la preţ mărit, propun să ne uităm pentru câteva clipe la cei din jur, oriunde ne-am afla. Ce fac românii de Unirea Mică? Se bucură, oare? Taie porcul, se îmbracă frumos şi ies în stradă, zâmbesc bucuroşi? Zâmbesc românii?

Cât mai cântăreşte acest eveniment pentru români? Cât ar trebui să reprezinte?

Avem o ţară mare, frumoasă, aproape completă, aproape ne aparţine, avem uniri şi dezbinări, suntem dezbinaţi.

Întotdeauna am fost şi pentru totdeauna vom fi, aşa suntem noi, dacă nu ne desparte vreo graniţă, oricum nu suntem inimă lângă inimă, toţi, fraţi.

Idealurile s-au dus de mult. Cine le mai are, pică de prost. Prostia foloseşte, este sădită, crescută şi udată la rădăcină cu mare grijă. Idealurile acum sunt interese. Sună mai democratic, mai capitalist. Da, capitalist. Doctrinele sunt scuze, valorile au fost deja înlocuite cu alte… valori.

Gândesc cenuşiu, văd gri şi prevăd negru.

Mai suntem în stare să facem o Unire? Ne-am uitat bogata moşternire, sângele vărsat, ani cu sutele, ba chiar cu miile.

Fraţii de peste o apă nu ne mai sunt fraţi, ba mai ne sunt – depinde de momentul festiv la care trebuie să-i numim aşa.

Basarabenii nu mai sunt români, acum sunt cetăţeni ai Republicii lor care poartă numele uneia dintre regiunile noastre.

Mîine, sau poate poimîine, vom avea vecinătate cu Republica Banat, iar răspoimîine şi cu Republica Bucovina, după cum vor vrea să-i dezbine Domnii, la masa cărora noi vom rămâne pentru totdeauna un fel de rude sărace, de la ţară, ori poate chiar le vom părea pururea că suntem iobagi, carne de tun, buni de sacrificat economic sau militar.

Apropos, eu zic să ne bucurăm azi. E Mica Unire.

Dar… să avem grijă!

 

– Iulian Iamandi –