Istoria unei palarii in armata

Afisul de chemare sub arme a prizonierilor re razboi romani

Booon, revenit după o prea lungă absenţă cauzată de studiile doctorale, m-am gândit să atac un subiect al cărui imbold l-am primit dintr-un articol apărut tot în acest site, şi, mai exact mă refer la articolul despre trupele Arditti italiene.

În timp ce citeam acest articol mi-a sărit în minte faptul că o parte din aceşti viteji au fost şi vânătorii de munte sau, pe limba lor, caciattori alpini. Iar în cadrul acestor viteji, au luptat şi români.

Puţini ştiu astăzi adevărata epopee a Legiunii Române din armata italiană, formată din prizonierii români, foşti combatanţi ai armatei austro-ungare.

Să trecem uşor în revistă evenimentele: pe teritoriul italian, odată cu desfăşurarea războiului, se afla un număr destul de mare de prizonieri români, împrăştiaţi prin variile lagăre de pe întreg cuprinsul peninsulei italice. Împreună cu cehii, slovacii, albanezii sau polonezii, aceşti prizonieri români au început a cere să se formeze unităţi etnice care să lupte cu inamicul comun al acestor naţiuni şi al Italiei, Imperiul Austro-ungar.

Cerinţele româneşti au fost întâmpinate cu multe greutăţi, iniţial, însă după o adevărată luptă cu toate piedicile puse de hăţişul administrativ, au reuşit să intre în luptă unităţi româneşti de alpini. Deşi documentul oficial al naşterii Legione Romena, aşa cum se numea aceasta în original, este dat abia la 15 octombrie 1918 de către guvernul italian, botezul primelor unităţi de alpini români fusese făcut la 28 iulie la Ponto di Brenta, lângă Padova, unde un batalion şi trei companii româneşti au primi drapelul de luptă, tricolorul românesc în intonarea imnului „Deşteaptă-te române” de către fanfara militară italiană. Aceste unităţi fuseseră formate până în iunie 1918 şi intraseră în zona de operaţii de lângă Piave.

Prin actul mai sus menţionat se formau trei regimente române, denumite 1. Horia, 2. Cloşca şi 3. Crişan, toate vărsate în alpinii italieni, unităţi ce se formau pe parcurs, fiind alipite primelor subunităţi create. După această reformare, primul detaşament românesc a văzut frontul în data de 24 octombrie 1918 în ultima mare bătălie din teatrul de operaţii italian, Bătălia de la Vittorio Veneto, încheiată odată cu armistiţiul italo-austro-ungar. Deşi Legiunea în sine a participat puţin la lupte este de notat faptul că nume precum Montello, Vittorio Veneto, Sisemolet, Piave, Cimone şi Grappa, rămân locuri unde soldatul român şi-a vărsat sângele pentru cauza sa nobilă, aceea a unităţii naţionale.

Acuma, trebuie să ne întoarcem puţin la titlul la care făceam referire. După cum spuneam şi puţin mai sus, primii 830 de români înrolaţi în armata italiană au fost încadraţi în alpinii italieni, purtând uniformele armatei primitoare cu însemnul tricolorului românesc ataşat la braţ. Conform declaraţiilor rămase până atunci, românii au fost ataşati unităţilor de „ardiţi”, cum se păstrează exprimarea epocii.

Or, această uniformă avea în compunere pălăria alpini, pălărie ce are fundul ridicat şi semisferic, borul nu foarte mare, ce este ridicat în partea din spate. În frunte se află acvila italiană în zbor aşezată pe o grenadă ce are dedesubt arme şi elemente de luptă alpină încrucişate.

Românii, ca să-şi arate etnia au pus în sfera grenadei flăcărânde tricolorul românesc, fie în cocardă, fie în culori orizontale. O asemenea pălărie se găseşte expusă în colecţia Muzeului Militar Naţional, pavilionul central, partea despre primul război mondial.

Deşi ostilităţile se încheiaseră, nucleele celor trei regimente româneşti au continuat să se formeze, iar înainte de desfiinţare fuseseră reformate în patru batalioane de marş. Acestea toate purtau uniforma alpinilor italieni şi în aceste uniforme au fost trimise în ţară. Aceste batalioane au fost trecute în revistă de Regele Ferdinand, la sfârşitul anului 1919 când toate s-au întors în teritoriul naţional. Tocmai prestanţa acestor unităţi, pe pieturile cărora puteau fi văzute Crucea de Război a Italiei, l-a făcut pe rege să îndrăgească această uniformă şi, această pălărie.

Uniformele vanatorilor si ale granicerilor model 1921/1923

Astfel odată cu introducerea uniformelor kaki în Armata Română, prin legiuirile succesive din 1921 şi 1923, pălăria alpini ajunge în pe post de coifură de ceremonie pentru vânători, deci implicit şi vânători de munte şi grăniceri. Motivul este unul cât se poate de simplu: majoritatea foştilor membri ai Legiunii Române au fost încadraţi în vânători sau grăniceri şi astfel şi-au păstrat pălăriile cu care şi-au însemnat gloria.

Deşi diferită ca agremente, având cifra corpului în locul simbolului alpinilor ardiţi, şi pierzându-şi pana şi oliva, (ovalul de culoare distinctivă ce ţinea pana), modelul a rămas acelaş. Astfel pălăria alpini a ajuns să fie prima coifură specifică a vânătorilor de munte, după ce în timpul războiului, aceştia purtaseră capelă sau chipiu, ca tot restul unităţilor militare.

Bereta pentru vânătorii de munte nu a venit decât odată cu anul 1930 când a fost dat un nou regulament pentru uniformele armatei iar vânătorii de munte au primit un regulament special. În regulamentul respectiv se stipula că existau două berete, una cafenie şi alta kaki. Cea cafenie era purtată atunci când se purta tunica de gală, ce avea această culoare, ca o păstrare a tradiţiei vechilor uniforme de vânători, iar cea kaki era purtată atunci când se purta vestonul kaki pentru ţinuta de serviciu.

Sursă poza 1: http://digilander.libero.it/fiammecremisi/fotobis/rumeniitalia.jpg

Sursă poza 2: Muzeul Militar Naţional, Uniformele Armatei Române 1830-1930, Bucureşti, 1930.

Sursă informaţii: http://www.once.ro/sesiuni/sesiune_2007/1%20Legiunea.pdf

– drd. Emil Boboescu –