Da, da! Aţi citit bine, infanteria marină la Constantinopol sau Istanbul sau Stambul, după cum preferaţi.

Ei bine, ia să depănăm povestea… În anul Domnului 1912, prin Peninsula Balcanică, acest etern butoi de pulbere al Europei, se preumblau armatele statelor zonale, adică Bulgaria, Serbia, Munte-Negru, Grecia şi, bine-înţeles, ale Imperiului Otoman, în ceea ce ulterior politica şi istoria a denumit primul război balcanic. În memoria românească a rămas faptul că noi nu am participat decât la al doilea război balcanic, dar am avut şi un mic rol în prima confruntare.

În toamna anului 1912, armatele otomane erau înfrânte pe toate fronturile de către armatele Coaliţiei Balcanice, enumerate mai sus. Războiul fusese unul rapid cu rezultate dezastruoase pentru turci care, în răstimp de vreo trei luni, fuseseră aruncaţi înapoi spre capitală, Istanbul, izgoniţi din mai toate teritoriile europene şi rămânând să se apere pe linia Ceatalgea, o linie la câteva zeci de kilometri de capitală, sprijiniţi de un teren mlăştinos şi fortificaţii pentru apărare construite din timpul războiului din 1877 – 1878.

în această cruntă retragere otomană, marile puteri au luat decizia ca să acţioneze, dar nu în sprijinul vreunei părţi sau alteia, ci în sprijinul populaţiei civile. Văzând ce genocid s-a petrecut asupra populaţiei creştine din Salonic, în momentul în care au pătruns mahomedanii fanatici ai armatei turce în retragere dezorganizată, marile puteri au decis să aducă în faţa Stambulului, vase de război care, cu artileria şi trupele debarcate, să apere pe locuitorii creştini, dar şi nu numai, de posibilele atacuri ale armatelor otomane, ce ar fi putut să cadă şi mai mult în degringoladă dacă frontul de la Ceatalga ar fi căzut. Am putea spune, deci, pe bună dreptate, că aici avem de-a face cu una dintre primele operaţii umanitare de protejare a civililor.

Şi, cum România juca rolul de contrapondere în zonă, sau, cum am spune noi astăzi, rol de putere regională, având o armată cu armament relativ modern şi cu cea mai mare putere de mobilizare dintre statele balcanice, iar statele mari au invitat şi pe fraţii lor mai mici la această plimbare acvatică, a fost decis ca Crucişătorul Elisabeta să fie detaşat în Bosfor şi să se pună la dispoziţia forţelor multinaţionale.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

Pentru că exista problema debarcării în teritoriu s-a constituit o companie de debarcare. Această companie de debarcare era formată din două plutoane şi o secţie de mitraliere. Unul din plutoane era dat de către echipajul vasului iar cel de-al doilea pluton era adus de la Ţiglina, din “infanteria de marină”. Secţia de mitraliere era formaţă din două piese, montate pe afeturi cu roţi mari şi scuturi contra gloanţelor şi era armată cu câte cinci servanţi comandaţi de un caporal.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

Plecat la 28 octombrie 1912 din Constanţa, Crucişătorul Elisabeta a ajuns în apele Bosforului la 28 noiembrie, ancorând în preajma coastelor Galatei. Comanda forţei internaţionale o deţinea un amiral francez care a decis ca, în zorii zilei de 2 noiembrie, la semnalul dat de vasul de comandă, cuirasatul francez Henry IV,  să se declanşeze operaţia de debarcare în oraş. Compania română urma să primească un sector între trupele olandeze şi cele engleze iar cartierul să şi-l stabilească în Kazim-Paşa, dispunerea generală a trupelor fiind într-un arc de cerc.

Şi fiindcă nu se putea ca o companie de debarcare să coboare pe ţărm străin fără drapel, a fost confecţionat şi un drapel de luptă, dintr-un pavilion de război ce a fost ţintuit de o prăjină vopsită urgent, afectându-se şi o gardă a drapelului, formată din cinci puşcaşi, comandaţi de plutonierul port-drapel.

Debarcarea forţelor s-a executat cu două bărci şi o balenieră, duse la rame, care făceau cursa între crucişător şi ţărm. Fiind 120 de ostaşi în total, debarcarea a durat ceva timp, însă s-a încheiat fără incidente. Compania de debarcare şi-a ocupat ulterior locul în cartierul Kazim-Paşa, instalându-se în liceul grecesc, aşteptând ordinul să intre în dispozitivul de apărare, ordin care, de altfel nu a venit niciodată, pentru că, între timp trupele coaliţiei balcanice se opriseră pe aliniamentul mai sus menţionat.

Probleme existau însă în oraş, autorităţile otomane fiind, de cele mai multe ori depăşite de situaţie. Astfel, două secţii de puşcaşi, au fost detaşate pentru a păzi legaţia României de la Istanbul, împotriva hoţilor, a dezertorilor şi mai ales a ruşilor, ce debarcaseră forţele echivalente unei divizii de infanterie, mult mai mult decât ceilalţi membri, şi care bântuiau beţi pe străzi. Încăierările între marinarii francezi şi cei germani erau iarăşi un lucru la ordinea zilei pe străzile Stambulului.

Operaţia s-a încheiat fără victime pentru compania română, toate forţele fiind retrase după două săptămâni înapoi pe vase, din ordinul amiralului francez.

Rămâne totuşi demnă de menţionat această operaţie fiind prima, după ştirea mea, în care trupe de “infanterie de marină” (termenul propriu epocii) aparţinând Marinei Române, debarcă într-o operaţie de anvergură. Şi nu numai utilizarea acestora este notabilă, ci şi faptul că s-a executat într-o operaţie multinaţională şi de menţinere a păcii, dacă se poate folosi termenul.

Mai jos regăsiţi imaginea de fundal, cu echipajul Crucişătorului Elisabeta la 1902, în ţinută de ceremonie.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

Surse:

Virgil Alexandru Dragalina, Escadrila de Nistru, Bucureşti, Editura Militară, 2011.

Richard C. Hall, The Balkan Wars. A prelude to the First World War, London and New York, Routledge, 2000.

Albumul Armatei Române 10 mai 1902, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1902.

 

– drd. Emil Boboescu –