Da, da! Aţi citit bine, infanteria marină la Constantinopol sau Istanbul sau Stambul, după cum preferaţi.
Ei bine, ia să depănăm povestea… În anul Domnului 1912, prin Peninsula Balcanică, acest etern butoi de pulbere al Europei, se preumblau armatele statelor zonale, adică Bulgaria, Serbia, Munte-Negru, Grecia şi, bine-înţeles, ale Imperiului Otoman, în ceea ce ulterior politica şi istoria a denumit primul război balcanic. În memoria românească a rămas faptul că noi nu am participat decât la al doilea război balcanic, dar am avut şi un mic rol în prima confruntare.
În toamna anului 1912, armatele otomane erau înfrânte pe toate fronturile de către armatele Coaliţiei Balcanice, enumerate mai sus. Războiul fusese unul rapid cu rezultate dezastruoase pentru turci care, în răstimp de vreo trei luni, fuseseră aruncaţi înapoi spre capitală, Istanbul, izgoniţi din mai toate teritoriile europene şi rămânând să se apere pe linia Ceatalgea, o linie la câteva zeci de kilometri de capitală, sprijiniţi de un teren mlăştinos şi fortificaţii pentru apărare construite din timpul războiului din 1877 – 1878.
în această cruntă retragere otomană, marile puteri au luat decizia ca să acţioneze, dar nu în sprijinul vreunei părţi sau alteia, ci în sprijinul populaţiei civile. Văzând ce genocid s-a petrecut asupra populaţiei creştine din Salonic, în momentul în care au pătruns mahomedanii fanatici ai armatei turce în retragere dezorganizată, marile puteri au decis să aducă în faţa Stambulului, vase de război care, cu artileria şi trupele debarcate, să apere pe locuitorii creştini, dar şi nu numai, de posibilele atacuri ale armatelor otomane, ce ar fi putut să cadă şi mai mult în degringoladă dacă frontul de la Ceatalga ar fi căzut. Am putea spune, deci, pe bună dreptate, că aici avem de-a face cu una dintre primele operaţii umanitare de protejare a civililor.
Şi, cum România juca rolul de contrapondere în zonă, sau, cum am spune noi astăzi, rol de putere regională, având o armată cu armament relativ modern şi cu cea mai mare putere de mobilizare dintre statele balcanice, iar statele mari au invitat şi pe fraţii lor mai mici la această plimbare acvatică, a fost decis ca Crucişătorul Elisabeta să fie detaşat în Bosfor şi să se pună la dispoziţia forţelor multinaţionale.
Pentru că exista problema debarcării în teritoriu s-a constituit o companie de debarcare. Această companie de debarcare era formată din două plutoane şi o secţie de mitraliere. Unul din plutoane era dat de către echipajul vasului iar cel de-al doilea pluton era adus de la Ţiglina, din “infanteria de marină”. Secţia de mitraliere era formaţă din două piese, montate pe afeturi cu roţi mari şi scuturi contra gloanţelor şi era armată cu câte cinci servanţi comandaţi de un caporal.
Plecat la 28 octombrie 1912 din Constanţa, Crucişătorul Elisabeta a ajuns în apele Bosforului la 28 noiembrie, ancorând în preajma coastelor Galatei. Comanda forţei internaţionale o deţinea un amiral francez care a decis ca, în zorii zilei de 2 noiembrie, la semnalul dat de vasul de comandă, cuirasatul francez Henry IV, să se declanşeze operaţia de debarcare în oraş. Compania română urma să primească un sector între trupele olandeze şi cele engleze iar cartierul să şi-l stabilească în Kazim-Paşa, dispunerea generală a trupelor fiind într-un arc de cerc.
Şi fiindcă nu se putea ca o companie de debarcare să coboare pe ţărm străin fără drapel, a fost confecţionat şi un drapel de luptă, dintr-un pavilion de război ce a fost ţintuit de o prăjină vopsită urgent, afectându-se şi o gardă a drapelului, formată din cinci puşcaşi, comandaţi de plutonierul port-drapel.
Debarcarea forţelor s-a executat cu două bărci şi o balenieră, duse la rame, care făceau cursa între crucişător şi ţărm. Fiind 120 de ostaşi în total, debarcarea a durat ceva timp, însă s-a încheiat fără incidente. Compania de debarcare şi-a ocupat ulterior locul în cartierul Kazim-Paşa, instalându-se în liceul grecesc, aşteptând ordinul să intre în dispozitivul de apărare, ordin care, de altfel nu a venit niciodată, pentru că, între timp trupele coaliţiei balcanice se opriseră pe aliniamentul mai sus menţionat.
Probleme existau însă în oraş, autorităţile otomane fiind, de cele mai multe ori depăşite de situaţie. Astfel, două secţii de puşcaşi, au fost detaşate pentru a păzi legaţia României de la Istanbul, împotriva hoţilor, a dezertorilor şi mai ales a ruşilor, ce debarcaseră forţele echivalente unei divizii de infanterie, mult mai mult decât ceilalţi membri, şi care bântuiau beţi pe străzi. Încăierările între marinarii francezi şi cei germani erau iarăşi un lucru la ordinea zilei pe străzile Stambulului.
Operaţia s-a încheiat fără victime pentru compania română, toate forţele fiind retrase după două săptămâni înapoi pe vase, din ordinul amiralului francez.
Rămâne totuşi demnă de menţionat această operaţie fiind prima, după ştirea mea, în care trupe de “infanterie de marină” (termenul propriu epocii) aparţinând Marinei Române, debarcă într-o operaţie de anvergură. Şi nu numai utilizarea acestora este notabilă, ci şi faptul că s-a executat într-o operaţie multinaţională şi de menţinere a păcii, dacă se poate folosi termenul.
Mai jos regăsiţi imaginea de fundal, cu echipajul Crucişătorului Elisabeta la 1902, în ţinută de ceremonie.
Surse:
Virgil Alexandru Dragalina, Escadrila de Nistru, Bucureşti, Editura Militară, 2011.
Richard C. Hall, The Balkan Wars. A prelude to the First World War, London and New York, Routledge, 2000.
Albumul Armatei Române 10 mai 1902, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1902.
– drd. Emil Boboescu –
hmmm, cu greu poate fi calificata ca debarcare operatiunea respectiva desfasurata de marinarii romani. poate doar ca palmares.
debarcarea implica si opozitia inamicului, altfel e plimbare la tarm. mai curand a fost acostare.
nu cred ca FN au executat vreodata in istorie o debarcare maritima la razboi.
au fost fortari de cursuri de apa doar, si alea executate de FT, nu de FN. in rest, raiduri in delta si pe dunare.
iar denumirea de “infanterie marina” acoperea atunci doar forma. nu exista o specializare de fond, ca in alte armate. sa dea la rame pana la tarm puteau si infanteristii clasici.
specializarea de fond a aparut abia in anii ’70, dupa infiintarea BIM, desi a fost vorba mai mult de o unitate de infanterie lagunara.
nici macar in ziua de azi nu avem infanterie marina decat cu numele. BIM poate executa debarcari doar in cadrul unui forte multinationale. altfel… raiduri, incursiuni cu bp-urile, “carlige” si fortari de cursuri de apa. ceea ce nu e rau, la misiunile de acest tip, cei de la BIM sunt printre cei mai buni din lume.
Denumirea de infanterie de marină, aşa cum am descoperit-o, apare înainte de primul război mondial în organigrama Comandamentului Flotilei, din ce lucrări mi-au picat în mână până acum, fiind descrisă iniţial sub numele de Compania, ulterior Batalionul de Debarcare.
Marina, la momentul respectiv, avea echipajele împărţite pe companii, de exemplu Crucişătorul Elisabeta avea o companie drept echipaj.
În război au loc şi primele lupte date de aceştia, de altfel, în zona Turtucaia dacă nu mă însel, la asigurarea podului peste Dunăre, dar aici trebuie să-mi aduc aminte exact unde am citit, oricum îmi amintesc ceva de două plutoane.
Iar în Marina Regală, cum se numeşte ulterior, i-am găsit ca specializare distinctă, având şi propriul însemn, aşa cum purtau toţi marinarii însemne de specialitate, ei primind două puşti încrucişate pe o ancoră, la 1921 de exemplu.
Termenii pe care i-am utilizat sunt luaţi din memoriile Comandorului Virgil Alexandru Dragalina, atunci sublocotenent, care a comandat secţia de mitraliere la care făceam referire în articol.
istoria infanteriei marine de la noi e nebuloasa. nici macar marinarii nu prea sunt siguri de anul infiintarii, e ba 1886, ba 1888, ceea ce oricum le-ar da titlul de prima unitate de infanterie specializata pentru a lupta intr-un mediu distinct din Armata Romana.
din ce am studiat pana acum, era vorba despre infanterie clasica, aflata in subordinea Marinei de Razboi. nu a existat instructie specializata, cum a existat de exemplu la vm dupa infiintare.
instructia specializata inseamna de exemplu sedinte de tragere specifice (din apa, de pe nave), instructie la apa (mai multe ore ca unitatile clasice), deplasare tactica in teren specific (plaja, delta ) samd.
deci era mai curand o denumire de forma, nu de fond. in istoria Armatei Romane, lupta pe mare ocupa un loc tangential, iar in cadrul luptei pe mare, infanteria “marina” e doar un asterisc. spre deosebire de lupta in teren montan de exemplu, care a existat ca fond in istoria noastra militara, fiind formalizata relativ tarziu.
o unitate de infanterie marina trebuie in primul rand sa fie pregatita sa execute misiuni de desant maritim.scara acestor misiuni difera (de la nivel companie- suedezii, finlandezii) pana la nivel divizie (americanii, chinezii, rusii).
un corp de infanterie marina care nu are capabilitatea sa execute astfel de misiuni nu intra in categoria infanterie marina, e ca si cum o unitate de parasutisti n-ar fi capabila sa execute desantul prin parasutare. de altfel, in materie de desant aerian se si face distinctie intre unitati aeropurtate, aeromobile sau aerotransportate (ultimele nu au in componenta militari brevetati ca parasutisti, ci infanteristi transportati pe calea aerului care sunt ori debarcati ori desantati prin alte procedee-rapel, parama).
din cate imi amintesc, prima aplicatie a BIM (de nivel batalion) care a avut ca tema debarcarea maritima a fost tarziu, la inceputul anilor ’90…pe lacul razim. poate sa fi fost vreuna si inainte de ’89, desi ma indoiesc, atunci temele erau legate de combaterea desantului aerian inamic in delta.
n-am auzit sa fi fost vreun astfel de exercitiu de debarcarte maritima inainte de 1945 si nici cei cu care am mai discutat despre subiect.
evident, in 1912, existau alte standarde, inca nu aparuse infanteria marina moderna in lume, totusi faptul ca unul dintre plutoane e dat de echipajul navei indica improvizatie. deci militarii din plutonul respectiv erau un fel de infanteristi cu jumatate de norma.
de altfel “excursia” infanteriei marine la constantinopol imi aduce aminte de Operatiunea Alba, care de asemenea nu a avut nici in clin nici in maneca cu o misiune de debarcare amfibie.
Infanteria marină există în cadrul armatelor mari ale lumii (franceză, britanică, rusă, americană) încă din sec. XVIII şi multă vreme nu a fost decât o trupă de infanterie îmbarcată, menită să asigure protecţia navelor de război (la abordaje spre ex.) sau să asigure o trupă de infanterie ce putea fi uşor dislocată, la nevoie, în colonii.
În acest fel a acţionat infanteria marină din toate naţiunile mari ale lumii până la cel de-al doilea război mondial. Abia în cadrul acestui conflict, infanteria marină a început să desfăţoare operaţii amfibii la scară mare, în prezenţa unei apărări inamice puternice, însă nici în acest caz, la oparaţiile amfibii nu au participat doar unităţi de inf. marină ci şi, sau exclusiv, unităţi ale armatei de uscat dotate cu mijloace amfibii(vezi debarcarea din Normandia)…
Aşa că subunitatea de debarcare a Marinei Române, care a acţionat ca infanterie marină în 1912, a procedat asemenea altori unităţi din acea vreme şi este greşit să o comparăm cu acţiuni ale infanteriei marine din 2RM sau din zilele noastre.
Felicitări Emil pentru acest scurt articol! Conţine multe informaţii interesante şi inedite…
Am onoarea sa va salut! Numele dvs. imi este familiar, ati scris cumva la revista Modelism?
Altfel, cred ca ne imbatam cu apa rece daca etichetam transportul respectiv de trupe ca debarcare amfibie.
Da, am scris la “Modelism”… mai demult. 🙂
Nu este vorba de nici o îmbătare cu apă rece… Infanteria marină nu este asociată (doar) cu “debarcarea amfibie”, cel puţin nu în epoca la care face referire Emil Boboescu. Infanteria marină a fost întotdeauna o unitate de infanterie,deplasată în general cu mijloace navale, care lupta pe uscat,la mare distanţă de teritoriul naţional. Existenţa ei nu a fost niciodată condiţionată de mijloacele de transport sau debarcare.
La 1912, când face referire articolul de mai sus, TOATE infanteriile marine din lume, utilizau aceleaşi mijloace pentru a ajunge de pe navele de transport la ţărm, şi anume bărci sau şalupe acţionate cu vâsle …
v-am citit articolele pe vremuri, de asemenea si excelenta carte pe care ati publicat-o la editura Osprey despre Armata Romana.
felicitari!
referitor la misiunea de la constantinopol, sper ca nu va suparati daca raman la aceeasi parere.
ca argumente:
– sunt de acord ca infanteria marina este infanterie deplasata in general cu mijloace navale, care lupta pe uscat. adica infanterie specializata sa lupte indeosebi in zona litorala, dar nu numai (avem cazurile recente cand unitatile de infanterie marina au fost intrebuintate inclusiv in tari fara iesire la mare).
dar acest gen de lupta implica o specializare a infanteriei.fara aceasta specializare avem infanterie marina doar cu numele. initial a existat specializarea de a lupta pe nave,de a participa la abordaje, apoi si cea de a debarca. tarile cu traditie (foste puteri coloniale in general, pentru ca infanteria marina este o arma ofensiva prin definitie) au utilizat debarcarea maritima ca manevra de multa vreme.
pana si o tara ca chile a avut o misiune de debarcare maritima la sfarsitul secolului XIX (nu mai retin anul si numele bataliei).pe timp de razboi, deci, sub foc inamic.
– in al doilea rand consider ca primeaza funcionalitatea (fondul), nu denumirea (forma). faptul ca exista infanterie marina in statul de organizare, uniforma specifica, insemn de arma samd reprezinta doar o forma in conditiile in care instructia nu se deosebeste de cea a altor unitati clasice si nu se pot indeplini misiuni cu specific amfibiu.
chiar si astazi exista tari (canada, australia, singapore, japonia, belgia, malaiezia) in care unitatile de infanterie specializate in misiuni amfibii nu se regasesc in subordinea Fortelor Navale si nici nu poarta denumirea de infanterie marina.
– de acord ca mijloacele de ajungere la tarm erau aceleasi in toate armatele, dar una este sa te plimbi la tarm cu o barca si alta este o deplasare cu barca in cadrul unui dispozitiv de lupta.
am asemanat misiunea respectiva cu Operatiunea Alba, deci un transport de trupe, mai precis o acostare. doar un cheu mai lipsea sa fie identica.nu rezulta ca ar fi existat un dispozitiv de lupta, cel mult unul premergator de lupta.nu mi se pare ca ar fi fost vorba despre o actiune de lupta ofensiva cu un scop tactic limpede.
toata actiunea pare insailata, improvizata (un pluton format din echipaj, lipsa drapelului, lipsa unui inamic cert samd).
– poate fi incadrata la “palmares” aceasta misiune,la litera, dar nu este vreo misiune impresionanta.numai si daca comparam cu faptul ca rusii au debarcat cu ocazia respectiva o divizie.
cele bune!
Din cate tin io minte,prima doctrina pt. debarcari in fata unei aparari adverse a aparut in anii 30.USMC trebuia sa puna umarul la diversele variante ale Planului Portocaliu(razboiul contra Japoniei).Si toate insulele cat de cat de importante erau fortificate si aparate de niponi.Asta insa este in urma experientei din primul razboi mondial.Par example,in Tanzania actuala,Africa de Est Germana pe atunci,englezii au avut cateva tentative de debarcare precum ai nostri la Stambul.Ei au vrut sa debarce o brigada,germanii aveau cateva plutoane si cateva mitraliere.Rezultat final,cateva sute la zero,pt. nemti si operatiune esuata pt. englezi.Gallipoli,diverse debarcari efectuate de germani in Marea Baltica nu se pun pt. ca nu s-au facut in fata apararii adverse.
Insa in anii 30-40,conditiile care permiteau o plimbare cu barca pe valuri nu mai existau.Din motiv de Tarawa,Iwo Jima etc…
atunci a aparut primul regulament la americani, apare infanteria marina moderna si mijloacele de debarcare specifice, dar debarcari maritime au existat si inainte.inclusiv sub foc inamic,deci.
Au fost.Numai ca plimbarea cu barca in 1915 e mai periculoasa decat aceasi plimbare in 1815,1715 s.a.m.d. Nici in epoca muschetei sau a arbaletei debarcarea sub tirul inamic nu era o situatie fericita pt. atacatori,numai ca atunci era destul de lesne sa gasesti o plaja/port fara aparatori.Practic nu e nici o diferenta intre debarcarea din 1912 si cele facute de bizantini cu 1000 de ani inainte.Infanteria marina moderna apare cand punctele de observatie insirate pe coasta capata atata putere de foc incat pot opri un adversar de cateva zeci de ori mai puternic.
corect, problemele din prima conflagratie mondiala au determinat cautarea unor noi solutii de debarcare. e clasica cursa arma -contraarma.
am gasit un alt material referitor la misiune http://www.scribd.com/doc/48588120/Revista-Document-4-50-2010 (pg 4, autor comandor dr. Marian Mosneagu)
cateva fragmente:
“La 29 octombrie 1912 s-au îmbarcat cărbuni şi oamenii veniţi de la Diviziile de Mare şi Dunăre, cu excepţia celor din contigentul 1909, care s-au întors la vatră.
Pe 31 octombrie, la ora 10.00, crucişătorul se găsea la intrarea în strâmtoarea Bosfor; la 11.00 s-a îmbarcat pilotul şi s-a continuat drumul prin strâmtoare; la 12.00 nava a ancorat la Constantinopol în prova lui„Tophane”, având pupa legată la geamandură. Nu s-a executat salutul cu tunul. În radă se găseau deja urmă
toarele vase de război străine: „Léon Gambetta”…
La 1 noiembrie, comandantul crucişătorului,căpitan-comandorul Nicolae Negru, s-a deplasat să-l salute de sosire pe amiralul francez Louis Dartigedu Fornet. Vizita a durat mai mult timp, amiralul dându-i verbal toate explicaţiile asupra măsurilor dedebarcare şi apărare a oraşului care fuseseră anunţate în două conferinţe anterioare ţinute cu comandanţii navelor străine, înaintea sosirii crucişătorului„Elisabeta”.
Cu pasagerul „Principesa Maria” a fost trimis la Constanţa sublocotenentul Virgil Dragalina pentru a aduce două mitraliere, provizii de rezervă,cartuşe şi bidoane de apă.
La 2 noiembrie au fost primite de la nava-amiral instrucţiunile alăturate, iar în urmă comandantul vasului luând înţelegere cu dl. Mişu, ministrul României, a dispus să se furnizeze trei gărzi, care în orice moment să fie gata de debarcare: prima gardă de 15 oameni, un caporal, un sergent şi un om de serviciu, sub comanda sublocotenentului Preda Fundăţeanu pentru apărarea legaţiei; a doua gardă de oameni, un caporal şi sergent, un om de serviciu sub comanda sublocotenentului Emil Geles pentru apărarea consulatului şi a treia gardă,compusă din 100 oameni sub comanda căpitanului Ştefan Popescu, având ca ofiţeri pe locotenenţii Constantin Măicănescu şi Alexandru Gheorghiu,sublocotenentul Virgil Dragalina şi locotenentul medic dr. Lucian Cornea, pentru a apăra sectorul arătat pe plan, între austrieci şi englezi.
Tot în dimineaţa zilei de 2 noiembrie, ofiţerii care făceau parte din compania de debarcare s-au deplasat la uscat pentru a recunoaşte regiunea ce eventual s-ar fi apărat de detaşamentul românesc.După masă, dl. Mişu, ministrul României a făcut vizita oficială la bord.
La ora 20.00 s-a primit o circulară a amiralului francez în care se preciza că după toate posibilităţile se vor debarca trupele spre ziuă. La 23.30 s-a primit următoarea circulară
:„
Note pour M.M-rs les CommandantsSupèrieurs”„Le diharguement aura lieu demain matina 5 heurs – „Le Léon Gambetta” le signalera à2h55m. Ce manvement a requl’approbation duGouvemement Ottoman. Si quelqu’un s’y opposait on userait d’abord de tous les moyens de persuasion, puis de la force et au besoin de la baionette, mais s’il ne doit être tiré ni coup de canon, ni coup de fusil.”
La ora 02.00 p.m. a sosit de la Constanţa sublocotenentul Virgil Dragalina cu muniţia şi mitralierele care au fost debarcate în cutii cucrucea roşie, sub formă de material de pansament şi au fost depozitate la Agenţia S.M.R. Locotenent-comandorul Miclescu, secundul navei, a fost numitcomandantul întregii expediţii.
Seara a izbucnit un mare incendiu pe stradaPera, destul de aproape de cantonamentul trupelor noastre şi a celor ruse. Comandantul crucişătorului,aflat la cantonamentul nostru, a dat ordin să se trimită un pichet de incendiu cu ofiţer, fără arme. În acelaşi timp cu pichetul nostru a sosit şi un pichet rus cu armele, care a făcut mult zgomot prin acţiunea sa,ajungând chiar la ceartă cu pompierii turci.
La 12 noiembrie au mai sosit de la Constanţa 50de oameni pentru a întări detaşamentul, dar a doua zi au fost retrimişi în tară, nefiind necesari.”