Am oscilat între câteva versiuni ale adaptării Battalion Tactical Group (BTG) în, desigur, daca liberă. A ieșit așa, ca în titlu, Grup Tactic nivel batalion.

În vorbe simple, că eu nu-s mai sus de etajul pasionaților avansați, iar gândirea mea pă sistem militar e prin stații, tramvaie sau în mașina de serviciu, pe ritmul geamparalelor care îmi zornăie în căști, io recunosc că mă uit și nu îmi vine să cred.

Parcă nu trebuia să iasă așa. Adică la ei, la ruși, în războiul de peste gardul nostru cu Ucraina cea aflată sub atac de un an de zile.

În toate analizele altora mai deștepți ca mine, organizarea asta modernă pe BTG-uri a rușilor era vis. Plus că împărțiseră niște divizii de elită și tradiție în brigăzi, iar toată lumea se uda cu apă de parcă n-ar mai fi făcut și alții pasul ăsta către flexibilitate. Culmea, a patra tancuri de gardă Kantemirvoskaia și-a furat-o prin Ucraina – mi-a arătat cineva poze cu prizonieri purtând ecusonul celebrei M.U. taman când afirmam că Moscova încă nu a băgat-o în malaxor.

Presărând un praf de istorie, de la ei, tre’ să o spui și p-asta: la ruși/sovietici/ruși din nou, BTG-ul nu e ceva nou.

Pe la una mie nouă sute șaptișpe, pe când a început războiul lor civil ce s-a întins până prin ‘douăzeci și trei, părțile au experimentat și folosit de nevoie grupuri de luptă care au avut roluri în atacuri surpriză, avangardă, flancgărzi, ariegărzi, gărzi avansate (dacă o dădeam și cu avansgărzi mă puteam apuca de scris cărți de colorat), etc.

Ah, să nu uit să zic de grupurile de luptă tactice formate din acele taceanka, adică mitraliere amplasate în căruțe trase de cai și rareori formate din autoblindate sau tancuri. Că avea istoria și-n anii ăia pe acolo tancuri pe la părțile implicate.

Atunci s-a căutat obținerea vitezei, manevrei, puterii de foc a forței și interacțiunea în formă combinată pentru realizarea unei forțe de impact mai mare decât a categoriilor luptând separat.

Treaba asta s-a atrofiat, cu excepții, sovieticii luptând în al doilea război mondial cu infanterie separată, blindate separat, ocazional realizându-se combinații constituite doar înainte de luptă. Nu zic aici, vedeți, dă artilerie. Regele câmpului de bătaie a fost bine poziționat la ruși în unități și mari unități, de la mortiere la tunuri și jos de tot, la puștile antitanc.

Dupe aia, sovieții au realizat că unitățile și marile unități de arme combinate sunt mai eficiente decât cele care acționau fără a intra în combinații cu cei de prin alte… branșe. Aici s-a lăsat totuși cu probleme de logistică, mentenață și instruire. A fost greu, dar a fost cu victory și în timp le-a ieșit din ce mai bine, pentru că au și tras mult de ei și și-au dorit mai mult victoria în poligoane.

Numai că s-a schimbat iarăși schimbarea.

Taman când diviziile și regimentele deveniseră meseriașe în lupta pe arme combinate, s-a schimbat războiul. Armamentul modern a forțat unitățile să se disperseze pentru șanse mai mari de supraviețuire, fragmentându-se, lăsând spații mari între dânsele, cu flancuri deschise și implicit angajare nu doar în lupta cu inamicul în față.

Prezentul, stimați telespectatori, ne dezvăluie că la nivel de concept frontul nu mai e front așa cum eram obișnuiți.

Frontul e așa, ceva… incontinuu și incoerent.

Și așa, de la nivel de divizie sau regiment, apoi brigadă, s-a ajuns ca batalionul să fie eșalonul tactic cel mai de jos în angajarea și gestionarea luptei.

Bun, acum că am ajuns la batalion, să ne mai întoarcem un pic în trecut.

De data aceasta la Armata Română.

Se făcea că era anul una mie nouă sute și patrușunu. Campania din Est.

După utilizarea Diviziei 1 Blindată conform doctrinei militare germane, ca unitate de șoc, cu succes în luptele de eliberare a Basarabiei, marea unitate românească a participat în cadrul Armatei a IV-a la asaltul Odesei.

Tancurile românești au fost trimise în luptă în număr mic și datorită proastei cooperări între infanterie și țestoase, Divizia 1 Blindată a suferit pierderi grele în oameni și echipament, astfel încât la finalul lunii Septembrie a anului 1941 rămășițele diviziei au fost organizate în Detașamentul Mecanizat “Locotenent Colonel Eftimiu”.

Detașamentul cuprindea un batalion de tancuri cu 20 de tancuri ușoare Skoda Lt-35 în versiunea românească R2, cu tun de 37 de mm, un batalion de vânători moto, două batalioane de artilerie cu tunuri Schneider de 105 mm, respectiv obuziere Skoda de 100 mm, o companie de tunuri antiaeriene Gustloff de 20 de mm, o baterie de tunuri antiaeriene Rheinmetall de 37 mm și o companie de tunuri antitanc Schneider de 47 mm.

Avem astfel un batalion de tancuri combinat cu un batalion de infanterie specializată în însoțirea tancurilor, cu întărire puternică pe artilerie capabilă să lovească ținte prin foc direct și indirect, să asigure protecția împotriva aviației inamicului și să respingă/ambuscheze tancurile acestuia.

Of, matematica asta!

Avem astfel un batalion de infanterie motorizat întărit cu două companii de tancuri ușoare și cu artilerie.

Un Grup Tactic nivel batalion, mobil, cu putere de foc sporită, capabil să scoată trupele aliate din situații sau să producă inamicului pierderi prin atacuri surpriză.

Avem astfel un BTG românesc la 1941.

Revenind la vecinii noștri, sovieticii au încercat de-a lungul Războiului Rece diverse combinații de forțe într-un efort care a urmărit constituirea Batalionului de Arme Combinate, cunoscut acum ca BTG.

Această unitate trebuia să fie letală, dar nu mare, capabilă să acționeze independent timp de câteva zile și mai ales să lupte combinat.

Încercările au fost executate nu doar la batalioanele de pușcași motorizați, ci și la batalioanele de tancuri, în combinație cu subunități de apărare antiaeriană, geniu, logistică.

După colapsul Uniunii Sovietice, Rusia a beneficiat de experiența campaniei din Cecenia și acțiunile contrateroriste împotriva insurgenților ceceni.

În Cecenia, Amata 58 de Arme Combinate a acționat cu BTG-uri formate din regimentele de manevră. Aceste batalioane aveau la bază batalionul de infanterie motorizată întărit cu artilerie, apărare antiaeriană, cercetași, geniști, protecție NBCR, transmisiuni, mentenanță și logistică. BTG-urile respective erau încadrate 100 % cu oameni și tehnică, militarii fiind în marea lor majoritate profesioniști, cu o pondere mai mică de militari în termen.

De asemenea, BTG-urile respective treceau înainte de dislocarea în teatrul de operații Cecenia printr-o perioadă de șase luni de instruire specifică înaintea rotației în zona de conflict.

Am putea concluziona că mare parte din caracteristicile Grupurilor Tactice nivel batalion rusești au moștenit și dezvoltat experiența obținută în Teatrul de Operații Cecenia.

În prezent – da, am ajuns și aici – fiecare regiment sau brigadă din armata Rusiei are două BTG, dar cele din Districtul Militar Sud au… trei.

Și atunci, de ce dracu nu merge?

E clar că deja se lucrează la ajustarea componentelor din cadrul BTG, că la finalul – indiferent de care va fi finalul – războiului ruso-ucrainean se vor trage din nou concluzii și conceptul de BTG va fi îmbunătățit pentru a funcționa mai bine și a da rezultate mai bune în viitoarele conflicte moderate sau la scară mare.

Dar, întrebarea rămâne: de ce dracu nu merge acum?

Pentru că n-are cap.

Grupul Tactic nivel batalion al rușilor nu are cap.

Da, sunt unii pe acolo cu chestii pe umeri care latră în stații și tot nu merge. Nu? Sunt pe front comandanți, dar sunt oare ei comandanții?

Întrebarea asta este răspunsul.

Vă amintiți pierderile interesante ale rușilor la nivel de grade și funcții mari? Că și la treaba asta ne-am dat ochii peste cap și nu ne-a venit a crede că se întâmplă.

Comandanți sau adjuncți cu umerii grei au fost eliminați de către ucraineni.

Pă front!

Cum dracu?

Păi da. Pentru că la comanda BTG-urilor rusești implicate în invazia Ucrainei se aflau șefii cei mari ai marilor unități – cele două batalioane ale brigăzii erau comandate de către comandantul brigăzii, respectiv de adjunctul acestuia.

Iar comandantul care instruise BTG-ul devenise… adjunct la comanda batalionului său pe front.

Nasol moment, mișto coliva!

Da, probleme mai sunt. Dar asta cu capul BTG-ului e deosebită rău.

Iulian Iamandi