Se discută suficient de mult cu privire la motivațiile militarilor de a participa la misiuni în teatrele de operații. Cei mai bine intenționați față de armată susțin că le trebuie apreciat patriotismul; negativiștii le spun mercenari și par chiar să se bucure când mai aud de câte un incident care, eventual, a dus și la moartea militarului: Doar s-a dus acolo pe bani! e replica utilizată ca o mantră al cărei efect invocat pare să fie chiar cel explicat. Poate că nu-și dau seama că patriotismul nu exclude plata muncii depuse, și că efortul și riscul suplimentare trebuie compensate și recompensate într-un fel.
Toate armatele cu misiuni în teatrele de operații își plătesc militarii în plus când sunt prezenți în zone de conflict, și în alte părți ale lumii, efortul militarilor este recunoscut de societate ca o contribuție la starea de securitate a națiunii.
La fel cum și la noi, intrarea în NATO, plătită prin efortul armatei și sacrificiul militarilor în teatrele de operații, a dus la câștigarea unui nivel de încredere superior în capacitățile țării și a unei susțineri internaționale considerabile, care au creat premizele unei vieți mai bune pentru toți locuitorii. Măcar și pentru acestea, sacrificiul la nivelul vieții personale a militarilor, care și-au petrecut o bună parte din carieră în teatrele de operații,trebuie apreciat.
Statutul de veteran al teatrelor de operații, introdus cu câțiva ani în urmă, este o recunoaștere socială a datoriei îndeplinite în teatrele de operații, pe care toți cei care-și pun viața în așteptare vreme de o misiune, o merită cu prisosință. Gândiți-vă doar că șase luni de misiune înseamnă alte câteva luni bune petrecute departe de familie, sau de obiceiuri sau de tot ceea ce ne face în mod normal viața mai frumoasă, în perioada de pregătire a misiunii. Și pentru aceste luni nici măcar „acuza” de a fi plătit în plus nu este aplicabilă.
Mai mult decât orice, misiunile din teatrele de operații îți completează și întregesc experiența militară, pentru că aici ești cel mai aproape de realitățile războiului pe care niciunul din noi nu și-l dorește, dar pentru care ne pregătim și în care am jurat că vom lupta și chiar vom muri, dacă țara ne-o cere. Într-un fel sau altul, toți cei care au fost în misiuni în teatrele de operații ajung să contemple viața și moartea, ajung să se autoanalizeze și să-și analizeze reacțiile din fața pericolului.
Plutonierul-major Marian Muscăloiu, comandant grupă comunicații în Elementul Național de Sprijin din Baza Aeriană Kandahar (KAF), Afganistan, este un militar care a văzut moartea de aproape, fără să clipească. Era la prima lui misiune în Afganistan, în 2009. Ajunsese de o lună pe KAF când o rachetă a căzut lângă corimecul (o clădire mică, modulară, din tablă) unde erau cazați românii. O schijă a ricoșat din pământ și l-a rănit la piept și la față, răni care n-au fost grave, dar au fost dureroase și s-au vindecat greu.
Dar, în acele momente, Muscăloiu nici măcar nu și-a dat seama că era rănit. Suflul l-a aruncat la pământ și șocul a fost evident în reacția de după, când i-a spus colegului de cameră: Nu e exercițiu, e o rachetă reală! Ieșit din cameră să se pună la adăpost, l-a văzut, între ușile de acces la baie și de ieșire din corimec, pe camaradul său, sergentul Marius Taifas, căruia o schijă îi secționase artera femurală. Cinci minute este durata de viață a unei persoane aflate în această situație.
L-am găsit într-o baltă de sânge, avea o hemoragie masivă. Primul instinct a fost să-i opresc sângerarea, dar nu aveam cu ce, așa că i-am astupat rana cu mâna. Prima dată când i-am apăsat pe rană, sângele m-a împroșcat pe mâneca de la cămașă și mi-a ieșit pe la gât. Am reușit să-i țin presiune cu mâna vreo 15 minute, până au trecut pe acolo întâmplător doi sanitari americani.
Americanii au reușit să pună un garou. Inițial au vrut să pună un garou permanent, pentru că ei au considerat că piciorul este de amputat. Dar nu i-am lăsat eu să-l pună, m-am gândit că se poate face ceva pentru el, mai ales că aveam și un spital de ROL 3 în bază. A avut noroc că a găsit un doctor bun aici, la spital, care i-a făcut un bypass, l-a stabilizat și apoi l-au dus în Germania.
Muscăloiu este un tip calm în situații obișnuite, dar a reușit să-și păstreze sângele rece și în acele momente de panică, atunci când toată lumea voia să ajungă la adăpost. Cu o mână presa artera camaradului său și cu cealaltă îl proteja pe acesta și se proteja pe sine de cei care ieșeau în fugă din baia plină de fum și de apă fierbinte, pentru că boilerul fusese mutat din loc și rupsese țeava de apă.
Până la prima misiune nici nu mă prea vedeam militar. Nu zic că nu simt frica, nu sunt imun, dar prima reacție nu e de panică. După aceea conștientizez și-mi dau seama ce ar putea să fie. Dar cred că asta e meseria. Nu ne punem viața în pericol inutil, dar avem sarcini pe care nu le putem evita ca militari, spune Muscăloiu.
Perioada acelei misiuni a fost una plină de atacuri ale insurgenților. La mai puțin de o lună distanță, o altă rachetă a lovit celălalt corimec de cazare al românilor. Mai mulți camarazi care erau în tranzit au fost răniți. În acele momente, mulți ar fi plecat în țară, dacă asta ar fi fost o opțiune validă. Starea de tensiune era aproape palpabilă și a durat mai bine de două luni.
Când pleci în misiune trebuie să fii conștient că aici e război și să vizualizezi răul posibil și atunci când se întâmplă ești un pic mai pregătit. Trebuie să nu lași să te afecteze un incident. Nu trebuie să lăsăm panica să pună stăpânire pe noi și nici să ne gândim zilnic la rău, îmi explică Muscăloiu felul în care-și pune problema pentru a trece peste ceea ce viața de militar îi pune înainte.
Și în ceea ce-l privește, incidentele prin care a trecut nu au făcut decât să-i întărească convingerea că și-a ales bine menirea și continuă să-și facă datoria în țară, și pentru a patra oară în teatrul de operații din Afganistan, ca veteran al Armatei României.
Trustul de Presa al Ministerului Apararii Nationale
Leave A Comment