Defilarea de 23 August

Defilarea de 23 August

În anul 1989, mitul referitor la legitimitatea preluării şi deţinerii puterii politice de către Partidului Comunist Român se regăsea în mod constant în discursurile lui Nicolae Ceauşescu. În scopul menţinerii sale în fruntea partidului-stat, sub formă de salvator al patriei, acesta a folosit în mod frecvent marota propagandistică a legitimităţii, într-un mod pseudo-istoric, fiind influenţat în acest sens şi de anturajul său. Practic, a existat o diferenţă enormă între realitatea istorică şi poveştile transmise/impuse naţiunii române de la vârful elitei politice a ţării, referitoare la faptele săvârşite de „ilegaliştii” PCR în perioada interbelică şi în cursul celui de-al doilea război mondial.

Despre evenimentele care au avut loc la 23 august 1944 au relatat martori oculari şi s-au publicat până în prezent foarte multe documente şi lucrări istorice.[1] Din păcate, câteva dintre faptele petrecute în acea zi au fost rătălmăcite în mod ipocrit în cărţile de istorie care au apărut în perioada comunistă. Prin aplicarea principiul „corectitudinii politice”, s-a trecut cu uşurinţă de la „lovitura de stat de la 23 august 1944” (afirmaţie adevărată, din 1944) la „eliberarea României de către Armata Sovietică” (afirmaţie falsă, după 1944)[2], apoi la sintagmele neutre „Actul de la 23 August 1944” sau „eliberarea României de sub jugul fascist” (în 1959).[3]

Plecarea trupelor sovietice din România, în anul 1958, a fost urmată de transformarea „loviturii de stat de la 23 august 1944” în „insurecţia armată de la 23 August 1944” (în anul 1964). Această definiţie sacrosantă a fost înlocuită în anul 1979 cu o alta – „Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă de la 23 August 1944”, la fel de falsă ca şi precedenta.

În mod evident, balansul terminologiei şi a valorilor în istoriografia românească din ultimii 60 de ani a fost provocat de o parte dintre membrii nomenclaturii PCR, în primul rând de către cei care lucrau la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a partidului unic. Schimbările respective au fost acceptate de liderii PCR – care au dorit să se legitimeze în faţa naţiunii române cu efectele pozitive (atâtea câte au fost) pe care le-a generat acţiunea săvârşită la 23 august 1944 de către un … monarh, Regele Mihai I (un adversar al comuniştilor români).[4]

Prin asumarea în mod fraudulos a săvârşirii loviturii de stat de la 23 august 1944, liderii PCR/PMR au dorit ca deciziile politice, economice, sociale şi militare pe care le adoptau în numele societăţii să nu mai fie contestate de cetăţenii obişnuiţi. Însă legitimarea respectivă a însemnat însuşirea în mod fraudulos a unor merite care se cuveneau altora. Acest lucru a fost cunoscut foarte bine de cei care au participat la falsificarea faptelor menţionate în cărţile de istorie a României. Aceştia s-au aflat, în acelaşi timp, în imediata apropiere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.

 

Opinia sovieticilor despre lovitura de stat de la 23 august 1944

 

În cursul anilor ’80, membrii aparatului de propagandă al PCR au potrivit de nenumărate ori faptele istorice într-un imaginar „pat al lui Procust”, în încercarea de a legitima pe plan intern şi extern acţiunile lui Nicolae Ceauşescu. Astfel, adevărul istoric a fost denaturat.[5]

Un exemplu de falsificare a istoriei naţionale a României, care s-a perpetuat până în 1989, a fost supraevaluarea numărului de membri ai Partidului Comunist din România existenţi la 23 august 1944.

De ce este necesar să se cunoască exact numărul de membri ai Partidului Comunist din România la 23 august 1944? Pentru a demonstra faptul că, la acea dată, Partidul Comunist din România nu reprezenta nici pe departe o forţă pe scena politică românească. Pentru a demonstra că membrii Partidului Comunist din România, atâţia câţi existau la 23 august 1944, erau incapabili să-l înlăture singuri de la putere pe mareşalul Ion Antonescu. Aceştia aveau, cu totul, 800-1000 de „specialişti”, majoritatea acestora fiind deţinuţi în lagărul de muncă de la Târgu-Jiu chiar de către regimul pe care doreau să-l răstoarne.

În anul 1957, chiar Nicolae Ceauşescu, supravegheat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost cel care a declarat liderului vietnamez Ho Şi Min: „Numărul membrilor de partid la eliberare (23 august 1944 – n.n.) era mic. Circa 1000. Partidul a suferit mult în ilegalitate, în special cadrele au fost decimate (subl.n.)”[6].

Gheorghe Gheorghiu-Dej a intervenit de mai multe ori în timpul prezentării respective, pentru a face anumite precizări, dar nu a contrazis afirmaţiile lui Nicolae Ceauşescu. Mai mult decât atât, acesta a recunoscut că „războiul a surprins partidul neorientat”, iar „după aceasta (22 iunie 1941 n.n.) s-a început treptat orientarea partidului (subl.n.)”[7].

Din punct de vedere numeric, Partidul Comunist din România avea la 23 august 1944 caracteristicile unei secte, iar acest aspect a creat în permanenţă probleme de imagine nomenclaturiştilor PCR. De exemplu, în vara anului 1953, ministrul de Externe sovietic, Viaceslav Molotov, a declarat în faţa unei delegaţii a comuniştilor români, aflată în vizită la Kremlin: „Voi vă simţiţi siguri sub aripa Uniunii Sovietice. Fără sprijinul nostru nu v-aţi menţine nici două săptămâni. Dacă nu veţi fi legaţi de popor, nici noi n-o să vă putem ajuta. Cine va respecta puterea voastră? Poporul sovietic a vărsat o mare de sânge pentru eliberarea voastră. Ce veţi face în cazul unui al treilea război mondial? Armata voastră este formată din ţărani în cea mai mare parte (subl.n.)”[8].

Şase ani mai târziu, toţi participanţii la şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 9 octombrie 1959 – Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Coliu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan şi Nicolae Ceauşescu – au fost vizibil deranjaţi de opinia liderilor de la Moscova cu privire la „Actul de la 23 August 1944”. La fel ca în anul 1953, sovieticii nu ţineau cont de afirmaţiile repetate ale autorităţilor de la Bucureşti referitoare la rolul „deosebit de important” pe care l-au avut comuniştii români în cursul loviturii de stat din august 1944.

Pentru a demonstra faptul că sovieticii greşesc în aprecierile lor, Emil Bodnăraş, Dumitru Coliu şi Paul Niculescu-Mizil s-au întâlnit la Moscova cu I. Ponomariov, reprezentantul desemnat de Kremlin pentru lămurirea problemei respective. „Au fost puncte de vedere deosebite – a declarat, iritat, Emil Bodnăraş, în şedinţa Biroului Politic din 9 octombrie 1959. Noi ne-am întâlnit cu asemenea puncte de vedere şi în practica unor organizaţii sovietice. Ne-am întâlnit până sus în conducere cu păreri diferite. Vă aduceţi aminte de Molotov, cu ieşirea pe care a avut-o la adresa partidului, ce a spus el în 1953. Eu nu cred că de atunci şi-a formulat părerea asta. Asta este o concepţie.

Cui foloseşte această concepţie – se întreba retoric Emil Bodnăraş – ce vrea reacţiunea, vrea să demonstreze că regimul din România este rezultatul baionetelor sovietice, se sprijină pe el şi o dată cu plecarea baionetelor se surpă regimul? (…)

I-am spus, uite ce s-a scris privitor la 27 august 1944, la patru zile după 23 August 1944, ziarul „Pravda”, iată ce a spus Tolbuhin, când a dat decoraţia mutului (regelui Mihai I – n.n.), însuşi Stalin a spus aceste lucruri, iată ce scrie Enciclopedia (sovietică – n.n.), ce scrie dicţionarul politic. El s-a scuzat că aparatul (de propagandă sovietic – n.n.) a scris, nu el a scris (subl.n.)”.

„Ce bine a fost că în componenţa delegaţiei noastre au fost oameni care au luat parte la insurecţie” – a declarat, satisfăcut, Gheorghiu-Dej, în aceeaşi şedinţă.

Emil Bodnăraş a continuat prezentarea sa, afirmând: „Noi am lămurit totul, le-am spus: aşa stau lucrurile, acum ce este de făcut? El (Ponomariov – n.n.) a spus: acum avem un nou text. Am spus, cine a scos pe Foriş din conducere? Ce se întâmpla la noi dacă partidul nu era puternic, se întâmplau lucrurile asemănătoare cu cele din Ungaria (din toamna anului 1956 – n.n.).

El a spus că numărul comuniştilor (români – n.n.) care au participat la insurecţie (la 23 august 1944 – n.n.) era mic, parcă noi ne-am fi interesat câţi comunişti (sovietici – n.n.) au fost în 1917 la Leningrad în jurul lui Lenin. Fapt este ceea ce noi am realizat (lovitura de stat la 23 august 1944 – n.n.), iar partidul a avut rolul conducător. La bulgari aţi lămurit, de ce nu aţi lămurit şi la noi. (…)

El a venit cu următoarea soluţie: textul de la pagina 455 să fie modificat, dar să vedeţi că o să trebuiască repaginat tot materialul. El vroia să-l scuze pe Sataghin şi să nu clintească nimic în celelalte texte, cu toate că trebuie modificat în mai multe locuri.

Noi am arătat de la început părerea noastră că nu se poate. Am arătat că în legătură cu participarea armatei române în războiul antihitlerist nu este nimic scris. De ce să pună unităţile române la rând cu unităţile maghiare? Se dau amănunte despre polonezi, că au format unităţi ale lor pe teritoriul Uniunii Sovietice, dar despre români nu a spus nimic.

El a spus că acestea erau formate din emigranţi politici, ale voastre (unităţile româneşti – n.n.) erau formate din prizonieri. Noi am spus că aceştia au format unităţile ca voluntari, nu ca prizonieri (subl.n.)”[9].

Este evident că realitatea respectivă a creat permanent probleme de imagine nomenclaturiştilor PCR. Aceştia au încercat mereu, cu ajutorul aparatului de propagandă pe care l-au dezvoltat după 23 august 1944, să fie recunoscuţi de către naţiunea română drept salvatori ai patriei.

Deoarece cunoşteau foarte bine câţi agenţi sovietici/comunişti se aflau în România la 23 august 1944 şi ce rol au avut aceştia, liderii sovietici nu au acceptat mistificarea adevărului de către conducerea PCR. Autorităţile de la Moscova au reamintit, ori de câte ori a fost necesar, despre rolul primordial pe care l-a avut Armata Roşie în aducerea la putere a sectanţilor PCR. Pentru a contracara acest argument, Emil Bodnăraş a menţionat în luna octombrie 1959 despre numărul infim al bolşevicilor care au preluat puterea în Rusia la 7 noiembrie 1917, situaţia respectivă fiind comparabilă cu cea în care se găseau cei aproape 1000 de comunişti români la 23 august 1944.

Membrii PCR erau incapabili să acţioneze singuri pentru înlăturarea cu succes de la putere a mareşalului Ion Antonescu. Dorinţa liderilor PCR de a fi autori veritabili ai unei lovituri de stat în România – pentru câştigarea legitimităţii mult visate[10] – s-a îndeplinit mult mai târziu, la 22 decembrie 1989. Aceasta s-a soldat, printre altele, cu lichidarea lui Nicolae Ceauşescu şi schimbarea denumirii partidului pe care îl conducea, precum şi cu o „reorientare treptată” a PCR spre alte forme de organizare.

Foştii membri ai nomenclaturii comuniste denaturează şi în prezent adevărul atunci când susţin că Partidul Comunist din România avea mai mult de 1500 de membri la 23 august 1944. O asemenea încercare de fraudare a istoriei se înscrie mai curând în scenariul confruntării surde care a existat între liderii României comuniste şi cei ai Uniunii Sovietice, după decesul lui Iosif Stalin. Astăzi, piesa respectivă nu îi mai are de mult timp pe scenă pe actorii principali.

Perpetuarea neadevărurilor de către persoanele care s-au ocupat o mare parte din viaţa lor cu coordonarea aparatului de propagandă al PCR este explicabilă din punct de vedere uman. Ajunşi la senectute, nostalgicii membrii ai nomenclaturii PCR nu renunţă la marota comunismului naţional românesc, chiar şi după 20 de ani de la implozia regimului pe care l-au condus până în ultima clipă. În definitiv, acesta a fost idealul lor, de a construi o nouă societate potrivit imaginaţiei pe care o aveau.

Pe altă parte, aceiaşi propagandişti comunişti beneficiază din plin, în mod ipocrit, de confortul oferit de „capitalismul decadent” – pe care l-au criticat cu înverşunare atâta amar de vreme. Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care soarta pe care aceştia au hărăzit-o la începutul anilor ’50 membrilor elitei interbelice – exterminarea în închisori şi lagăre – diferă în mod radical de liniştea de la bătrâneţe a nomenclaturiştilor PCR.

 

Scopurile loviturilor de stat de la 23 august 1944 şi 22 decembrie 1989

 

Se poate pune, în mod firesc, următoarea întrebare: în secolul trecut, comuniştii români au organizat şi condus o lovitură de stat? În opinia nostră, răspunsul este afirmativ, însă nu poate fi vorba despre actul de la 23 august 1944, săvârşit de Regele Mihai I, ci despre lovitura de stat de la 22 decembrie 1989. În principiu, actul de la 23 august 1944 a avut un scop intern: înlăturarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi, în frunte cu Mihai Antonescu. De asemenea, a existat un scop extern: trecerea Armatei Române de partea unei alte coaliţii politico-militare – Naţiunile Unite, în condiţiile desfăşurării celui de-al doilea război mondial.

Ambele scopuri s-au regăsit, împreună cu altele, într-un program politic: declaraţia rostită de Regele Mihai I şi difuzată la postul naţional de radio în seara de 23 august 1944.[11] Mareşalul Ion Antonescu nu a reuşit să elaboreze şi să difuzeze în acea zi fatidică un comunicat oficial, adresat naţiunii române, în care să-şi expună opiniile referitoare la lovitura de stat ce urma să fie înfăptuită de Regele Mihai I.[12]

Lovitura de stat de la 22 decembrie 1989 a avut, de asemenea, un scop intern: înlăturarea de la putere a cuplului prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşescu. Scopul său extern a fost menţinerea României într-o alianţă politico-militară – Organizaţia Tratatului de la Varşovia, în condiţiile desfăşurării Războiului Rece. La fel ca în cazul loviturii de stat de la 23 august 1944, ambele scopuri se regăsesc într-un program politic: Comunicatul către Ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, rostit de Ion Iliescu în noaptea de 22 decembrie 1989 la posturile naţionale de radio şi de televiziune.[13]

La fel ca Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu a intuit faptul că poziţia sa în fruntea statului era serios ameninţată. Spre deosebire de mareşal, liderul comunist a solicitat în mod public sprijinul naţiunii române, cu două zile înainte de înfăptuirea loviturii de stat de la 22 decembrie 1989, în scopul blocării acţiunilor de protest declanşate mai întâi la Timişoara şi, mai apoi, în alte oraşe din ţară şi în Bucureşti.[14]

 

„Ilegaliştii” şi „revoluţionarii”

 

De asemenea, se poate observa similitudinea care apare în privinţa celor care şi-au revendicat, în mod zgomotos, aşa-zisele acte de opoziţie pe care le-au înfăptuit împotriva celor două regimuri politice dictatoriale. Astfel, în cazul „23 august 1944” au apărut celebrii „ilegalişti”. Cu ajutorul carnetului roşu de partid, ei şi-au asigurat o situaţie materială foarte bună prin intimidarea autorităţilor statului şi prin săvârşirea de abuzuri în perioada imediat următoare loviturii de stat.

În cazul „22 decembrie 1989” au răsărit la fel de celebrii „revoluţionari” – fără calificativul „de profesie”, însuşit de „ilegaliştii” comunişti şi devenit periculos imediat după 22 decembrie 1989. „Revoluţionarii” s-au legitimat în faţa autorităţilor statului tot cu ajutorul unor carnete colorate, emise în condiţii suspecte, pentru a li se acorda în mod abuziv privilegii materiale – cel puţin la fel de consistente precum cele primite de „ilegalişti” în timpul dictaturii comuniste.

 

De ce sunt lovituri de stat?

 

În opinia noastră, atât „Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă de la 23 August 1944”, cât şi „Revoluţia română din Decembrie 1989” sunt doar lovituri de stat. Printre altele, acestea nu au pus în discuţie o chestiune esenţială: forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie. În cazul declanşării unei revoluţii, cei care o organizează şi o conduc sunt exponenţii unor categorii sociale interesate să-şi promoveze drepturile lor de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Deţinerea şi exercitarea acelor drepturi de proprietate într-un mod cât mai larg cu putinţă generează câştiguri materiale importante şi permite dezvoltarea categoriilor sociale care au declanşat şi/sau au susţinut revoluţia.

Nici Regele Mihai I, nici Ion Iliescu nu au îndeplinit un asemenea rol, nu au afirmat public şi nu au schimbat nimic în această privinţă. Regele Mihai I a menţinut formele de proprietate asupra mijloacelor de producţie existente în timpul regimului politic al mareşalului Antonescu. Ion Iliescu s-a străduit să păstreze forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie moştenită de la Nicolae Ceauşescu, până la dispariţia de pe scena politică a primului stat comunist din lume, URSS (31 decembrie 1991).

Loviturile de stat de la 23 august 1944 şi 22 decembrie 1989 s-au bazat mai curând pe acte individuale, săvârşite de actori politici desemnaţi de mici grupuri elitiste, care gravitau în jurul centrului de putere al statului român. Pe parcursul desfăşurării evenimentelor violente care au urmat loviturilor de stat, acei actori politici s-au autolegitimat pentru a nu fi înlăturaţi de la putere de alte grupuri de opozanţi ai celor doi dictatori sau de grupurile de susţinători ai regimurilor Ion Antonescu, respectiv Nicolae Ceauşescu.

Atât Regele Mihai I, cât şi Ion Iliescu au avut în preajma lor un grup foarte mic de consilieri (conspiratori) şi au acţionat în împrejurări excepţionale. Aceştia au pus masele populare în faţa faptului împlinit: arestarea cuplurilor Ion şi Mihai Antonescu, respectiv Nicolae şi Elena Ceauşescu. Totodată, au solicitat în mod ipocrit, după executarea propriu-zisă a loviturii de stat, acordul celor care s-au adunat spontan în pieţele publice din România pentru a-şi manifesta bucuria faţă de înlăturarea de la putere a dictatorilor.

 

Câteva erori săvârşite în august 1944 şi decembrie 1989

 

Recunoaşterea de către naţiunea română a legitimităţii loviturilor de stat săvârşite de Regele Mihai I (la 23 august 1944) şi Ion Iliescu (la 22 decembrie 1989) a fost esenţială pentru impunerea autorităţii celor doi actori politici la nivelul întregii societăţi româneşti, în perioadele care au urmat. Ulterior, în ambele cazuri au apărut discuţii privind erorile de apreciere săvârşite de către cei doi şefi de stat, în momentele derulării loviturilor de stat.

De exemplu, în declaraţia difuzată la postul românesc de radio în seara de 23 august 1944, Regele Mihai I a afirmat că „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”[15]. În realitate, la 12 aprilie 1944, autorităţile de la Moscova au adus la cunoştinţa guvernului României (condus atunci de mareşalul Ion Antonescu) doar condiţiile sovietice minime de armistiţiu şi asigurările date de către guvernul de la Moscova, în numele Naţiunilor Unite, privind respectarea suveranităţii României – în cazul acceptării condiţiilor puse de sovietici.[16] Acele condiţii minime de armistiţiu constituiau doar baza de plecare în negocierile ce urmau să aibă loc între guvernele Naţiunilor Unite şi cel al României. Dar Regele Mihai I nu a mai aşteptat răspunsul sovietic şi negocierile ce urmau să vină. Prin declaraţia sa radiodifuzată din 23 august 1944, Regele Mihai I a renunţat în mod explicit la negocierea propusă în aprilie 1944 de autorităţile de la Moscova, în numele Naţiunilor Unite. Astfel, prim-ministrul Constantin Sănătescu a fost pus în situaţia de a accepta o convenţie de armistiţiu inexistentă la data de 23 august 1944 şi ale cărei prevederi nu mai puteau fi negociate în nici un fel cu guvernul sovietic.[17]

La rândul său, Ion Iliescu a săvârşit cel puţin două erori de apreciere a situaţiei în momentul derulării loviturii de stat din 1989. În seara de 22 decembrie 1989, a anunţat „organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie”, însă alegerile respective au avut loc de-abia la 20 mai 1990 – la trei săptămâni după expirarea termenului limită stabilit iniţial de noul conducător al României. Totodată, Ion Iliescu a susţinut în seara de 22 decembrie 1989 „abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ”, fără să renunţe la ideea sa de reformare a sistemul comunist existent în România – deşi urmările dezastrului produs de liderii comuniştilor români în perioada 1944-1989 erau mai mult decât evidente.

 

 

ANEXA nr. 1

 

23 august 1944, Bucureşti.

Proclamaţia către Ţară a Regelui Mihai I.

 

PROCLAMAŢIA MAIESTĂŢII SALE REGELUI CĂTRE ŢARĂ

 

Români,

În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea Ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.

Români,

Un nou Guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a Ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva Armatei Sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa Ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.

Români,

Poporul nostru înţelege să fie stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre, liber luate şi care nu atinge drepturile nimănui, este un duşman al Neamului nostru. Ordon armatei şi chem Poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui. Toţi cetăţenii să se strângă în jurul Tronului şi al Guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare Guvernului se opune voinţei Poporului şi este un trădător de Ţară.

Români,

Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi, în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor Ţării sunt garantate şi vor fi respectate.

Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele Naţiunii vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină.

Români,

De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărâ singuri soarta depinde viitorul Ţării noastre.

Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să păşim hotărâţi pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice şi fericite.

 

MIHAI

 

  • România – marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial. Documente, Arhivele Statului din România, coord. Marin Radu Mocanu, vol. I, Bucureşti, 1994, p. 249-250.

 

 

ANEXA nr. 2

 

20 decembrie 1989, Bucureşti.

Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu, rostită la posturile de radio şi de televiziune, privind situaţia de criză existentă la Timişoara.

 

Dragi tovarăşi şi tovarăşe,

Cetăţeni ai Republicii Socialiste România,

 

Mă adresez, în această seară, întregului popor al patriei noastre socialiste, în legătură cu evenimentele grave care au avut loc, în ultimele zile, la Timişoara.

În zilelel de 16 şi 17 decembrie, sub pretextul împiedicării aplicării unei sentinţe judecătoreşti legale, câteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de manifestări şi incidente, trecând la atacarea unor instituţii de stat, distrugând şi jefuind o serie de clădiri, de magazine, de clădiri publice, iar în ziua de 17 decembrie şi-au intensificat activitatea împotriva instituţiilor de stat şi de partid, inclusiv a unor unităţi militare. Din desfăşurarea evenimentelor şi din declaraţiile unor participanţi la aceste evenimente, aceste grupuri aveau scopul de a provoca dezordine şi distrugerea instituţiilor şi bunurilor generale ale oraşului şi de a da semnalul unor asemenea acţiuni şi în alte centre.

Populaţia din Timişoara cunoaşte şi a văzut toate aceste distrugeri de tip fascist care au avut loc.

Cu toate insistenţele depuse, timp de două zile, de organele politice, de partid, de consiliul popular, de conducerile întreprinderilor şi de organele de ordine, aceste grupuri au continuat şi şi-au intensificat activitatea de distrugere, de atacare a instituţiilor şi magazinelor, inclusiv a unor unităţi militare.

În aceste împrejurări grave, în seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unităţile militare au răspuns prin focuri de avertisment împotriva celor care au continuat să acţioneze împotriva unităţilor militare şi instituţiilor de stat şi politice.

Deoarece acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste, au continuat, unităţile militare – conform Constituţiei şi în conformitate cu legile ţării – au fost obligate să se apere, să apere ordinea şi bunurile întregului oraş, de fapt să apere ordinea în întreaga ţară.

Organele de ordine, procuratura au efectuat şi continuă să efectueze cercetările corespunzătoare pentru a stabili cauzele şi vinovaţii acestor acte cu caracter net fascist, provocator, de distrugere.

Din datele de care se dispune până în prezent, se poate declara cu deplină certitudine că aceste acţiuni cu caracter terorist au fost organizate şi declanşate în strânsă legătură cu cercurile reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine.

Scopul acestor acţiuni antinaţionale a fost acela de a provoca dezordine în vederea destabilizării situaţiei politice, economice, de a crea condiţiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenţei şi suveranităţii patriei noastre socialiste.

Nu întâmplător posturile de radio de la Budapesta şi din alte ţări au declanşat, încă în cursul acestor acţiuni antinaţionale, teroriste, o campanie deşănţată, de ponegrire, de minciuni împotriva ţării noastre.

Scopul – repet, după datele pe care le avem acum şi din poziţia luată de cercurile revizioniste, revanşarde, de cercurile imperialiste din diferite ţări – este acela de a distruge independenţa, integritatea, de a opri cursul dezvoltării socialiste a României, de a întoarce România înapoi sub dominaţia străină, de a lichida dezvoltarea socialistă a patriei noastre.

În faţa acestei situaţii deosebit de grave, este necesar să acţionăm în deplină unitate, cu toate forţele, pentru apărarea independenţei, integrităţii şi suveranităţii României, de a asigura dezvoltarea construcţiei socialiste în patria noastră.

Mă adresez cetăţenilor din Timişoara cu chemarea de a da dovadă de înaltă răspundere şi de a face totul pentru liniştea şi ordinea oraşului lor, de a contribui la liniştea şi ordinea în întreaga ţară.

Doresc să declar cu toată răspunderea că unităţile armatei noastre, care au misiunea apărării independenţei şi suveranităţii patriei, a cuceririlor revoluţionare, au dat dovadă de multă, foarte multă răbdare.

Nu au răspuns, chiar atunci când soldaţii şi ofiţerii au fost loviţi, ci numai atunci când situaţia a ajuns de aşa natură încât au fost atacaţi de bandele teroriste şi au fost puse în pericol instituţiile fundamentale, ordinea din judeţ.

Armata şi-a îndeplinit pe deplin datoria faţă de patrie, faţă de popor şi cuceririle socialismului!

Dacă armata şi unităţile de ordine nu şi-ar fi îndeplinit datoria şi răspunderea faţă de patrie, faţă de popor, ar fi însemnta să nu răspundă jurământului, să nu îndeplinească prevederile Constituţiei ţării de a acţiona cu fermitate în apărarea cuceririlor socialiste, a cuceririlor întregului popor, a independenţei, integrităţii şi suveranităţii României.

De altfel, aşa trebuie să acţioneze orice cetăţean al patriei noastre în apărarea socialismului şi independenţei ţării.

Vreau să declar deschis că nu aş răspunde încrederii acordate de popor dacă nu aş face totul pentru a apăra întegritatea, independenţa, suveranitatea României, dreptul deplin al poporului nostru de a-şi hotărâ dezvoltarea în mod independent, fără nici un amestec din afară.

Campania declanşată de diferite cercuri şi guverne împotriva României demonstrează cu putere că aceste acţiuni au fost din timp şi bine pregătite.

Se pune pe drept cuvânt întrebarea: de ce acele cercuri imperialiste şi guverne, care fac tot felul de declaraţii împotriva României, nu au spus niciodată nimic în legătură cu evenimentele foarte grave din diferite ţări, din ultimul timp?

Reiese cu toată claritatea că această campanie împotriva României face parte dintr-un plan mai general împotriva independenţei şi suveranităţii popoarelor – a celor popoare care nu vor dominaţie străină şi sunt gata să-şi apere cu orice preţ, inclusiv cu arma în mână independenţa, dreptul la o viaţă liberă.

Cu toţii ne reamintim de poziţia fermă a întregului nostru popor în 1968, împotriva invaziei Cehoslovaciei şi pentru apărarea independenţei României. Acum se poate afirma că este o situaţie asemănătoare, sau chiar mai gravă. De aceea, se impune să acţionăm cu întreaga răspundere pentru a respinge orice atacuri împotriva României, a construcţiei socialiste din patria noastră!

Regretăm foarte mult că s-a ajuns la o asemenea situaţie, dar aceasta nu se datoreşte organelor de ordine şi unităţilor militare, care timp de două zile au dat dovadă de maximă rabdare şi îngăduinţă faţă de acţiunile elementelor teroriste, fasciste din Timişoara, ci acelora care s-au pus în slujba agenturilor străine şi care au acţionat în mod premeditat şi bine pregătit pentru declanşarea acestor grave incidente de la Timişoara!

Mă adresez tuturor organelor şi organizaţiilor de partid, comuniştilor, organizaţiilor U.T.C., sindicatelor şi tuturor sindicaliştilor, Organizaţiei Democraţiei şi Unităţii Socialiste, tuturor organelor şi organizaţiilor obşteşti pentru a acţiona, în deplină unitate, în aceste împrejurări grele, pentru a asigura respingerea oricăror acţiuni împotriva patriei noastre socialiste, pentru a asigura dezvoltarea muncii paşnice, de realizare a hotărârilor Congresului al XIV-lea al partidului!

Mă adresez tuturor cetăţenilor patriei noastre – fără deosebire de naţionalitate – cu chemarea de a da dovadă de o înţelegere deplină a situaţiei grave care s-a creat prin acţiunile teroriste de la Timişoara şi de a acţiona, în deplină unitate şi solidaritate, pentru apărarea socialismului, de a face totul pentru a nu se mai permite să se repete asemenea stări de lucruri!

Societatea noastră asigură condiţii de participare deplină a tuturor cetăţenilor ţării, a tuturor categoriilor sociale, la întreaga viaţă politică, la conducerea întregii societăţi. Sunt create cele mai largi posibilităţi ca, în cadrul democraţiei noastre muncitoreşti-revoluţionare, să dezbatem şi să soluţionăm, în deplină unitate, toate problemele privind viaţa, munca, bunăstarea întregii naţiuni, dar şi independenţa, suveranitatea şi integritatea patriei.

Este necesar să respingem cu hotărâre orice acţiuni îndreptate împotriva patriei, a poporului nostru – constructor paşnic al socialismului – a independenţei, a construcţiei noii orânduiri socialiste a României!

Să acţionăm cu întreaga răspundere faţă de prezentul şi viitorul socialist al patriei noastre, pentru a asigura munca şi liniştea întregului nostru popor!

Este de datoria tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România să acţioneze cu toate forţele împotriva tuturor celor care, în slujba diferitelor interese străine, a serviciilor de spionaj, a cercurilor imperialiste reacţionare, îşi vând ţara pentru un pumn de dolari sau de alte valute.

Trebuie să dăm o ripostă hotărâtă împotriva celor care vor să dezmembreze România, să lichideze integritatea şi independenţa patriei noastre!

Este necesar să sprijinim – în orice împrejurări – armata noastră, apărătoare de nădejde a independenţei, suveranităţii şi integrităţii ţării, a construcţiei socialiste, a vieţii paşnice a întregii noastre naţiuni!

Să acţionăm în aşa fel pentru a nu fi necesară intervenţia armatei. Dar, în acelaşi timp, să nu se admită, în nici o împrejurare, ca armata să fie atacată, să nu admitem ca ea să fie oprită să acţioneze împotriva celor ce creează dezordine, a celor care împiedică activitatea şi munca paşnică a poporului!

Adevărata libertate, adevăratul umanism înseamnă a asigura dezvoltarea socialistă a patriei, bunăstarea întregii naţiuni, a asigura independenţa, integritatea ţării şi a-i demasca pe toţi aceia care acţionează – indiferent sub ce forme – împotriva intereselor patriei, a independenţei, a socialismului în România.

Înţelegând bine gravitatea evenimentelor petrecute la Timişoara, aceste acţiuni dirijate şi organizate împotriva patriei noastre, doresc să asigur întregul nostru popor, întreaga noastră naţiune, că atât organele de stat, cât şi cele organele de partid vor face totul şi vor acţiona cu întreaga răspundere pentru a soluţiona problemele în deplină colaborare cu toţi oamenii muncii, cu toţi cetăţenii patriei noastre, pentru a face totul ca programele măreţe de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate să fie realizate în cele mai bune condiţii.

Doresc să declar, în această seară, în faţa întregii noastre naţiuni că, în ce mă priveşte, ca fiu devotat al poporului, în munca şi răspunderile încredinţate de partid şi popor, voi acţiona în orice împrejurări în interesul poporului, pentru bunăstarea şi fericirea sa, în interesul construcţiei socialiste, al independenţei şi suveranităţii ţării! Nu am şi nu voi avea niciodată nimic mai presus decât poporul, patria, integritatea României şi socialismul!

Cel mai bun răspuns pe care îl putem da cercurilor reacţionare, acelora care doresc să distrugă independenţa şi să oprească construcţia socialistă în România este unitatea noastră, a tuturor, a întregii naţiuni, îndeplinirea în cele mai bune condiţii a programelor de dezvoltare social-economică, de înaintare fermă a patriei noastre, liberă şi independentă, pe calea socialismului, acţionând cu toată hotărârea pentru pace şi colaborare, pe principiile deplinei egalităţi în drepturi cu toate naţiunile lumii!

Mă adresez tuturor cetăţenilor patriei noastre cu chemarea de a da dovadă de înalt spirit patriotic şi revoluţionar, de a înţelege că cele întâmplate la Timişoara constituie acţiuni organizate din timp de cercurile reacţionare, de agenturile de spionaj străine, care au iniţiat toate acestea împotriva patriei noastre.

Să acţionăm cu toată răspunderea în aşa fel ca nicăieri în ţara noastră să nu se mai poată organiza şi să nu se mai producă asemenea situaţii.

Este necesar, dragi tovarăşi şi prieteni, cetăţeni ai Republicii Socialiste România, să dăm dovadă de marea răspundere şi înţelepciune a poporului nostru, care în cele mai grele timpuri a dat mari jertfe. Mulţi din cei mai înaintaţi fii ai naţiunii noastre şi-au dat viaţa pentru independenţa, pentru bunăstarea, pentru integritatea ţării şi construcţia socialismului în România. Nu trebuie să existe nimic care să împiedice acţiunea noastră hotărâtă pentru a servi poporul, socialismul, viitorul luminos al patriei noastre, al naţiunii noastre!

Vă adresez, dragi tovarăşi şi prieteni, dragi compatrioţi, chemarea de a întări colaborarea şi unitatea, de a face totul pentru libertatea, pentru construcţia socialismului, pentru bunăstarea poporului, pentru integritatea şi independenţa României!

 

  • Ziarul „Înainte”, anul XLVI, nr. 13907, joi, 21 decembrie 1989, p. 1-2.

 

 

ANEXA nr. 3

 

22 decembrie 1989, Bucureşti.

Comunicatul către Ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, rostit de Ion Iliescu la posturile de radio şi de televiziune.

 

Cetăţeni şi cetăţene,

Trăim un moment istoric. Clanul Ceauşescu, care a dus ţara la dezastru, a fost eliminat de la putere. Cu toţii ştim şi recunoaştem că victoria de care se bucură întreaga ţară este rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naţionalităţile şi, în primul rând, al admirabilului nostru tineret, care ne-a restituit, cu preţul sângelui, sentimentul demnităţii naţionale. Un merit deosebit îl au cei care, ani de zile, şi-au pus în pericol şi viaţa, protestând împotriva tiraniei.

Se deschide o pagină nouă în viaţa politică şi economică a României.

În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii tiraniei totalitare.

Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român.

Din acest moment, se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne. Toate ministerele şi organele centrale, în actuala lor structură, îşi vor continua activitatea normală, subordonându-se Frontului Salvării Naţionale, pentru a asigura desfăşurarea normală a întregii vieţi economice şi sociale.

În teritoriu se vor constitui consilii judeţene, municipale, orăşşeneşti şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale, ca organe ale puterii locale.

Miliţia este chemată ca, împreună cu comitetele cetăţeneşti, să asigure ordinea publică.

Aceste organe vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aprovizionării populaţiei cu alimente, cu energie electrică, cu căldură şi apă, pentru asigurarea transportului, a asistenţei medicale şi a întregii reţele comerciale.

Ca program, Frontul îşi propune următoarele:

1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.

2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie.

3. Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel m ult, două mandate. Nimeni nu poate pretinde puterea pe viaţă.

Consiliul Frontului Salvării Naţionale propune ca ţara să se numească în viitor România.

Un comitet de redactare a noii Constituţii va începe să funcţioneze imediat.

4. Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice.

5. Restrucurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti.

6. Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor contemporane. Reaşezarea structurilor învăţământului pe baze democratice şi umaniste.

Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român şi promovarea adevăratelor valori ale umanităţii. Eliminarea minciunii şi a imposturii şi statuarea unor criterii de competenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate.

Aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale.

Trecerea presei, radioului, televiziunii, din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului.

7. Respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu românii.

8. Organizarea întregului comerţ al ţării pornind de la cerinţele satisfacerii, cu prioritate, a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de produse petroliere, acordând prioritate satisfacerii nevoilor de căldură şi lumină ale oamenilor.

9. Întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia.

10. Promovarea unei politici interne şi externe subordonate nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă.

Constituindu-ne în acest Front, suntem ferm hotărâţi să facem tot ce depinde de noi pentru a restaura societatea civilă în România, garantând trimful democraţiei, libertăţii şi demnităţii tuturor locuitorilor ţării.

În mod provizoriu, în componenţa Consiliului intră următorii: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Laszlo Tokes, Dumitru Mazilu, Dan Deşliu, general Ştefan Guşă, general Victor Stănculescu, Aurel-Dragoş Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican-Voiculescu, Dan Marţian, căpitan Lupoi Mihail, general Voinea, căpitan de rangul I Dumitrescu Emil, Neacşa Vasile, Ciontu Cristina, Baciu Marian, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Negriţiu Paul, Manole Gheorghe, Vladimir Ionescu, Adrian Sârbu, Cârjan Constantin, Domokos Geza, Magdalena Ionescu, Marian Mierlă, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Bucurescu Valeriu, Ion Iliescu.

Deocamdată, este o structură provizorie, gândită într-un mod foarte operativ. Lista rămâne deschisă. Nu aceasta va fi componenţa completă a Consiliului. Am menţionat doar câteva nume de oameni care au demonstrat spirit de sacrificiu în anii tiraniei, tineri care în aceste zile au fost pe baricade, care şi-au pus viaţa în pericol, reprezentanţi ai muncitorilor, ai studenţilor, ai intelectualităţii, ai armatei, acele forţe care au fost active, prezente în procesul de instaurare a noului regim al puterii. Lista rămâne, deci, deschisă. Pentru a putea completa componenţa Consiliului, aşteptăm propuneri din partea tuturor categoriilor şi forţelor sociale care au luptat şi au învins.

Acest Comunicat este o primă platformă-program a noului organism al puterii de stat din România. Am primit mandatul de a vi-l prezenta.

 

  • Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu. Despre comunism, postcomunism, democraţie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 399-402.

 

Nota bene: Acest articol a fost publicat în Arc peste timp. 23 august 1939 – 23 august 1944. Semnificaţii şi consecinţe, volum apărut cu sprijinul Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009, p. 156-172.

 

 

[1] Dintre lucrările ştiinţifice consacrate analizării loviturii de stat de la 23 august 1944, menţionăm: Ion Popescu-Puţuri şi colab., eds., Ecoul internaţional al insurecţiei armate şi al participării României la războiul antihitlerist, Editura Militară, Bucureşti, 1964 (volumul respectiv nu a fost difuzat); România în războiul antihitlerist, 23 August 1944 – 9 Mai 1945, Editura Militară, Bucureşti, 1966; Gheorghe Buzatu, Dosare ale războiului mondial, Editura Junimea, Iaşi, 1978; Gheorghe Buzatu şi colab., Din istoria unei zile, Editura Academiei, Iaşi, 1979; Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente, coord. Ioan Scurtu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982; Ion Ardealeanu, Vasile Arimia, Mircea Muşat, eds., 23 August 1944. Documente, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984; Florin Constantiniu, Mihail E. Ionescu, August 1944. Repere istorice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984; Mihail E. Ionescu, Puterea cuvântului. Propaganda mişcării de rezistenţă din România (1940-1944), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984; Constantin Căzănişteanu, Florin Constantiniu, Alesandru Duţu, eds., Presa străină despre contribuţia României la victoria asupra fascismului, Editura Militară, Bucureşti, 1985; România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1989; Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia I, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997; Florin Constantiniu, Doi ori doi fac şaisprezece. A început Războiul Rece în România, Editura Eurosong & Book, 1997; 23 August 1944 în arhivele comuniste, ed. Gh. Neacşu, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2000; Florin Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945-1946), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

 

[2] În şedinţa Consiliului de Miniştri din 19 august 1949, generalul Emil Bodnăraş a prezentat proiectul de Ordin de zi al Ministerului Apărării Naţionale către Armată, emis cu prilejul sărbătoririi zilei de 23 august. Textul proiectului respectiv a fost aprobat numai după ce a fost acceptată „modificarea propusă de tov. Vasile Luca de a se reliefa faptul că 23 August se datoreşte (sic!) Armatelor Sovietice, care eliberându-ne, a dat posibilităţi de acţiune forţelor patriotice”. Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Stenograme, dosar 12/1949, f. 48.

Chiar dacă, ulterior, Vasile Luca a devenit un „duşman al poporului” din cauza opoziţiei pe care a manifestat-o acesta faţă de dorinţa sovieticilor de a realiza o reformă monetară în România, în 1952, se poate spune că Vasile Luca ştia ce s-a întâmplat la 23 august 1944.

Despre eliberarea României de către Armata Sovietică la 23 august 1944 s-a discutat şi în şedinţa Secretariatului C.C. al P.M.R. din 24 iulie 1951. Cu acel prilej, a fost adoptată şi o hotărâre, intitulată „Cu privire la sărbătorirea a 7 ani de la eliberarea României de către Armata Sovietică”. Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1950-1951, vol. III, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2004, p. 574.

 

[3] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 19/1959, f. 1-5; 80-81.

 

[4] Despre efectele negative ale loviturii de stat de la 23 august 1944, vezi Aurel Pentelescu, Sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Consecinţe nefaste pentru România, în Generalul de brigadă (ret.) prof. dr. Vasile I. Mocanu, la 80 de ani, Editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 192-204.

 

[5] De exemplu, istoricul Aurel Pentelescu a contestat faptul că 23 august 1944 ar fi fost «un eveniment unic, un accident al istoriei», astfel: „În 1984, autorii volumului 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al Doilea Război Mondial (Ilie Ceauşescu, Florin Constantiniu şi Mihail E. Ionescu – n.n.), nu s-au sfiit să vorbească despre «rădăcinile istorice ale revoluţiei din august 1944», sub un titlu de capitol de-a dreptul siderant: 2500 de ani de performanţe istorice. Rădăcinile în timp ale revoluţiei din august 1944, iar în Cuvântul înainte al lucrării se afirmă tranşant: «A spune că România a contribuit decisiv la înfrîngerea Germaniei hitleriste poate părea, pentru cineva nefamiliarizat cu mărturiile istorice, de necrezut. Dar tot de necrezut a putut părea în secolul al VI-lea î.H. faptul că dintre toţi tracii, singuri geţii au opus rezistenţă armatei persane a lui Darius I».

Din păcate, actul de la 23 august 1944 a pus România în situaţia unică de a aluneca dintr-o tabără beligerantă în alta. Mareşalul Ion Antonescu nu preconizase un astfel de fapt, la urma urmei, şi a doua oară … În literatura istorică s-a spus şi s-a repetat adesea, în consonanţă cu discursurile politice ale comuniştilor, că actul de la 23 august a fost necesar, altfel România ar fi fost transformată într-un teatru devastator de război. Fără îndoială, un slogan propagandistic. La fel şi faptul că actul de la 23 august a scurtat durata războiului cu circa şase luni. Evident, un alt slogan propagandistic, de data aceasta cu valenţe umanitare: au fost mai puţine victime umane, mai puţine pagube materiale … Cât de puţine? În folosul cui? Al omenirii? Poate. (…)

Aprecierea că România a scurtat durata războiului cu 200 de zile aparţine occidentalilor (învingătorilor). Ce contează faptul că românii au avut de suferit (atunci şi ulterior) de pe urma unui astfel de sacrificiu pentru Aliaţi, cu toate că monografia citată (246 p.) (200 de zile mai devreme … – n.n.) se încheie triumfalist, în spiritul epocii în care şi pentru care a fost scrisă: «Toate aceste înfătuiri remarcabile (ale construcţiei socialiste în România, n.n.), care conferă României o nouă dimensiune istorică, nu ar fi fost posibile fără Actul de la 23 august 1944 care a marcat un început de eră nouă în istoria poporului român (subl.n.)»”. Ibidem, p. 195-196; 202-203. Cf. Ilie Ceauşescu, Florin Constantiniu, Mihail E. Ionescu, 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al Doilea Război Mondial, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. IX, 1-20; p. 244; Ion Şuţa, România la cumpăna istoriei. August ’44, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 10.

 

[6] Pentru detalii, vezi Petre Opriş, Istoria loviturii de stat de la 23 august 1944, povestită de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu lui Ho Şi Min (19 august 1957), în „Orizont XXI”, anul III, nr. 9/2008, p. 64-69.

 

[7] Ibidem. Pentru documentul integral, vezi A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 118/1957, f. 2-14; Gavriil Preda, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968), volumul I, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008, p. 260-269.

 

[8] Apud. Vasile Buga, Relaţiile politice româno-sovietice, 1953-1958, I, în „Arhivele Totalitarismului”, anul XII, nr. 1-2 (42-43)/2004, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, p. 102.

 

[9] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 37/1959, f. 21-23.

 

[10] Despre dorinţa de legitimitate a comuniştilor români, istoricul Aurel Pentelescu sublinia următoarele: „Dar comuniştii români, ajunşi la putere graţie loviturii de stat de la 23 august 1944, au trecut ferm la fetişizarea acestui act istoric, în temeiul căruia s-au legitimat stăpâni în fruntea ţării. Cum românii au fost, sunt şi (poate) vor mai fi sensibili la originea lor traco-dacă, s-au căutat, după cum s-a arătat (fie şi succint), «rădăcinile milenare» ale loviturii de stat de la 23 august 1944, numită rând pe rând: insurecţie armată, insurecţie naţională antifascistă şi antiimperialistă, iar din 1979, la 35 de ani de la evenimente, nici mai mult, nici mai puţin decât revoluţie de eliberare naţională şi socială antifascistă şi antiimperialistă. S-a ajuns practic la confiscarea propagandistică de către P.C.R. a actului de la 23 august 1944, transformarea acestuia într-un fetiş, care să-i legitimeze caracterul de partid unic de guvernământ între anii 1948-1989 şi să delimiteze două lumi … Era nevoie, sub raport propagandistic (chipurile, pentru mai multă credibilitate!), de un reper, un confines, o graniţă de unde să înceapă totul altfel. Cu alte cuvinte, numitul act istoric de la 23 august 1944 a fost maximalizat, căutându-i-se rădăcini istorice până la geţii care l-au înfrânt pe regele persan Darius I în secolul al VI-lea î.D. De ce? Pentru a fi cotat ca infailibil, astfel sacralizarea lui devenea iminentă. Devenit sacru, 23 august 1944 trebuia respectat, adulat, integrat în viaţa personală a fiecărui cetăţean român ca produs esenţialmente al P.C.R. şi perceput ca un balsam divin. Comuniştii români chiar reuşiseră, propagandistic, să atingă acest grad de manipulare (vârfurile P.C.R., căci în deceniile 80 şi 90 partidul comunist unic de guvernământ devenise „de mase”): cu fast (parade militare anuale, apoi, din cinci în cinci ani); cu discursuri ample, evocatoare; cu o literatură istoriografică mereu „pe fază” cu discursurile politice ş.a.m.d. Sechelele fetiţului din anii 1944-1989 privitor la 23 august 1944 se regăsesc şi astăzi, inclusiv în produsele istoriografice. Din păcate, nu ne putem despărţi de trecut râzând, cum indica Marx”. Aurel Pentelescu, Sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Consecinţe nefaste pentru România, în Generalul de brigadă (ret.) prof. dr. Vasile I. Mocanu, la 80 de ani, Editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 196-197.

 

[11] Vezi anexa nr. 1.

 

[12] După reţinerea lor la ordinul Regelui Mihai I, mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au fost ţinuţi închişi în camera-seif existentă în Palatul Regal. În perioada care s-a scurs de la arestare până în momentul preluării de către un grup condus de Emil Bodnăraş, mareşalul Ion Antonescu a redactat într-o agendă a Regelui Carol al II-lea găsită în seif un document-apel în care a prezentat pe scurt opiniile sale privind lovitura de stat înfăptuită de Regele Mihai I. Documentul respectiv a fost întocmit fără ştiinţa celor care îi păzeau pe Ion şi Mihai Antonescu şi nu a fost dat publicităţii în acel moment, rămânând în camera-seif după mutarea celor doi lideri în cartierul Vatra Luminoasă, într-o casă conspirativă a Partidului Comunist din România.

 

[13] Vezi anexa nr. 3.

 

[14] Cuvântarea rostită de Nicolae Ceauşescu la posturile de radio şi de televiziune în seara zilei de 20 decembrie 1989 a fost publicată în toate cotidianele centrale şi locale care au apărut în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, inclusiv în ziarul „Înainte”, organul de presă al Comitetului Judeţean Dolj al P.C.R. şi al Consiliului Popular Judeţean Dolj. Vezi anexa nr. 2.

 

[15] Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente, coord. Ioan Scurtu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 461; România – marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial. Documente, Arhivele Statului din România, coord. Marin Radu Mocanu, vol. I, Bucureşti, 1994, p. 249.

 

[16] Cf. Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente, op.cit., p. 454-455; România – marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial. Documente, op.cit., p. 183-185.

 

[17] Convenţia de armistiţiu între Guvernul român, pe de o parte, şi Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte, a fost încheiată în noaptea de 11 spre 12 septembrie 1944 la Moscova, fiind semnată de Lucreţiu Pătrăşcanu, generalul adjutant regal Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbey şi Ghiţă Popp, respectiv de mareşalul sovietic Rodion Iakovlevici Malinovski.

Acest articol a fost publicat în Arc peste timp. 23 august 1939 – 23 august 1944. Semnificaţii şi consecinţe, volum apărut cu sprijinul Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009, p. 156-172.

Autor: Lt. Col. (r) dr. Petre Opriş

Căruia îi mulţumim pentru pentru acordarea permisiunii de preluare a articolului pe site-ul Resboiu.

Iulian Iamandi.