Cinemil: Letters from Iwo Jima

Afisul filmului Letters from Iwo Jima

În 2006, Clint Eastwood realizează două filme despre bătălia de pe insula Iwo Jima: “Flags of Our Fathers”, care tratează subiectul prin prisma soldaţilor americani, şi “Letters from Iwo Jima”, privind de astă dată din perspectiva soldaţilor japonezi.

La câteva decenii de la atacul american asupra insulei, sute de scrisori sunt găsite în pământul arid, permiţând ca soldaţilor să li se asocieze un nume, un chip, o voce, o poveste proprie.

Soldaţii japonezi trimişi pe insulă ştiau deja că nu aveau să se mai întoarcă, că şansele lor de supravieţuire erau inexistente. Smulşi pe nepregătite din sânul familiilor, din ordinul guvernului, aveau să lupte până la sacrificiul suprem pentru un împărat disperat să prevină ocuparea insulei de către forţele armatei americane, ceea ce ar fi dus la transformarea ei în bază militară americană. Sub comanda unor gradaţi preocupaţi mai mult de putere decât de strategii militare, soldaţii sapă tranşee de a căror utilitate se îndoiau până şi cei care cereau asta, în nisip, pe plajă, suferind de căldură şi foame, ostenindu-se înainte chiar ca ostilităţile să fi început. Metodele punitive sunt barbare, bătaia fiind forma de pedeapsă cel mai frecvent utilizată.

Generalul Tadamichi Kuribayashi (Ken Watanabe)

Lucrurile se schimbă însă radical cînd pe insulă îşi face apariţia generalul Tadamichi Kuribayashi (Ken Watanabe) – adus pe insulă de un avion Lockheed L-12 Electra – şi preia comanda. Acesta cere abandonarea tranşeelor de pe plajă, pentru săparea unor tuneluri mult mai folositoare în munte, studiază cu cea mai mare atenţie terenul, bătaia este abandonată şi soldaţii în sfârşit instruiţi. Metodele lui trezesc suspiciuni şi chiar rezistenţă în rândurile superiorilor, soldaţii în schimb sunt încrezători în calităţile de strateg ale generalului iar organizarea defensivei se va realiza de acum înainte conform unui plan logic.

Dintre soldaţi, Saigo (Kazunari Ninomiya), simplu brutar în viaţa civilă, va găsi puterea şi curajul de a încuraja şi pe alţii să reziste regimului inuman din armata japoneză, iar în timpul luptelor va da dovadă, alături de Tadamichi Kuribayashi şi Baron Nishi (Tsuyoshi Ihara), de un spirit de sacrificiu şi simţ al onoarei dincolo de orice imaginaţie.

Debarcarea trupelor americane este precedată de un raid aerian prelungit, care timp de trei zile sfărâmă totul pe insulă, inclusiv rezistenţa psihică a soldaţilor japonezi abandonaţi de propriul guvern, nevoiţi să facă faţă unei realităţi crunte: flota combinată aproape complet distrusă, toate avioanele de pe insulă retrase, imposibil de trimis întăriri de orice natură, singurul lucru care li se cere este să lupte până la capăt, până la ultima suflare, să întârzie cât mai mult cucerirea insulei.

Flota navală desfăşurată de americani este impresionantă, scena debarcării taie respiraţia, demnă de urmărit în ambele filme, din ambele perspective. Americanii nu ştiu despre japonezi decât că sunt nişte sălbatici care vor să-i ucidă până la ultimul, cu orice preţ. Japonezii, la rândul lor, nu ştiu nimic despre americani, decât ce îşi imaginează. Că sunt nişte laşi sălbatici. Tehnica lor militară le dă însă de gândit, iar scrisoarea unei mame către fiul său, le arată că sunt la fel de oameni şi la fel de evoluaţi ca şi ei…

baron Nishi

Dar Baron Nishi, fost campion olimpic de echitaţie, cunoaşte bine americanii. La fel şi generalul Tadamichi Kuribayashi. Iar primul va da dovadă de compasiune şi respect faţă de duşman, când va cere soldaţilor săi să trateze un soldat american rănit. Când un soldat protestează pe motiv că nici un american nu ar trata un soldat japonez, baronul îi răspunde sec: ”Ai cunoscut vreunul?”

Americanii şi japonezii nu ştiu nimic unii despre ceilalţi. Sunt doar umbre, siluete periculoase ce se ucid înainte de a avea măcar timp să se vadă unul pe celălalt. Ca în orice război, ca în orice conflict armat. Victime ale unui conflict între guverne, singurul lucru pe care şi l-ar dori cu adevărat, indiferent de ce parte a baricadei s-ar afla, singura dorinţă, mai presus de orice, este să rămână în viaţă. Soldatul american îşi doreşte să se întoarcă acasă. Soldatul japonez, nu cere altceva. Nu înţeleg nici de ce trebuie să apere un pământ arid, pe care oricum nu creşte nimic. L-ar da, în schimbul vieţii. Dar nu depinde de ei. Au de ales doar între a se sinucide, învinşi, sau a se retrage pentru a muri mai târziu, învinşi încă o dată.

Atac al infanteriei japoneze

În “Flags of Our Fathers”, japonezii par nişte descreieraţi pentru care nimic nu contează, bombe vii şi carne de tun, la pândă în fiecare ungher al insulei, gata să se arunce asupra americanilor prinşi în capcană, fără să le pese măcar de numărul impresionant al acestora şi inconştienţi în faţa evidenţei că orice ar face, şansa nu este de partea lor.
Cu acest al doilea film însă, pătrundem între ei, săpăm tranşee alături de soldaţii japonezi, cârtim la adresa gradaţilor şi deciziilor de birou, suferim când prietenii cad, sperăm când unii dintre ei decid să se predea şi urâm soldatul american când trage asupra celor care au avut îndrăzneala de a încerca să rămână în viaţă prin abandon.

Ideea celor două filme mi se pare interesantă. Acelaşi regizor, aceeaşi viziune, aceleaşi intenţii umane, un personaj comun chiar, un soldat american al cărui aruncător de flăcări pătrunde peste tot. Dacă în primul film suntem prieteni cu americanii şi alături de suferinţa lor, în al doilea, fără să vrem, trecem de partea duşmanului. Ca în final să constantăm că, de fapt, am fost tot timpul de partea omului.

Dacă “Flags of Our Fathers” este violent şi prin imagini, “Letters from Iwo Jima” este violent prin emoţiile pe care le provoacă. Scrisorile celor care ştiau că aveau să moară, luptând pentru patrie, cu eroism, fie, dar mai presus de toate, făcând totul, unii pentru alţii. Un film despre oameni, onoare şi prietenie. Patruzeci de zile de lupte îdârjite. Un film anti război, un film în care, eroismul constă în “a face ce trebuie, pentru că aşa trebuie”… Pentru că dincolo de orice propagandă, realitatea războiului, este realitatea lor, a soldaţilor. Iar ei nu luptă doar pentru glorie, pentru a fi numiţi eroi, pentru o fotografie în ziarul naţional sau pentru împărat. Ci pentru a supravieţui şi a se întoarce acasă.

“Letters from Iwo Jima” a obţinut Globul de aur pentru cel mai bun film în 2007 şi a fost distins de către National Board of Review of Motion Pictures ca cel mai bun film al anului 2006 în Statele Unite. A avut patru nominalizări la Oscar, între care pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor şi cel mai bun scenariu original.
Multe scene au fost filmate chiar pe insula Iwo Jima, mare parte din film însă, din motive tehnice, s-au filmat în Islanda.
Ca bonus, iată un documentar din 1945, despre debarcarea pe insula Iwo Jima:

– LuneBleue –