Ceva despre uniformele romanesti din Marele Razboi

Dacă stăm să ne gândim puţin la uniformele purtate de armatele lumii în timpul primului război mondial sau marelui război, aşa cum era, şi uneori încă mai este, numită conflagraţia, vedem că ne putem contura destul de uşor o imagine pentru fiecare combatant în parte. Nu ne este foarte dificil să definim un român, german, un francez, un englez sau, poate chiar, un japonez. Însă, ceea ce putem să observăm cu uşurinţă este faptul că acum, pentru prima oară, avem de-a face cu uniforme ce nu mai seamănă atât de mult cu cele pe care conflictele anterioare, să zicem că, ne-au “obişnuit”, ci putem observa faptul că acestea acum sunt mult mai simple, din punct de vedere al aspectului general şi mai practice, din punct de vedere al uzului.

Aici trebuie menţionat un aspect foarte important: aceste schimbări făceau parte dintr-o adevărată revoluţie în arta militară ce ţinea, în principal, de evoluţia armamentului. Mai precis, odată cu generalizarea armamentului portativ cu repetiţie şi dezvoltarea crescândă a armamentului automat, au apărut şi schimbări de substanţă în ceea priveşte tactica operativă, iar aceste schimbări, nu mai aveau acum nevoie de efectul psihologic ce trebuia cauzat de apariţia unei uniforme de o anumită nuanţă de culoare şi cu elemente ce puteau fi recunoscute de la distanţă.

Primii care fac această schimbare sunt britanicii care, la 1902, introduc culoarea kaki pentru ţinuta de campanie, în locul roşului britanic ce făcuse ultimii 300 de ani de războaie. Schimbarea, deşi a fost considerată ca un şoc ce va aduce dezastre pe câmpul de luptă, dată de anumite “capete luminate”, avea însă un motiv cât se poate de pragmatic: în timpul luptelor cu burii, se observase faptul că aceştia foloseau ca şi ţinute de campanie, haine de culori pământii, folosind cel mai mult pânza necolorată, mult mai ieftină şi mai uşor de procurat. Aceasta are o nuanţă de culoare ce se confunda foarte uşor cu terenul african şi care dădea luptătorilor o mai bună posibilitate de ascundere.

Acuma, ţinute în culori mai puţin de distins existau prin varii specializări de armă ale diferitelor armate, dar acum apar, într-adevăr, pentru prima oară, ţinute uni, de nuanţe mai greu de distins. După britanici, ruşii adoptă la 1908 o variantă proprie de kaki, mai apropiată de maroniu. Germanii, după testări de câţiva ani, bine-înţeles, adoptă cenuşiul de câmp sau feld-grau iar tot în acelaşi an, austro-ungarii adoptă hecht-grau, sau gri-albăstrui. Doar francezii intră în război cu ţinutele încă nemodificate, cu calote de chipie şi pantaloni roşii, rămaşi ca şi model de la Napoleon al III-lea. Trebuie menţionat însă că, odată cu derularea războiului, aceste ţinute vor suferi modificări destul de importante, exemplele cele mai clare fiind, francezii care în 1915 adoptă ţinuta bleu horison ce va rămâne clasică armatei franceze pentru această perioadă.

Revenind pe meleaguri româneşti, vom observa faptul că armata română nu a rămas în urmă. Din 1910 începuseră testările iar în 1911 apare prima ţinută de campanie ce este făcută din material gri-verzui, diferenţierea între arme şi specialităţi făcându-se prin culorile de la petliţe şi paspoale (cusături de culoare distinctivă) şi cifre sau alte atribute montate la coifură şi epoleţi.

Iniţial, ţinuta se compunea din bluză şi pantaloni de culoare gri-verzuie, cu mantaua aferentă. Pentru pantalonii de cavalerie, artilerie şi geniu se păstrează încă o nuanţă mai închisă, denumită în epocă, gri-negru. Pentru ofiţeri se purta un chipiu moale cu însemnul unităţii în frunte, montat inferior faţă de cocarda tricoloră. Generalii purtau însă “soarele de general”. Pentru trupă, se purta capela românească, cu clape, cozoroc şi ciocuri înainte şi înapoi. Drept încălţăminte se folosesc bocanci sau cizme. Cizmele puteau fi înlocuite cu bocanci cu jambiere sau moletiere. Echipamentul este şi el acum lucrat în culori de disimulare. Toată pielăria este acum făcută din piele de culoare naturală, maro deschis. Mai jos aveţi o imagine cum arăta armata română în uniforma md. 1912.

Însemnele de unitate se purtau la coifură, aşa cum spuneam mai sus, şi la epoleţi. Acum apar gradele în inele pe epoleţi de postav la toate ţinutele, pentru ofiţeri fiind chiar o premieră în armata română. Până atunci, grade la epoleţi fuseseră purtate doar la mantale şi bluze, în cazul ofiţerilor, şi doar la bluze, pentru trupă. În rest, gradele erau purtate la mâneci. Doar la ţinutele de ceremonie se mai foloseau epoleţii cu franjuri şi stele, care, de asemenea arătau gradul purtătorului. Astfel, la 1912, apar gradele aşa cum le ştim noi până astăzi.

Putem să observăm câteva mici diferenţe faţă de ce foloseşte astăzi armata română. În primul rând, se observă că gradele de general erau marcate tot prin trese iar numărul de ramuri de frunze este acelaş cu numărul de trese. Motivul pentru aceasta era unul cât se poate de simplu: la mâneci, gradele de general erau indicate tot prin trese, ca şi pentru restul ofiţerilor, diferenţierea fâcânduse doar prin prezenţa galonului de ofiţer superior şi a galonului de general, aşa cum se întâmplă şi astăzi la anumite ţinute.

În al doilea rând, putem să observăm faptul că lipseşte gradul de sergent-major, între sergent şi plutonier. Acest fapt nu este întâmplător. Legislaţia pentru reangajaţi trecuse printr-o serie de reforme în perioada 1906 – 1912. Astfel apăruse denumirea de plutonier care încă era doar o funcţie pentru subofiţerii reangajaţi, care la 1911 devine grad de sine stătător în locul sergentului adjutant, până la acel punct, cel mai înalt grad de subofiţer. La 1912, gradul de sergent major se desfiinţează, sergenţii majori în termen fiind vărsaţi în gradul de sergent iar cei reangajaţi primesc denumirea de sergent instructor, primind însemnele de sergent cu cele de reangajat la uniformă, adică un galon marginitor de-a lungul cusăturilor epoletului. Acum se înfiinţează şi gradul de plutonier major, care preia atribuţiile de subofiţer de batalion şi administrativ rămase de la vechiul sergent adjutant.

Această uniformă însă va fi şi ea modificată. Observându-se cum armatele deja beligerante îşi adoptă ţinutele conform necesităţilor războiului şi astfel şi în armata română se modifică uniformele. Poate cea mai importantă schimbare este aceea a nuanţei de culoare a fondului uniformei. Aceasta devine acum mai apropiată de gri-albăstrui, sau chiar gri cu totul. Motivul este unul cât se poate de simplu: raţiuni economice care au făcut ca pigmenţii folosiţi la colorarea postavurilor sa devină mai greu de găsit şi astfel, culoarea să transceadă mai înspre gri.

O altă modificare este în croiala generală, ce devine mai practică şi mai simplă. Buzunarele sunt tăiate mai simplu cu clapele drepte, pentru ofiţeri cu burduf, iar pentru soldaţi îngropate. Totodată dispar însemnele de unitate de la chipiele şi epoleţii ofiţerilor. Pentru chipie se montează în loc, cifra regală.

Această ţinută acum devine şi purtabilă la orice ocazie, apărând vestoane şi fiind aplicate elemente de ceremonie direct peste această uniformă. Observăm, în imaginea de mai jos, cum se aplică elementele din vechile uniforme de culoare diferită, acum şi pe această ţinută.

Apar cu această ocazie câteva norme pentru însemne care însă nu vor rezista. Vorbim aici de apariţia unor culori speciale pentru fiecare corp de armată, purtat la epoleţi şi de faptul că, pentru ofiţerii inferiori, tresele erau dispuse longitudinal pe epolet, iar nu transversal, aşa cum suntem obişnuiţi. În plus, gradele se repetau şi pe guler. Aceste norme însă, cum spuneam şi mai sus, vor fi desfiinţate din motive temporale şi ale epocii, nemaiavând cum să fie aplicate cu totul. Totuşi, le redăm mai jos pentru a observa celelalte elemente care au rămas în uz. 

Practic, din planşa de mai sus au fost păstrate gradele aşa cum le ştim şi astăzi, iar chipiele cu trese şi gulerele de culoarea armei au fost folosite doar pentru ceremonie, combinate cu celelalte elemente, cum ar fi centura de fir, fireturi şi coifuri speciale.

Acum să vedem cum arăta uniforma din timpul războiului, cu totul. Întâi să observăm uniformele ofiţerilor. Acestea păstrează însemnele introduse în 1912 şi croiala introdusă în 1916. În plus, odată cu finele lui 1916, este introdusă şi casca md. Adrian, de inspiraţie şi fabricaţie franceză, ce purta în frunte, cifrele regale ale regilor Carol I şi Ferdinand.

Ajungând şi la trupă, vom observa cum aceasta trece prin aceleaşi modificări, păstrând însă însemnele. Putem observa întregul echipament: raniţa cu foaia de cort, casca şi gamelă, sacul de merinde cu bidonul de apă, centura cu cartuşiere, lopată şi baionetă cât şi echipamentul de vară sau de iarnă.

Trebuie să aducem în vedere faptul că situaţia de pe front a fost una relativ diferită. Deoarece au existat două modele de uniformă atât de apropiate ca înfiinţare, acestea au fost folosite în paralel de-a lungul războiului, folosindu-se stocuri de uniforme ce, până la urmă nu erau atât de diferite, decât la nuanţele aceleaşi culori şi la croiul buzunarelor.

Să vedem câteva fotografii de epocă cu militari pentru a observa acest aspect.

Aici vedem un ofiţer în mantaua de piele. La momentul respectiv, pentru ofiţeri, existau şi mantale de ploaie care puteau fi confecţionate fie din pânză cauciucată, fie din piele. Această piesă de echipament a rămas în uz de-a lungul întregii perioade a războiului.

Aici avem o echipă de puşcaşi mitraliori, în prim plan, şi puşcaşii aceleaşi unităţi, în fundal. Observăm cum echipamentul purtat de aceştia este are elemente din ambele modele de uniformă, situaţie ce se repetă şi in imaginea de mai jos.

Să vedem şi cazul ofiţerilor, unde vedem aceeaşi serie de combinaţii de ţinute. Trebuie să menţionăm, din nou, faptul că, necesităţile războiului au impus adoptarea de ţinute combinate şi elemente specifice. 

Şi dacă tot amintim de variaţiuni date de front, trebuie să amintim de faptul că au existat şi ţinute lucrate din materiale venite ca ajutor pentru armata română. Aici doresc sa amintesc, de exemplu, de loturile de material francez, ce avea culoarea tipică acelei armate, bleu horizon. Or, în imaginile de mai jos, arătăm chiar o uniformă de soldat din Regimentul 1 Artilerie, ce se află expusă la Muzeul Armatei din Paris, ce este realizată în asemenea material.

Să trecem acum puţin şi pe la marină. Marina avea, aşa cum cunoaştem uniformele de culoare bleu marin sau albe, în funcţie de sezon. Pe lângă aceste uniforme, mai exista şi ţinuta de corvoadă, lucrată din pânză necolorată, ce avea culoarea ei naturală crem. Aceste ţinute au fost purtate destul de mult în timpul primului război mondial, fiind confecţionate şi ţinute pentru ofiţeri, din acelaşi material. În imaginile de mai jos, vom observa cum acestea au fost purtate şi au arătat. Pentru formaţiunile terestre, vom observa faptul că au fost împrumutate o serie întreagă de elemente din echipamentul de infanterie.

Întâi avem o serrie de ofiţeri. Observăm cum cel din stânga poartă ţinuta bleu marin iar cel din dreapta poaartă bluza albă. Ceilalţi poartă ţinuta de pânză iar elementele de pe uniforme sunt de infanterie.

Aici observăm un echipaj de navă. Pe lângă ţinutele de marină clasice, cu croiala tradiţională, observăm şi ţinutede de corvoadă. Ce mai este interesant de observat este că marinarii poartă uniforma mult mai lejer, având elementele componente de uniformă reduse.

În această ultimă imagine cu marinarii putem observa cel mai bine ţinutele folosite pentru combatanţii de uscat. Aceste uniforme au fost proprii unor unităţi precum artilerie de coastă sau infanterie marină. Aici se vede poate cel mai bine adopţia elementelor de infanterie md. 1912.

Să ne oprim puţin şi asupra poliţiei. Aceasta a primit şi ea o uniformă specifică pentru cei care îşi duceau activitatea în zona de ducere a luptelor, uniformă ce era identică cu cea a armatei dar care purta însemnele specifice poliţiei.

Aici avem un director de poliţie, grad ce era superior comisarului şi care ar fi echivalat în sistemul militar cu gradul de locotenent sau de căpitan, în funcţie de mărimea atribuţiilor. Spun aceasta deoarece, la momentul respectiv, gradele de poliţie erau aceleaşi ca şi funcţiile deţinute de către purtători. Acesta poartă uniforma militară, dar cu gradele specifice, adică două stele, iar pe guler, în loc de petliţe poartă un P de culoare albă.

Cam acesta ar fi scurtul istoric al uniformelor din timpul primului război mondial. Deşi nu se vrea unul exhaustiv, am încercat să prezint cât mai bine structurat această problemă.

Materialul aici prezentat a fost susţinut în cadrul celui de-al XVIII-lea Colocviu Naţional de Istorie al Muzeului Naţional Cotroceni, anul curent.

Surse:

1. Legislaţie: documente extrase din Monitorul Oastei
2. imagini:

• desene: Uniformele Armatei Române 1830 – 1930, Bucureşti, 1930
• imagini de epocă: Pentru tereştri: colecţiile particulare A. Alexe şi A. Scheianu. Toate drepturile sunt ale proprietarilor imaginilor. Pentru marină: Serviciul Fotografic al Armatei apud. www.culture.gouv.fr

drd. Emil Boboescu