Ce caută Rusia in Siria?

Rusia in Siria (caricatura de Carlos Latuff)

Din capul locului pot să afirm că salvarea creștinilor din Siria sau combaterea ISIL/ISIS/Daesh nu reprezintă scopul principal intervenției rusești în această țară. Acestea sunt obiective care în cel mai bun caz sunt secundare sau vor fi consecințe neintenționate ale intervenției acestei intervenții spectaculoase și surprinzătoare în Orientul Mijlociu.

Rațiunile din spatele acestei intervenții sunt ceva mai complexe decât aceste explicații facile. Principalul motiv din spatele desfășurării de forțe din este protejarea accesului Rusiei la baza navală de la Latakia, port care permite proiecția puterii în Marea Mediterană. Pierderea acestei ieșiri la mare ar reprezenta o lovitură majoră pentru prestigiul și putere Moscovei. Latakia a servit încă de pe vremea URSS drept bază pentru Flotila a V-a a marinei sovietice.

Intervenția Rusiei în Siria reprezintă o evoluție politico-militară fără precedent în istoria Orientului Mijlociu. Nici măcar în timpul Războiului de Yom Kippur din 1973 când URSS a amenințat că intervine de partea forțelor arabe, Moscova nu a trimis în regiune trupe combatante care să lupte, cot la cot, sub propriul drapel cu aliații și clienții săi. Deși prezente și ocazional angajate în lupte trupele sovietice implicate în conflictele din Orientul Mijlociu din timpul Războiului Rece luptau sub însemnele statului gazdă. Această intervenție demonstrează pe de o parte capacitatea Rusiei de a proiecta forță dincolo de spațiul fost-sovietic și pe de altă parte abilitatea acesteia de a surprinde strategic occidentul.

Din punctul de vedere al Alianței, Rusia a reușit să ne surprindă în mod consecvent. Nu am reușit să previzionăm din punct de vedere strategic (intervenția Rusiei în Siria – n.a.) decât foarte târziu. (Contra-amiralul Brett Heimbigner, șeful biroului de informații pentru NORAD și USNORTHCOMM)

Încă de la izbucnirea revoluției din Siria și pe urmă a războiului civil sprijinul diplomatic și militar acordat de Moscova regimului Assad s-a datorat temerii că Rusia ar putea pierde accesul la singurul port care nu este afectat de îngheț tot anul, spre deosebire de porturile rusești care pe timpul iernii, invariabil, au activitatea paralizată pe durata câtorva săptămâni sau chiar a câtorva luni. Pierderea bazei de la Latakia ar reprezenta o lovitură gravă pentru prestigiul Federației Ruse, elitele de la Kremlin nu mai putând astfel să afirme că țara lor reprezintă o mare putere. Mai grav posibila prăbușire a regimului Assad înseamnă pierderea singurului aliat și client al Rusiei rămas în Orientul Mijlociu după încheierea Războiului Rece.

O bază navală în estul Mediteranei combinată cu anexarea Crimeei permite Kremlinului să proiecteze eficient forță în Orientul Mijlociu, Marea Mediterană și Oceanul Indian. Unul din obiectivele urmărite de Federația Rusă prin preluarea controlului asupra Peninsulei Crimeea și a bazelor navale de pe teritoriul acesteia în februarie-martie 2014 a fost reconstituire puterii navale ruse în Marea Neagră și Marea Mediterană prin modernizarea și dezvoltarea Flotei Mării Negre, precum și reconstituirea fostei Escadre a V-a. Această grupare navală care era atașată Flotei Mării Negre în timpul Războiului Rece executa misiuni în Marea Mediterană, contestând astfel supremația navală a NATO din zonă. Anexarea Crimeei în absența unei baze în Marea Mediterană scade valoarea geostrategică a acestei achiziții teritoriale.

Strategia Rusiei în cazul Siriei este în esența una reactivă. Ca și în cazul Ucrainei, Kremlinul a decis să intervină militar în momentul în care a considerat că evoluțiile din țara respectivă aduceau grave atingere intereselor sale – în cazul de față pericolul prăbușirii dinastiei Assad și a pierderii bazei navale de la Latakia. Intervenția rusă a fost determinată cel mai probabil de eșecurile militare suferite de trupele regimului de la Damasc și de faptul că acesta a pierdut controlul asupra majorității teritoriului sirian.

Un al doilea obiectiv al intervenției Rusiei în Siria este subminarea poziției americane în Orientul Mijlociu, arătând statelor din regiune că Rusia poate juca la același nivel cu Washington-ul. Acest obiectiv face parte din strategia Rusiei de a contesta poziția Americii în cadrul sistemului internațional. Opoziția față de SUA este relevată cel mai bine de dorința Moscovei ca Bashar al Assad să rămână la putere, în timp ce Washington-ul crede că soluționarea războiului civil sirian depinde de retragerea clanului Assad de la putere.

Noi credem este o greșeală enormă refuzul de a coopera cu guvernul și armata Siriei, care luptă curajos împotriva terorismului. Trebuie să recunoaștem în sfârșit că numai forțele președintelui Assad și milițiile kurde luptă într-adevăr împotriva statului islamic și celorlalte organizații teroriste din Siria. (Vladimir Putin, 28/09/2015, Adunarea Generală ONU)

În discuțiile avute cu președintele Putin am fost foarte clar în a arăta faptul că singurul mod de a soluționa conflictul din Siria este o tranziție politică incluzivă – care menține statul intact, păstrează intacte forțele armate, care menține coeziunea societății, dar este incluzivă – și singurul mod de a realiza acest lucru este ca dl Assad să plece deoarece el nu poate fi reabilitat în ochii populației siriene. Aceasta nu este opinia mea, este opinia pe care au majoritatea cetățenilor sirieni. (Barack Obama, 02/10/2015)

Un indiciu în acest sens este livrarea de sisteme anti-aeriene S-300 Siriei, alături de sprijinul militar direct. Rebelii sirieni și ISIL/ISIS/Daesh nu posedă forțe aeriene, singura explicație rezonabilă pentru livrarea acestor arme sofisticate este protejarea regimului Assad de atacuri aeriene americane sau ale NATO.

Poate cea mai puternică dovadă că obiectivul Rusiei este protejarea regimului Assad este faptul că atacurile aeriene și navale rusești vizează în principal pe rebelii sirieni nu pe teroriștii statului islamic. Până în prezent doar 10% din atacurile lansate de aviația rusă și de Flotila Mării Caspice au vizat ținte aflate în teritoriul controlat de statul islamic. Restul de 90% i-au vizat pe rebelii care se opun regimului lui Assad, printre care și facțiuni sprijinite de Statele Unite. De fapt există informații că forțele aeriene ruse au devenit forța aeriană ne-oficială a ISIS, facilitând distrugerea de către acesta din urmă atât a rebelilor care i se opun, dar mai ales luptă împotriva regimului lui Bashar al Assad. Pentru Moscova și Assad faptul că opoziția siriană este lichidată de atacurile lor sau ale statului islamic nu contează foarte mult.

Al treilea obiectiv al intervenției Siria este să dovedească Statelor Unite că Rusia e un actor internațional de care acestea trebuie să țină cont. Atacurile asupra rebelilor susținuți de Washington transmit și mesajul că a venit vremea ca SUA și Rusia să discute de la egal la egal modul de soluționare a dosarului sirian. Pe de o parte Kremlinul vrea ca să i se recunoască statutul de egal al Washington-ului, pe de altă parte dorește să deblocheze relația diplomatică dintre cele două state, „înghețată” de criza din Ucraina. Kremlinul ține să-i reamintească Washington-ului că are nevoie de cooperarea Rusiei pe teme precum terorismul, stoparea proliferării armelor de distrugere în masă și bineînțeles dosarul sirian. Intenția această evidențiată mai ales de coordonarea intervenției din Siria cu discursul lui Vladimir Putin din Adunarea Generală a ONU.

Continuarea concluziilor AICI

• – George Visan –