Technical1

Stimaţi cititori, azi n-avem Armurerie. Am decis, cu de la mine putere, să-i fac în ciudă imperatorului Iulică şi să-mi fac singur un cadou, că tot împlinesc azi o frumoasă vârstă. Deci astăzi ne vom da cu presupusul asupra stilului de luptă beduin şi asupra stării de fapt din extrem de proaspăta cotonogeală din Mali.

Ce se ştie, practic: 1600 de militari malienezi sau malieni sau cum dracu’ le zice şi-au luat tălpăşiţa, după ce au fost şcoliţi de Beretele Verzi americane în operaţiuni anti-insurgenţă, dublând astfel numărul tuaregilor ce se opun guvernului corupt legitim al Republicii Mali. Au plecat cu tot cu bagaje, în cazul de faţă arme şi ceva camioane donate de binevoitoru’ unchi Hussein, că-i mai la culoarea lor. Se mai ştie că o mare parte din armamentul aflat în depozitele Jamahiriei Arabe şi Libiene a răposatului Mo’amar El Gaddafi şi-au croit drum spre frumoasa zona de nord a Mali-ului şi au alimentat astfel insurgenţa tuaregă. Gama de jucării porneşte de la banalele AKM-uri şi RPG 7 (AG7 pt cei cu grave goluri în cultura generală) şi se termină cu câteva sute de lansatoare de rachete antitanc dirijate de tip Fagot/Konkurs şi lansatoare antiaeriene Strela 2. Astfel, plecând de la experienţa africană, din Somalia şi Ciad, vom încerca să creionăm o strategie de luptă.

În diversele articole din Armureria Resboiu am prezentat o grămadă de trăsnăi nu exagerat de grele, potrivite pentru a fi cărate de către maşini de teren uşoare, cum ar fi Toyota Hilux / Land Cruiser sau Land Rover Defender. Caracteristicile comune ale acestor maşini sunt reprezentate de o capacitate de încărcare de circa 900-1500 kg, o autonomie de 700 km cu un plin de rezervor şi posibilitatea de-a ajunge oriunde. Amprenta logistică, faţă de o maşină blindată (transportor blindat, maşina de luptă a infanteriei, tanc) este mult redusă, consumul de combustibil este mai mic cu 25 până la 65%, sunt foarte uşor de întreţinut, piesele de schimb sunt mult mai ieftine decât cele pt maşini de luptă specializate, iar numărul lor le face foarte uşor de înlocuit prin cumpărare, rechiziţionare sau furt. Folosind o analogie cu armatele contemporane, funcţional şi doctrinal o Toyota Hilux având instalată o rachetă Fagot are acelaşi efect asupra adversarului ca un Humvee cu un TOW pe el sau un VBL francez ce are montată o rachetă Milan.

Urcând o treaptă, un camion normal va duce ştacheta de transport mult mai sus, permiţând instalarea unor sisteme mult mai puternice, pornind de la mitralierele cvadruple de gen ZPU-2/4, cu 2 sau 4 mitraliere de 14,5mm, continuând cu tunuri antiaeriene duble de 23 mm (ZU-23-2), 37 mm (V-11) sau 57 mm (AZP S-60), cu o bătaie împotriva ţintelor terestre de 2-5 km şi o putere de penetrare de 20-100 mm oţel omogen, şi terminând cu celebrele BM-21 Grad, asigurând o mobilitate la fel de bună ca a maşinilor uşoare, în detrimentul vitezei. Oricum, o viteză de 50 km/h a unei formaţiuni insurgente poate fi atinsă cu uşurinţă, spre deosebire de viteza de maxim 30 km/h a unui AMX-10RC pe teren accidentat.

O altă calitate a acestui tip de război  este anonimitatea mijloacelor de transport, sistemul de arme putând fi transferat de pe o maşină/camion pe alta în maxim o oră. Având capacitatea de a folosi orice drum (în timp ce armatele „normale” sunt constrânse să folosească rutele principale de aprovizionare, bătute în cuie – MSR), transportând armele acoperite pe timp de noapte, un camion modificat ca transportor de artilerie nu poate fi deosebit de nici un senzor de unul care cară o marfă legitimă cum ar fi alimente sau materiale de construcţii. Deplasarea în formaţii mici, de 2-4 vehicule, pe rute diferite şi asamblarea unei formaţii de atac de dimensiuni mari în imediata apropiere a ţintei, cu puţin timp înainte de atac va asigura un element surpriză prelungit.

În al treilea rând, acest tip de război necesită o instruire mult mai simplă şi mai rapidă decât armatele-mijloacele de luptă convenţionale, cele mai complicate arme, cum ar fi rachetele antitanc şi MANPAD-urile fiind gândite a fi uşor de utilizat. Având posibilitatea de-a fi folosite şi debarcate de pe maşinile ce le transportă, pot fi folosite ca puncte de apărare fixe la noduri de comunicaţie sau puncte de gâtuire.

Terminând preambulul, să trecem la datele problemei: avem 1600 de oameni, şcoliţi de americani, buni mânuitori de arme. Acestor 1600 de oameni li se adaugă 200-500 de vehicule de diverse tipuri (şi nu vreau să cred că-mi va spune cineva ca nu se găsesc 200 de camioane + jeep-uri în tot Mali-ul), fiecare dotat cu un mitralieră grea / tun automat / lansator rachete / lansator antitanc / MANPAD, pe lângă echipajul de 3-5 oameni, fiecare cu câte un AKM şi/sau RPG7. Vom avea astfel o forţă combinată de infanterie motorizată, artilerie şi apărare antiaeriană cu bătaie scurtă, suficientă împotriva elicopterelor şi a  avioanelor de atac la sol. Din aceşti 1600 de oameni se pot găsi 100 sau 200 mai inteligenţi, capabili să folosească un telefon de satelit, un GPS şi un laptop cu Google Earth ca să planifice o rută de apropiere, câteva căi de atac şi o retragere rapidă, în caz că lucrurile merg prost. Recunoaşterea terenului poate fi făcută cu oameni/maşini neînarmate, neputând fi identificate în traficul civil sau în masa de refugiaţi, iar odată detectate maşinile de luptă de tip NATO, poziţia lor poate fi transmisă prin telefon, celular, radio sau internet, câteva lansatoare de tip Grad putând nivela o arie de 1 km pătrat într-un minut sau două. O combinaţie de MANPAD şi mitraliere grele de tip ZPU sau ZSU poate prezenta o problemă insurmontabilă oricărei forţe de elicoptere.

Studiu de caz

În frumoasa zi de 5 septembrie 1987, o şatră de ciadieni/ciadezi/negri de pe acolo s-au hotărât că le ajung bombele aruncate în capetele proprii şi personale de către aviaţia libiană, pe vremea aia sub conducerea jamahirului Mo’amer el Gaddafi, pofticios la bucata de pămând numită Aozou Strip şi aflată în dispută între nisipoasele ţări ale Libiei şi Ciadului. Ajutaţi de americani, ce au furnizat imagini din satelit, 2000 de ciadieni, cocoţaţi în camionete Toyota, au atacat baza aeriană libiană de la Maaten al-Sarra, aflată la 90 km de graniţa dintre cele două ţări, luând garnizoana libiană prin surprindere, aceasta pierzând 1713 de oameni ucişi, 300 de prizonieri, precum şi distrugerea a tot ce nu se putea căra de către învingători, cum ar fi 26 de avioane (3 MiG23, 1 Mi24, 4 Mirage), 70 de tancuri, numeroase baterii de rachete antiaeriene, 30 de blindate, 8 staţii radar, precum şi distrugerea totală a celor 2 piste ale bazei. Elementul surpriză a fost asigurat de planificarea grijulie, ce a profitat de văile secate din deşert, aşa numitele „wadi”, precum şi de securitatea laxă şi patrulele libiene extrem de neglijente. Retragerea s-a desfăşurat la lumina lunii şi a stelelor, fără lumini, coloana ciadiană ajungând acasă cu doar 65 de morţi şi 112 răniţi.

Revenind în zilele noastre, un laptop cu Google Earth preinstalat poate fi o unealtă foarte puternică în planificarea unor operaţiuni, nivelul de detaliere a terenului asigurat de acesta în orice colţ uitat de Dzeu al lumii depăşing orice imaginaţie. Cunoscând capacităţile trupelor/vehiculelor sale şi primind informaţii în timp real de la informatori, un comandant abil va putea aplica tehnicile de gherilă ca raiduri sau ambuscade cu mult succes.

Comunicaţiile pot fi asigurate prin telefoane de satelit (Inmarsat, Thuraya, Iridium), sisteme radio clasice HF/VHF, telefoane celulare, internet, etc. Luând în considerare relieful destul de plat al Azawad-ului (partea nordică a statului Mali), comunicaţiile de tip LOS (Line Of Sight) vor fi cele mai utilizate, echipamentul pentru ele fiind foarte ieftin. un nivel minim de criptare (disponibil comercial, destul de ieftin) va asigura securitatea convorbirilor.

Acestea fiind spuse, daţi-vă cu părerea, că de-aia e democraţie.