Arme si grade uitate in Armata Romana 3. Gradele de general

Dragi cititori, iacătă că după o prea lungă absenţă revin în atenţia domniilor voastre cu o altă poveste despre istoria Armatei Române, de această dată ocupându-ne timpul cu istoria gradelor de general.

Deşi poate, unii dintre dumneavoastră, îmi vor aduce critici cu privire la plasarea acestei lucrări în această categorie de arme şi grade uitate, imi voi cere scuze faţă de aceia şi voi arăta că evoluţia acestei categorii a avut atâtea meandre încât multe dintre ele nu se mai cunosc astăzi atât de bine.

Totodată, dacă cineva descoperă vreo scăpare în termeni sau ani, îl rog frumos să mă ierte şi-l asigur că voi repara în cel mai scurt timp.

Prima oprire care trebuie să o facem în periplul nostru prin istoria gradelor de general este la momentul 1830 când se înfiinţează primele unităţi militare, în accepţiunea modernă a cuvântului, în Principate. La acest moment apare şi prima ierarhie de grade ce se plia, conform Regulamentului Miliţiei, în Ţara Românească, sau Regulamentului Jandarmeriei, în Moldova, pe sistemul de grade nobiliare sau “civile”, fiind necesar pentru a avea de unde să se poată găsi cadre pentru încadrarea celor trei regimente de infanterie din Ţara Românească şi regimentului de infanterie din Moldova.

O scurtă paranteză trebuie însă făcută: denumirile de “miliţie” şi “jandarmerie” date pentru primele unităţi ale armatelor principatelor nu trebuie să ne nedumerească.

Conform documentelor, aceste prime unităţi au purtat diverse nume într-un timp relativ scurt, cum ar fi, pe lângă cele de mai sus, şi denumirile de “miliţie pământeană”, “miliţie pămânetenească”, “miliţie naţională” etc. toate derivând de la scopul iniţial al acestor trupe, acela de ordine internă, pază a frontierei, a carantinelor, a cordoanelor sanitare şi a instituţiilor publice.

Dar, să revenim la grade.

Acestea, pentru ofiţeri erau în număr de şase. Primul grad era praporşicul, pentru Ţara Românească, sau stegarul, pentru Moldova, urmat fiind de parucic sau leitenant, căpitan, maior şi polcovnic sau colonel.

Gradul de general, la momentul respectiv era unul singur, ce în Ţara Românească se numea spătar, după vechiul rang înalt boieresc al marelui spătar, cel care stătea lângă tronul domnitorului, în epoca medievală, şi îi purta sabia si buzduganul, având dreptul de a conduce armata în locul său. Acest grad, acum, va fi şi cel care va ţine frâiele Divanului Oştirii, ulterior devenit Minister.

Pentru Moldova, gradul se numea hatman, venind tot pe filieră medievală a unei vechi instituţii militare, hatmanul fiind comandantul întregii cavalerii moldoveneşti. Iniţial, ofiţerii purtau epoleţi împletiţi, denumiţi în epocă “cozonaci” ceea ce îi făceau să nu primească respectul ofiţerilor ruşi ai armatei imperiale care se aflau în principate sub administraţia generalului Kiselev, chiar din contră.

Aşa că, în 1832, se distribuie epoleţi cu gât şi colac pentru toţi ofiţerii din principate. Generalii, pe lângă broderiile florale, în frunze de stejar de la guler şi manşete, purtau acum epoleţi “îngheţaţi” adică corpul epoleţilor era compus din solzi de alamă, iar colacul era o placă goală de alamă lucitoare. Pe marginea colacului şi a corpului se afla o broderie groasă de fir de aur, ce ulterior va rămâne doar în jurul colacului. Tot la colac se vor ataşa franjuri groşi, triplu împletiţi, cu vârfurile cusute între ele.

Drept de coifură generalii purtau, pe lângă ceacou, o piesă de coifură tronconică, cu acvila sau bourul principatului în faţă, vizieră de piele, subbărbie de solzi de alamă, ciucuri pe laterale şi egretă de comandant, iniţial laterală, apoi în faţă, şi bicorn negru, cu ciucuri aplatizaţi laterali şi penaj în culorile principatului, adică galben şi albastru pentru Ţara Românească şi albastru şi roşu pentru Moldova, la care se adăuga penaj alb.

Se pare că denumirile clasice vor rămâne aşa până în preajma Revoluţiei de la 1848 când se pare că s-a adoptat denumirea de general, cunoscută şi ca gheneral sau ghinărar, însă diferenţele vor apărea la abia în perioada domniei principelui Alexandru Ioan Cuza.

În pleiada de reforme civile şi militare petrecute în timpul domniei iscusitului militar au fost reformate şi gradele de general. Acestea, la 1860 se găseau în număr de trei adică general de brigadă, general de divizie şi general căpitan. Observăm faptul că apar trei grade de general dintr-o dată.

Primul care a purtat noul grad de general de divizie a fost chiar domnitorul, însă pentru puţin timp, deoarece a luat gradul de general căpitan, ce echivala şi cu funcţia de comandant suprem al oştirii. Uniformele generalilor, ca şi ale întregii armate, acum sunt după model francez, cu bicornuri, cu mundire şi pantaloni bleu-marin sau gri, cu ulănci, cabane sau mantale, cu vipuşti şi însemne roşii, broderii cu motive florale la manşete, guler şi capacele de la spate, sau la banda chipiului sau ceacoului.

Gradele se indică pe epoleţi cu motive geometrice în unghi pe gâtul epoletului şi o placă semirondă de alamă pe care se montează stelele, şi prin şirurile de broderii înflorate de la manşete, guler şi chipiu sau capel. Stelele sunt una pentru generalul de brigadă, două pentru generalul de divizie şi niciuna pentru generalul căpitan.

Această stare de fapt nu va dura decât un an, deoarece asupra acestor grade se va reveni în 1861 când gradul de general căpitan se va numi general primar iar gradele se vor schimba la epoleţi. Astfel, acum se va introduce ceea ce va deveni însemnul de tradiţie al generalilor, adică soarele de general, regăsit şi astăzi în uniformă, la caschetă.

Acest soare de general se va purta iniţial la epoleţi, în colacul epoletului, astfel: pentru generalul de brigadă, un soare de general argintiu cu o stea galbenă, pentru generalul de divizie, un soare galben cu o stea albă, încadrat de două steluţe mici, iar pentru generalul primar, soarele de general era alb şi tăiat în diamant, cu steaua galbenă şi înconjurat de şapte steluţe mici, simetric. Acest ultim grad îşi trădează inspiraţia franceză, fiind la fel ca cel al mareşalilor francezi unde numai soarele este înlocuit cu bastoanele încrucişate.

Mai jos avem o imagine a acestor epoleţi. Deasupra acestora se află însemnele de serviciu pentru ofiţeri.

Această stare de fapt se păstrează până la venirea lui Carol I care va aduce o serie de schimbări uniformei de general, dar şi gradelor. În acest sens, gradul de general primar va primi denumirea de general en chef, direct din franceză, ceea ce simboliza faptul că principele, şi ulterior, regele, este singurul tenant al acestui grad, care este echivalent cu funcţia de comandant suprem al armatei.

Dispunerea stelelor se schimbă şi ea, soarele având acum aceeaşi culoare pentru toate gradele, ca cel de brigadă, iar generalul en chef primeşte doar trei stele ce înconjoară soarele din lateral şi dinspre gâtul epoletului, formând un triunghi. Totodată apărând şi uniformele de mică ţinută unde se poartă galoanele la manşetă şi epoleţi treflă din şnur triplu, apar şi gradele cu două galoane late, unul pentru ofiţer superior şi altul pentru ofiţer general, şi galoanele în formă de lance pentru grad, dispuse la mâneci.

Aceste grade vor fi cele purtate de generalii Armatei Române în timpul Războiului de Independenţă. Pentru puţin ajutor, redăm, mai jos, o tabelă de grade, ceva mai târzie adică de pe la 1895, dar totuşi la fel de elocventă pentru ceea ce dorim a explica.

Şi, dacă tot vorbirăm despre cum arătau uniformele după Războiul de Independenţă, iată o imagine comprimată a ţinutelor de general.

Trebuie notat faptul că apar generalii de cavalerie, care primesc uniformă distinctă de restul armatei, în stilul uniformelor epocii.

Şi, dacă tot am ajuns la specializarea gradelor de generali, trebuie să ne aducem aminte şi de gradele de marină ce, după cum cunoaştem, sunt diferite faţă de cele de la armata de uscat. Ei bine, gradele de marină au început să fie diferite la noi abia la 1898.

Până atunci, gradele din Flotilă, cum era cunoscută, erau aceleaşi ca ale armatei de uscat, fără nicio diferenţă, la denumire, doar uniformele erau tipice marinei, iar galoanele ofiţerilor se purtau în inel, la manşete, cu ultimul galon având “ochiul lui Nelson”.

Astfel, apare fenomenul de a avea, cu scurt timp înainte de momentul menţionat mai sus, ca primul ofiţer general de marină să poarte gradul de general de brigadă de marină. Însă toate acestea se vor schimba odată cu legiuirea marinei din 1898, când se introduc gradele specifice. Astfel apar şi primele două grade de amiral, recte contra-amiral şi vice-amiral, datorită faptului că, în armata de uscat existau doar două grade de generali ce erau acordate ofiţerilor de carieră, al treilea fiind păstrat pentru rege.

O primă schimbare în domeniu apare în anul 1911 când Ferdinand, atunci principe moştenitor, primeşte gradul de general de corp de armată, fiind primul care accede la acest grad. Gradul primeşte însemne similare cu cele de general en chef, deţinut de Regele Carol I, fără a se face vreo modificare în sistem.

În anul 1912 apar uniformele de campanie de culoare gri-albăstrui-verzui cu gradele purtate la epoleţi, grade ce se păstrează până astăzi, cu oarecare modificări, iar aceste modificări se referă fix la gradele de generali. Gradele la epoleţi pentru generali erau reprezentate tot prin trese, ca şi pentru restul ofiţerilor, de la una la trei, pentru cele trei grade de generali care existau la acel moment.

Galonul epoletului, pe care se montau aceste trese, era de culoare aurie, acoperea întreg epoletul, şi avea brodate, de-a lungul său, cununi de frunze, atâtea câte trese avea tenantul, tot de la 1 la 3. Pentru o mai bună înţelegere, redăm o planşă cu aceste însemne, aşa cum erau ele descrise în decretul din 1912.

De menţionat că soarele de general, însemnul de chipiu şi epoleţi de ceremonie, se păstrează şi la chipiurile de front, păstrându-e astfel tradiţia însemnului de la 1861.

Gradele de general primesc o nouă modificare în anul 1918 când Regele Ferdinand este ridicat la gradul de mareşal prin înmânarea Cărţii de Mareşal la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918.

Astfel, se pare că prima ridicare la gradul de mareşal a fost una cu caracter simbolic şi nu normativ, deşi această demnitate, pentru că mareşalatul a fost considerat o demnitate, pe lângă un simplu grad, a fost inclusă în simbolistica militară, ca atare.

Ca însemne ale gradului de mareşal avem bastonul de mareşal, ca piesă purtată în mâna dreaptă, cartea de mareşal, ca recunoaştere a gradului, de care vorbeam mai sus şi bastoanele încrucişate pe epoleţii cu galon de general. Galonul are însă, pe el, ţesute patru ramuri de frunzuliţe, deoarece gradul este superior celui de general de corp de armată, cel care avea trei asemenea broderii.

O lege asupra demnităţii de mareşal nu se acordă decât abia în 1930 în care era stipulat că generalii de corp de armată care s-au desăvârşit la comanda unei armate sau Marelui Cartier General în Marele război au dreptul de a primi acest grad.

Prin această lege erau vizaţi Generalii de Corp de Armată Alexandru Averescu şi Constantin Prezan, primul distingându-se la comanda al Armatei a II-a iar ar al doilea la comanda Marelui Cartier General. În anul 1939, în Legea asupra înaintărilor în armată se vorbeşte şi de demnitatea de mareşal ca grad specific, inclus în lege ca un grad ce se acordă de către rege pentru merite excepţionale ale generalilor de corp de armată, pe timp de război.

De altfel, Carol II primeşte şi el gradul de mareşal prin aceeaşi lege ca şi cea din 1930 pentru generalii combatanţi.

Mai trebuie menţionat că, în această perioadă, gradul de mareşal se indica, în afară de bastoanele de mareşal de la epoleţi, prin patru trese de grad, dispuse asupra celor două galoanel late de ofiţer superior şi general, prezente la manşetele tuturor ţinutelor ce comportau asemenea dispunere a gradelor, fie armată de uscat, marină sau aviaţie, structuri pe care acum dorim să le defalcăm mai în detaliu.

Pentru armata de uscat, avem de-a face cu apariţia a două grade intermediare în mijlocul gradelor de general. Primul grad intermediar ar fi acela al colonelului cu stea. Deşi, până la acest moment, nu cunoaştem momentul în care a fost instituit, avem date asupra existenţei lui.

Acest grad se acorda coloneilor care primeau comandă superioară nivelului de regiment, dar nu trecuseră examenul pentru general de brigadă. Aceştia purtau chipiul sau cascheta precum generalii, cu soare de general şi două cununi de lauri pe cozoroc, petliţele la veston şi lampasul dublu de general la pantaloni dar la epoleţi gradele de colonel.

Al doilea grad intermediar este acela de general de divizie inspector general de armată ce îl întâlnim în Regulamentul pentru Uniformele Ofiţerilor Armatei de Uscat din 1934. Gradul cu pricina era plasat ca ierarhie între generalul de divizie şi generalul de corp de armată. Atribuţiile acestui grad erau acelea de a se ocupa cu comanda inspectoratelor de armată, inspectorate ce, în caz de război, trebuiau să se ridice la nivel de armată, acestea fiind în număr de patru pe toată ţara.

Fiind un grad intermediar şi însemnele de grad erau intermediare. Astfel, acest general purta cele trei trese de general de corp de armată, dar cea din mijloc era albă şi cele laterale erau galbene, în timp ce toţi ceilalţi generali purtau trese galbene pe epoleţi, de la una la trei. Aceeaşi situaţie se repeta şi la chipiu şi la manşete, acolo unde ţinuta avea grade plasate în acele locuri.

Pentru Marină avem notabilă apariţia gradului de amiral, găsit în regulamentul de uniformă din 1921, ca al treilea grad al ierarhiei ofiţerilor de marină. Acesta se indica, la mâneci, prin cele două galoane late, cel de ofiţer general şi cel de ofiţer superior şi cele trei de grad în sine. Când Regele purta uniforma de marină, având gradul de mareşal, purta patru galoane de grad, pe lângă cele late. Şi în cazul Marinei Regale, avem problema unui grad intermediar.

Este vorba de gradul de comodor. Atenţie! A nu se face confuzia între comodor şi comandor, care erau două grade diferite în epocă.

Inspiraţia pentru acest grad vine din spaţiul britanic, unde acesta definea, şi defineşte, în continuare, primul grad de ofiţer general la marină şi aviaţie, fiind echivalat cu generalul de brigadă. Bine, şi la englezi acest grad, la toate forţele, ba a fost la generali, ba la ofiţeri superiori, dar aceasta nu este un argument de care ne ocupăm aici. Traducerile proaste din limba engleză doar au mărit problema necunoaşterii…

Gradul de comodor are aceeaşi situaţie ca şi cel al colonelului cu stea. Însemnele de grad sunt de comandor, restul însemnelor sunt de contra-amiral.

Pentru Aeronautică avem premiera uniformelor proprii şi a însemnelor ca atare, din 1926, când se introduce o uniformă specifică aviaţiei, deşi încă kaki cu însemnele albastre, este prima care începe sa utilizeze şapca kaki în locul chipiului.

Gradele sunt încă cele terestre, dar nu pentru mult timp pentru că, în 1930 se introduce ţinuta specifică de aviaţie, de culoare albastru petrol cu grade la manşetă terminate la ultimul galon cu un romb. În 1931 se introduc şi gradele specifice, astfel, ofiţerii superiori poartă gradele de comandori ca cei de la marină, iar pentru generali se introduc grade speciale.

Iniţial au fost numai două grade de general la aeronautică, dar ulterior acestea s-au mărit la trei, ca în cazul restului armatei. Acestea erau general de escadră, echivalat cu generalul de brigadă şi generalul comandant pentru generalul de divizie. Odată cu crearea inspectoratelor de armă, a apărut şi unul al aeronauticii, aşa că s-a creat şi al treilea grad de general, denumit general inspector al aviaţiei.

Şi în cazul Aeronauticii a apărut gradul de comodor aviator, cu aceleaşi atribuţii ca cel de colonel cu stea sau al comodorului de marină.

Situaţia iarăşi evoluează în anul 1940 când apare generalul de armată cu primul deţinător Ion Antonescu. Acest grad se indica prin patru trese la epoleţii de general.

Mareşalul păstrează în continuare acelaş galon de epolet, dar are bastoanele ca semn de grad. În cazul Marinei şi Aeronauticii situaţia nu se modifică rămânând tot cu trei grade de ofiţeri generali. Singura modificare apare la însemnul personal al Regelui Mihai.

Acesta atât la ţinuta de marină, unde poartă gradul de mare amiral, cât şi la cea de aviaţie, unde poartă gradul de mareşal al aerului, poartă galoanele de general inspector sau amiral (două galoane late şi trei subţiri) şi mai adaugă încă două separate, neavând echivalent în aceste structuri pentru generalul de armată.

Pentru a exprima cel mai bine acestea ne permitem a reda trei planşe din lucrarea corifeilor istoriei militare de la Muzeul Militar Naţional, Armata Română 1941 – 1945.

Odată cu instaurarea comunismului, la 30 decembrie 1947, se va interveni şi asupra gradelor de general şi amiral. Asfel acestea vor prelua modelul sovietic de ierarhie.

Pentru armată, gradele de general sunt acum reprezentate prin stele la epoleţi, aşezate în linie, în 1948 pe epoleţi roşii cu o frunză de laur de fir galben, din 1952, pe epoleţi model sovietic, cu galon galben, în care se pune un galon în zig-zag, iar din 1957 pe epoleţi cu o ramură de stejar, similară cu cei din 1940.

Stelele sunt de la una la patru, una pentru gradul de general maior, ce înlocuieşte generalul de brigadă, două pentru generalul locotenent, ce înlocuieşte generalul de divizie, trei pentru generalul colonel, ce înlocuieşte gradul de general de corp de armată şi patru pentru generalul de armată.

În legislaţie era stipulat şi gradul de mareşal, însă, până la acest moment, nu cunoaştem vreun document care să arate cum ar fi arătat însemnul acestui grad.

Nu deţinem decât o propunere de reintroducere a gradelor româneşti, ce ne-a fost preluată de pe un forum şi vehiculată pe multe site-uri fără menţionarea sursei şi cu varii interpretări, în care ar fi trebuit să se reintroducă gradele din 1940 în Armata R.S.R. iar mareşalul era indicat prin bastoanele clasice având spre capătul dinspre umăr al epoletului stema R.S.R.

Pentru Marină gradele de amirali rămân tot trei, şi cu aceeaşi titulatură, contra-amiral, vice-amiral şi amiral reprezentate tot prin galoane, dar disparând “ochiul lui Nelson” şi apărând o stea până prin perioada 1977-1980, când se revine la ultimul galon cu ochi.

Aviaţia îşi pierde gradele specifice preluându-le ad literam pe cele ale armatei având astfel tot patru grade de general. Aviaţia reprimeşte ţinută specifică abia în 1977 iar din 1980 şi galoane de grad la manşetă, echivalate în stelele de la epoleţi. 

După revoluţie, gradele de general au revenit la cele de tradiţie din 1940, pentru Forţele Terestre, având însă mici variaţiuni ale însemnelor, la care s-a renunţat rapid însă.

Astfel din 1990 până în 2002, gradele de general pentru Forţele Terestre erau din nou: general de brigadă, general de divizie, general de corp de armată şi general de armată reprezentate prin stele de la una la patru, pe epolet cu galon galben şi o ramură de stejar brodată.

Totodata s-a revenit la o serie întreagă de elemente de tradiţie cum ar fi petliţele săgeată cu ramură de stejar sau soarele de general la însemnul de coifură.

Pentru Forţele Aeriene avem gradele specifice reintroduse însă cele de general diferă faţă de cele ale războiului fiind însă inspirate din acelea. Astfel acelea erau: general de flotilă aeriană, general de divizie aeriană, general comandor şi general inspector.

Pentru marină, de abia acum apar patru grade de ofiţeri amirali: contra-amiral, vice-amiral, vice-amiral comandor şi amiral.

Aceste grade au fost în uz până la înlocuirea cu cele actuale.

Surse:

Albumul Armatei Române 1830 – 1930, Muzeul Militar Naţional, Bucureşti, 1930.

Album de suveniruri 1895 preluat de pe pagina on-line a Bibliotecii Metropolitane din New York.

Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeş, Cornel Andonie, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Bucureşti, Editura RAI, 1996.

Istoria Militară a Poporului Român, volumul IV, Bucureşti, Editura Militară, 1988.

Corneliu Andonie, Marian Moşneanu, Ion Giurcă, Vasile Popa, Florian Tucă, Mareşali ai României, Bucureşti, Editura Rao, 2013.

Regulamente de epocă din anii 1832 (republicat 1944), 1872, 1895, 1912, 1930, 1931, 1934, 1948, 1952, 1968, 1989.

– drd. Emil Boboescu –