Ei, dragi cititori, astăzi, că tot e Moş Nicolae, m-am gândit să vă mai aduc în atenţie un corp dispărut din rândurile Armatei Române, dar de această dată, nu de tot, ci transformat într-o armă modernă. Şi, după cum văzurăm cu toţii la Parada de 1 Decembrie, vehiculele motorizate joacă un important rol în fenomenul militar contemporan, să ne aplecăm puţin asupra apariţiei acestora în rândurile armatei noastre.
Corpul Automobiliştilor Voluntari a fost înfiinţat în data de 25 aprilie 1912, odată cu apariţia legii în Monitorul Oficial, promulgarea regală petrecându-se pe 21.
Necesitatea înfiinţării acestuia a apărut din nevoia de a introduce “tracţiunea automobilă” în cadrul armatei, apelându-se la un artificiu, pentru a nu fi necesare achiziţii ce ar fi încărcat suplimentar exerciţiul bugetar. Conform legii mai sus citate, acest corp era format din proprietari de automobile sau motociclete, supuşi români, ofiţeri şi grade inferioare, din activitate sau rezervă, sau membri ai clubului automobil român. Scopul anunţat era de a asigura, atât pe timp de război la armata de operaţiuni, cât şi pe timp de pace la manevre şi concentrări, funcţionarea serviciului de automobile.
Corpul era compus din: comandantul corpului, ce trebuia să fie un ofiţer superior din activitate, numit prin decret regal, un ajutor al comandantului corpului, numit din ofiţerii de rezervă, membru al clubului automobil, numit tot prin decret regal, un adjutant al corpului, ales dintre membri voluntari, ofiţer activ sau în rezervă, membrii corpului şi conducătorii “de trăsuri”. Prin trăsuri se înţelege orice formă de vehicul automobil.
O ierarhie specială pentru acest corp nu exista. Membrii, ofiţeri activi sau în rezervă, purtau însemnele gradului lor. Gradele inferioare, sau cei care nu aveau un grad militarr, se asimilau gradului de sublocotenent. Conducătorii de trăsuri, sau şoferii, se asimilau subofiţerilor.
Pentru a intra în acest corp, proprietarii de automobile sau motociclete adresau o cerere de admitere către comandantul corpului voluntar de automobilişti, care o înainta la rândul său, cu părerea sa motivată, Ministerului de Război, Marelui Stat Major, care era decidentul. Proprietarii trebuiau să alăture certificatul de conducător, adică permisul, în termenii de astăzi, eliberat, la acea perioadă, de clubul automobil român şi întărit de autoritatea în drept.
În ceea ce priveşte vehiculele, acestea trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă o putere de cel puţin 16 cai-putere, iar motocicletele minim 1,5. Recipientele pentru “esenţa motorului”, adică rezervoarele de combustibil, sa aibă o capacitate pentru a permite un mers de cel puţin 300 km, adică o autonomie de 300 km, cum am mai spune noi astăzi, pentru motociclete fiind doar 100 km şi să aibă toate accesoriile pentru a putea fi utilizate imediat.
Membrii corpului purtau uniforma armatei, adică gri-verzui, închisă la gât, cu guler răsfrânt, vipuşti laterale, 4 buzunare îngropate, pantaloni cu vipuşcă şi bocanci cu moletiere sau jambiere. La guler, în locul petliţelor, se purta o roată înaripată, din broderie sau postav. Gradele se purtau la epoleţi. Pe post de coifură, în loc de capelă sau chipiu, se folosea o şapcă similară cu cea de marină, a epocii, adică o caschetă, cum am spune noi astăzi, cu calotă scurtă, lucrată complet din postav de uniformă. În frunte se purta ca la chipiul ofiţeresc, pe bandă cifra, iar pe iar pe calotă, cocarda tricoloră. Este, după noi, prima menţiune a utilizării şepcii la trupele terestre, după dispariţia “şepcii rotunde” din perioada pre-1859. Curelăria era de piele natur, ca restul armatei. Portul uniformei era obligatoriu în toate situaţiile când se aflau sub arme.
Cât timp erau chemaţi sub arme, membrii corpului primeau solda conformă cu gradul iar automobilele primeau îndemnizaţiile pentru vehicule militare. Acestea, de altfel, erau scutite de rechiziţie. Pentru întreţinere, se putea chema un şofer sau mecanic din cadrele armatei, dar contra întreţinerii şi a unei solde de 1 leu pe zi, la paritatea de atunci, bine-înţeles. Totodată aceştia primeau dreptul de a folosi atelierele militare de reparaţii la preţuri pentru armată. În schimbul acestor servicii, membrii corpului erau scutiţi de orice taxe către stat cu privire la vehicule. Membrii destinaţi a face parte din partea activă a corpului primeau jumătate din valoarea vehiculului, constatată la momentul mobilizării, acesta devenind proprietatea statului. După terminarea războilului, statul plătea şi restul din valoarea constatată, dacă proprietarul nu dorea păstrarea vehiculului. Pe timp de pace, membrii erau chemaţi pe serii la concentrări şi manevre anuale. Tot timpul deţinerii calităţii de membru, vehiculele trebuiau întreţinute în cea mai bună stare.
Astfel se dorea a se îndeplini un necesar de automobile, de toate categoriile, pentru armată. Acest sistem va fi utilizat în Campania din 1913 şi în campaniile Primului Război Mondial, existând însă şi o gamă largă de rechiziţii, deoarece corpul s-a dovedit insuficient. În plus, în 1918, acest corp se militarizează complet şi devine Regimentul de Tracţiune Automobilă.
Aici aveţi în partea din dreapta a imaginii, un ofiţer şi un soldat din Corpul Voluntar de Automobilişti. Imaginea este luată din albumul “Uniformele Armatei Române 1830-1930”, apărut sub tutela Muzeului Militar Naţional.
– drd. Emil Boboescu –
Leave A Comment