Dragi cititori! Prin prezenta subsemnată, atest pe propria onoare că sunt un om de cuvânt şi, tot prin prezenta, aşa cum v-am promis, revin cu al doilea episod al serialului început tura trecută, unde am venit a povesti despre istoria cavaleriei române.
Booon! Dacă îmi aduc eu bine aminte, şi încă memoria nu m-a lăsat, decât pe alocuri, data trecută rămăseserăm pe la anul 1866, când domnitorul Cuza este detronat, iar pe tronul României este adus prinţul Carol. Şi, ajunşi în acest punct, se cere să facem o scurtă recapitulare asupra trupelor călări ce le regăsim în sistemul militar românesc în anul 1866. Astfel vedem că avem două regimente de lăncieri, escadroane de dorobanţi călări împărţiţi în trei inspectorii, două escadroane de jandarmi călări, unul la Bucureşti şi altul la Iaşi, pentru paza celor două oraşe cele mai importante şi trei escadroane de jandarmi călări, zise şi “jandarmii de Basarabia” pentru cele trei judeţe ce compuneau sudul Basarabiei, aflate la acel moment în teritoriul vechiului principat al Moldovei.
Această organizare a cavaleriei româneşti se va regăsi până în al doilea an al domniei lui Carol I, 1868, moment în care este promulgată o nouă “lege a puterii armate”. Prin această lege nouă lege a puterii armate se produc schimbări de substanţă în structura trupelor de cavalerie româneşti. Aceste schimbări au fost motivate de evoluţiile în armament, în special de foc, armament ce acum ajunge să facă desuetă şarjele masive de cavalerie. Acum cavaleria începe să primească rolul de trupă ce se mişcă rapid în teren, asigurând victoria prin tăierea liniilor de retragere sau de aprovizionare a inamicului, încheind victoria de pe câmpul de luptă. Practic, atacul frontal de masă, la nivel de regiment, este pe cale de dispariţie, făcându-şi loc atacul la nivel de escadron ce pleacă pe flancuri pentru a lovi inamicul în punctele sale slabe.
Acesta este unul din principalele motive pentru care prin această lege se renunţă la lăncieri în locul acestora fiind înfiinţate două regimente de vânători călări. Vânătorii călări, la nivelul armatelor europene, făceau parte din cavaleria uşoară, alături de husari, fiind specializarea care era pregătită pentru misiunile de cercetare şi hărţuire de care vorbeam mai sus, fiind de asemenea capabili să lupte şi pe jos. De altfel şi ţinuta şi armamentul lor erau similare cu ale husarilor.
Vânătorii călări autohtoni, împărţiţi cum ziceam mai sus în două regimente, primesc acum o ţinută formată din căciulă de miel negru cu fundul din lână ce atârna pe stânga şi era în culoarea regimentului, roşu pentru Regimentul 2 şi galben pentru Regimentul 1, ornată cu un şnur găitan de lână galbenă şi cu cocardă tricoloră şi cifra domnească în frunte. Vestonul era din postav maro cu brandeburguri, acele gaitane ce ornau piepţii orizontal, de culoare galbenă amestecată cu fir albastru şi roşu. Pantalonii erau albaştri, strâmţi pe pulpe, ornaţi cu şnur şi purtaţi în cizme de piele neagră, brodate la marginea superioară. Centura era de fir galben, împletit şi amestecat cu fire albastre şi roşii. Pentru a nu se pierde căciula în timpul călăriei, se purta un şnur pe piept ce se lega de căciulă având la celălalt capăt ciucuri tricolori. Cartuşiera şi centuronul erau de piele albă. Mantaua era din postav gri, lungă, la două rânduri de nasturi lucitori. Gradele se purtau la manşetele vestoanelor sau mantalelor.
Ca armament se purtau săbii şi carabine, la lăncii încă nerenunţându-se. Ce este interesant este că portul carabinelor era în bandulieră pe curea, acestea atârnând cu ţeava în jos, având punctele de prindere pe pat. Soldatul când trebuia să tragă, trebuia să prindă arma şi să o ridice în mâini şi astfel să ia linia de ochire, culisând cureaua în bandulieră.
Ofiţerii purtau epoleţii treflă, acum introduşi în serviciul Armatei române şi rămaşi şi astăzi, chipiuri maro cu banda de culoare a regimentului pentru mica ţinută, cu gradele în inel pe calotă. Totodată, pentru mică ţinută se purtau pantaloni gri cu vipuşcă în culoarea regimentului. Gradele se purtau la manşete cu galoane în formă de “vârf de lance” de la 1 la 3, pentru ofiţerii superiori adăugându-se un galon lat sub tresele de grad.
Din punct de vedere al organizării, fiecare regiment era format din 4 escadroane, ce compuneau două divizioane, şi un pluton “afară din rânduri” adică un pluton administrativ.
Mai jos avem o imagine cu aceste unităţi.
vanatori calari 1868
Această situaţie însă nu durează foarte mult. Nici nu se aşează bine unităţile şi deja se modifică unităţile. Astfel, în locul celor două regimente de vânători călări, ne apare octombrie acelaş an, un singur regiment iar celălalt este denumit ca Regiment de Roşiori, astfel apărând prima noastră unitate de acest gen. Din punct de vedere al organizării, are aceeaşi componenţă şi acelaş armament, doar uniforma diferă. Din acest motiv, mereu aceştia se întâlnesc în lucrările străine cu privire la istoria militară românească cu denumirea de “husarii roşii”. Pe lângă aceştia se mai înfiinţează un al treilea regiment de cavalerie, Regimentul de Călăraşi, apărând astfel încă o nouă denumire ce va face tradiţie în armata noastră. Totuşi, trebuie să fim atenţi că, la acel moment, călăraşii funcţionau în comun cu dorobanţii călări, nefiind încă amestecaţi.
Şi dacă tot am vorbit de dorobanţi călări, să facem şi la aceştia o haltă. În lege ei sunt componenta teritorială a cavaleriei în continuare, executând serviciul cu schimbul, după cum povesteam în scrieri anterioare. Inspectoriile acestora se desfiinţează fiind împărţite escadroanele în opt divizioane, câte două la o divizie teritorială. Fiecare divizion avea în componenţă câte patru sau cinci escadroane în funcţie de zona de responsabilitate, având astfel 30 de escadroane la nivelul întregii ţări, fiecare escadron purtând numele judeţului de unde îşi făcea recrutarea şi unde îşi făcea serviciul.
Uniforma acestora se modifică primind brandenburguri albe. Având acelaş aspect de husari de care vorbeam şi în materialul trecut, prin lucrările străine, aceştia ajung să fie definiţi ca “husarii negri”.
Jandarmii călări rămân cu organizarea lor pe cinci escadroane la nivelul întregii ţări, unul la Bucureşti şi altul la Iaşi, ca jandarmi călări strict astfel definiţi şi încă cele trei escadroane din sudul Basarabiei, denumite “jandarmi de Basarabia”. Acestea rămân trupe permanente, ce ţin de Ministerul de Război, doar pentru misiuni de poliţie având legături cu Ministerul de Interne. Însă se diferenţiază din punct de vedere al echipamentului. Jandarmii călări de sine stătători poartă uniforma şi echipamentul ce devin de tradiţie pentru jandarmi, vestoane bleu-marin, cu manşete, gulere şi vipuşti roşii şi epoleţi treflă, eghileţi şi însemne, albe sau galbene. Jandarmii de Basarabia purtau aceeaşi uniformă şi echipament ca dorobanţii călări, dar cu însemne galbene în loc de albe. De altfel, aceştia se vor contopi în dorobanţi călări destul de curând.
Dar să nu anticipăm. Întâi vom prezenta uniformele şi echipamentul de care vorbeam mai sus.
cavaleria la 1868 şi imediat după
Acest sistem nu va rezista nici el prea mult, în 1871 intervenindu-se din nou asupra cavaleriei.
Astfel, vânătorii călări se desfiinţează, Regimentul de Călăraşi primeşte denumirea de Regimentul 1 Roşiori şi primeşte uniforma roşie, iar Regimentul de Roşiori devine Regimentul 2 Roşiori. Culoarea de distincţie între cele două regimente este galben “limoniu” purtat la căciulă şi însemnele de manta pentru Regimentul 1 şi alb pentru Regimentul 2.
Călăraşii nu dispar cu totul, dorobanţii călări primind acum denumirea de călăraşi, pe tot întregul ţării. Denumirea de dorobanţi este dată batalioanelor de miliţii înfiinţate la legiurea trecută, care îşi pierd numele efemer de dorobanţi de linie, astfel apărând dorobanţii aşa cum îi ştie oricine, “căciulari” sau “curcani”.
Jandarmii de Basarabia acum primesc uniforma identică cu a călăraşilor nou formaţi. Organizarea lor însă va avea şi ea modificări de suportat, însă acestea vor veni mai târziu.
Iar despre organizarea cavaleriei prin legile militare de la 1872 şi 1874, cu care vom intra în Războiul de Independenţă, cum zicea tot la Teleenciclopedia, în episodul următor.
Am onoarea! /O
Surse:
Colecţia Monitorul Oastei, anii 1866 – 1871, Biblioteca Academiei Române.
Muzeul Militar Naţional, Uniformele Armatei Române – Les Uniformes de l’Armee Roumaine, Bucureşti, 1930.
Istoria Militară a Poporului Român, volumul IV, Bucureşti, Editura Militară, 1987.
Gl. Mr. Vasile Mihalache, Col. Ioan P. Suciu, Jandarmeria Română. Pagini dintr-o istorie nescrisă. 1850 – 1949, Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, 1993.
– drd. Emil Boboescu –
Leave A Comment