Arme si grade uitate 6. Aparitia ecusoanelor in Armata Romana

Dragi cititori şi mai ales pasionaţi (se ştie cine este strigat aici!), azi, la rubrica de poveşti, am luat decizia de a vă vorbi puţin despre începuturile ecusoanelor în Armata Română.

Majoritatea publicului consideră că ecusoanele au apărut imediat după 1990 şi că au fost o apariţie mai mult sau mai puţin oficială iniţial în panoplia uniformei româneşti, preluându-se modelul statelor cu care militarii români intrau în contact în misiuni internaţionale. Ei bine, dragi moşului, nu este chiar aşa…

Pentru a înţelege mai bine fenomenul, îl vom împărţi în două categorii cronologice. Prima categorie o vom duce până la al doilea război mondial inclusiv, iar cea de-a doua o vom discuta se referă la regimul comunist. De ce facem această împărţire? Veţi vedeea imediat.

Primele însemne care se pot considera ca ecusoane sunt însemnele de specialitate şi meseriaşi introduse în armată odată cu reformele uniformologice petrecute în timpul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Atunci apar ţinute speciale pentru sapeuri, un strămoş al trupelor de geniu ataşaţi unităţilor de infanterie care aveau şi rol de jalonieri, purtând jaloanele regimentare. Jalonul era un steag de mici dimensiuni, de obicei împărţit în două culori sau trei în diagonală, sau tăiat în bandă, cum ar spune heraldiştii, cu culori tipice pentru unitatea respectivă, ce făcea unitatea să fie mai uşor de distins în câmpul de luptă. Ei bine, uniforma acestui sapeur era una specifică dar bazată pe ţinuta infanteriei, la care se adăugau căciula din blană de urs, şorţul şi mănuşile albe, târnăcopul specific şi însemnele de la mânecă. Aceste însemne erau două topoare încrucişate şi o grenadă, tot în culoarea roşie a infanteriei.

Aceeaşi situaţie se întâlnea şi pentru meseriaşi care aveau un simbol pe mânecă, de exemplu potcovarii primeau o potcoavă de postav pe care o purtau tot pe mâneca stângă, pe antebraţ.

Deşi sapeurii dispar odată cu legiurile militare din preajma războiului de independenţă, meseriaşii din armată păstrează în continuare însemnele de specialitate la mâneci.

La 1895 reapare ecusonul în formă de grenadă pentru primii ochitori ai artileriei. Aceasta era, ca şi în descrierea de mai sus, o grenadă roşie flăcărândă purtată pe antebraţul stâng. Dacă aceşti gradaţi erau premiaţi la concursuri de tragere, atunci aveau dreptul să poarte o grenadă brodată în fir de aur, pe o bucată de postav roşu. Interesant este faptul că la bluză, unde gradele se purtau la epoleţi, nu la manşete, acest însemn era purtat pe epoletul stâng, deasupra gradelor.

Tot aici găsim şi o descriere exactă a însemnelor de meseriaşi, denumiţi maeştrii. Aceştia aveau gradaţiile în funcţie de anii serviţi în armată. Astfel de la 1 la 5 ani, purtau însemne de sergent adică un galon de fir la manşetă circular însă, nu şevron, ca la trupele combatante, de la 5 la 10 purtau însemne de sergent major adică două galoane iar peste 10 ani purta trei galoane, două late şi unul subţire, aşa cum purta sergentul adjutant.

Potcovarii îşi păstrează însemnul însă găsim că armurierii purtau două ciocane încrucişate brodate în fir, lemnarii “un echer cu cracii deschişi”, curelarii o şa iar croitorii o foarfecă deschisă.

Mai jos este o imagine cu un atelier de potcovit în campanie.

La 1912 sistemul se diversifică, apărând mai multe specialităţi cu însemne stilizate ale specializării, acestea acum nemaifiind un atribut numai al maeştrilor. Potcovarii, ce e drept îşi păstrează potcoava, dar acum devine din alamă montată pe un pătrat de postav fond. Săpătorii cavaleriei primesc două topoare încrucişate, tot din alamă. Telegrafiştii cavaleriei poartă două fulgere, din acelaş material. Bunii apreciatori de distanţă primesc o stea de alamă cu şase raze, pusă pe un cerc de postav. Artificierii primesc o grenadă flăcărândă din alamă pe o bucată de postav, iar ajutorii de artificieri poartă grenada din metal alb. Mitraliorii poartă un M în acelaş mod.

Interesant este faptul că, în timpul războiului, mai multe trupe au primit însemne de specialitate, mai ales litere. Astfel transmisioniştii de toate categoriile purtau un T de postav negru iar trupele de aviaţie sau aerostaţie purtau un A din acelaş material. De altfel, se observă faptul că, în campanie, majoritatea însemnelor ce mai sus erau descrise ca metalice sunt lucrate din ţesătură.

De la aerostieri şi aviatori, adică cei care foloseau baloane captive pentru observarea inamicului şi dirijarea tirului de artilerie şi cei care zburau un pic mai mult cu avioanele, avem şi primele ecusoane în accepţiunea contemporană a cuvântului. Pentru aerostaţie, acesta este compus dintr-un cifru Ferdinand cu o ancoră, incluse într-o sferă ce sunt înaripate. Mai jos aveţi o reconstituire a unui asemenea ecuson. Acesta era purtat de observatorii aerieni care aveau curajul de a se urca în baloanele captive. Pentru aviatorii naviganţi era compus dintr-o elice cu două pale puţin curbate ce purta două aripi.

Marina acestei epoci vine şi ea cu însemne de specialitate prinse între unghiurile treselor de grad ale trupei, dar diversitatea acestor însemne necesită o atenţie sporită şi o lucrare în sine. Putem să afirmăm doar câteva scurte exemple, cum ar fi: timonierii, o timonă, torpilorii, două torpile încrucişate, artileriştii de coastă, două tunuri surmontate de o grenadă etc. etc. Din 1921 însă aceste însemne ajung să fie purtate şi de maiştri. Aici avem confirmarea sigură, de altfel, a primului însemn de infanterie marină, două puşti încrucişate peste o ancoră.

Anul 1920 ne aduce mai aproape de dezideratul ecusoanelor contemporane. În acest an apare ecusonul de tanchist şi cel de bun schior. Ecusonul de tanchist nu trebuie confundat cu insigna de mecanic conductor, arhicunoscută, cu un tanc Renault FT-1917 văzut din semiprofil şi înconjurat de o cunună de lauri. Ecusonul era purtat de toate trupele de tancuri şi era compus din silueta unui tanc ţesut din fir auriu pentru ofiţeri şi din fir galben pentru trupă, pe o bucată de postav de culoarea uniformei, adică gri-verzui-albăstrui. Ecusonul de bun schior este propriu, în principal, vânătorilor de munte şi este compus dintr-un schiu înaripat orizontal de metal sau broderie galbenă pus pe o elipsă de postav verde. Acesta era oferit tuturor instructorilor sau celor care se afirmau la competiţii de schi.

Odată cu cel de-al doilea război mondial mai apare un ecuson în panoplia uniformelor româneşti. Este vorba de ecusonul de vânător de care. Vânătorul de care era considerat acel ostaş care, cu mijloace variate, reuşea să distrugă blindate inamice. Ecusonul în sine era un pătrat de postav fond, adică kaki, peste care se broda silueta din profil a unui tanc albastru, peste care se montau literele V şi C (cei care s-au gândit la prostii, să le fie ruşine), surmontate, ţesute din fir roşu.

Aici se termină prima parte cronologică a lucrării noastre. După cum spuneam şi mai sus, trebuie să facem o separare cronologică din punct de vedere al istoriei ecusoanelor. Motivarea este aceea că acum se petrece un rapt între tradiţii, ecusoanele de mai sus dispărând cu totul.

Singurul ecuson de unitate de se regăseşte în mai toată perioada comunistă, fiind păstrat cu totul şi neschimbat este ecusonul Diviziei Mecanizate Tudor Vladimirescu. Această unitate, de la începutul perioadei, până la desfiinţare a purtat, de la generalul comandant, până la ultimul soldat, un ecuson brodat, în culori, pe antebraţ, după cum se poate observa şi mai jos.

Totuşi, în anul 1980 se înfiinţează patru ecusoane în Armata Română. Acestea sunt pentru aviaţie, paraşutişti, infanteria marină şi scafandri. Imaginea nu mai are nevoie de nicio descriere, vorbind de la sine.

 

Mai trebuie spus faptul că tot în epoca la care ne aflăm acum cu judecata, au mai existat propuneri de introducere a ecusoanelor pentru toate armele şi chiar, în unele cazuri, pe specialităţi, însă, din motive necunoscute, acestea nu au fost aprobate. Din păcate, rămâne doar de presupus când şi cum, dar din ce rezultă din planşe, existând şi aceste patru modele care au primit aprobare, se poate presupune că tot în 1980 au fost aduse în discuţie.

Surse:

Uniformele Armatei Române 1830 – 1930, Muzeul Militar Naţional, Bucureşti, 1930.

Regulamente de uniformă din anii 1895, 1912, 1930, 1952, 1968, 1989.

Colecţia Monitorul Oficial. 

C. I. Scafeş, H. V. Şerbănescu, I. I. Scafeş, Trupele blindate din Armata Română 1919 – 1947, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2005

– drd. Emil Boboescu –