Sediul MApN

Sediul MApN

Bucureşti, M100

Şeful Marelui Stat Major, general-locotenent Ilie Crudu, era primul militar din forţele speciale care ajunsese să ocupe această funcţie. După cum se obişnuia, avea o poreclă. Nu scăpase, dar îi plăcea cum sună: „Ilie bici de foc”.

Nu mai zâmbise de ani buni, de când ieşiseră numai doi dintr-o peşteră din Cheekah Dar, unde ce văzuse şi ce făcuse, era departe de a fi omenesc.

La remarca celuilalt scăpat cu viaţă, aflase că i-a albit tot părul. „Semn că am devenit mai înţelept!” a replicat atunci şi a zâmbit un zâmbet de adio zâmbete, apoi au pornit-o către Molla Haji din provincia iraniană Azarbayjan-e Bakhtari. Pentru ce făcuseră, i-ar fi omorât în chinuri groaznice kurzii, iar irakienii şi iranienii i-ar fi omorât doar ca să nu vorbească.

Aleseseră Iranul. Măcar iranienii nu ştiau de misiune, iar până să descopere kurzii cadavrele echipei internaţionale din peşteră, puteau scăpa. Şi, scăpaseră.

Celălalt, se jurase să nu îşi mai radă niciodată barba dacă ajungeau cu bine acasă.

Ce vremuri…

Aruncă o privire scurtă ceasului de mână, după care se îndreptă către fereastra biroului. Dincolo, adică pe faţa exterioară a clădirii, apăruse un alpinist utilitar dintre cei care, de câteva zile, spălau geamurile Ministerului Apărării. Alpinistul avea un batic pe cap, ochelari de soare şi barbă. Îşi privea atent ceasul de mână, trăgând ultimele fumuri dintr-o ţigară. Ajuns la capătul tutunului, o strivi de pervazul ferestrei, apoi ciocăni de trei ori în sticla geamului.

Generalul Crudu, deschise fereastra şi până să deschidă gura, îl auzi pe bărbatul agăţat în ham:

– Am onoarea! Permiteţi să intru?

Pe el îl aştepta. După misiunea de pe Cheekah Dar, cei care îl ştiau i se adresau pe poreclă:

– Bărbosule, ce le-ai făcut alpiniştilor utilitari?

Desfăcându-şi hamul, cu pervazul ferestrei între picioare, Bărbosul răspunse râzând:

– I-am cinstit cu o bere. Înainte însă, turnasem în ea nişte laxativ.

Generalul Crudu se încruntă, în loc să zâmbească, apoi îi făcu semn să îl urmeze.

Desfăcut din hamul de alpinist, Bărbosul se ţinu după gazda sa până lângă o masă de lucru, unde generalul bătu cu arătătorul mîinii drepte în coperta unui dosar fără nume, dar ştampilat cu “Strict Secret de Importanţă Deosebită”.

Deschizându-l, generalul Crudu îi indică din când în când titluri şi pasaje din rapoarte, oprindu-se mai mult timp atunci când apăreau imagini.

– Preşedintele a spus că nu putem face nimic. Tu ce părere ai?

Bărbosul scrâşni din măsele privind una dintre imagini. Încruntat, răspunse:

– Domnule general, eu pot face ceva. Şi cunosc câţiva oameni de nădejde care mi s-ar alătura. Cum rămâne însă cu Armata şi Serviciile Secrete?

Generalul îi spuse, închizând brusc dosarul:

– Bărbosule, şi eu pot face ceva. Şi cunosc la rândul meu câţiva oameni de nădejde care mi s-ar alătura, atât din Armată cât şi din Serviciile Secrete. Fiecare îşi va face treaba lui, iar din când în când vom face împreună. Cu istoria cum stai?

Bărbosul, zâmbi pe sub barbă. Urma un indiciu.

– Am început s-o uit pe aia scrisă, domnule general.

– E bine aşa. Recapitulează, de dragul meu, noaptea de întîi Septembrie din treizeci şi nouă, partea nescrisă.

– Am înţeles! confirmă Bărbosul, apoi generalul îi dădu de înţeles că întîlnirea a luat sfârşit:

– Ţinem legătura, Bărbosule!

*

            Închizând uşa de la biroul generalului Crudu, Bărbosul îl văzu pe ofiţerul de serviciu din anticameră cum se ridică de la birou, surprins să îl vadă ieşind de la Şeful de Stat Major.

– Nu vă supăraţi, sunteţi oltean? îl întrebă Bărbosul înainte ca ofiţerul să deschidă gura.

 

Va urma

*Acesta este un draft. Este prezentat pentru feedback.

– Iulian Iamandi –