Procesul constituirii Infanteriei ca armă de sine-stătătoare, început la 30 aprilie 1830, a fost consacrat de mişcarea revoluţionară de la 1848, Unirea Principatelor Române de la 1859 şi politica militară promovată de Alexandru Ioan Cuza.

Batalionul 300 Infanterie Mecanizată "Sfântul Andrei"

Batalionul 300 Infanterie Mecanizată “Sfântul Andrei”

De-a lungul evoluţiei Armatei Române, Infanteria a ocupat locul principal, fiind arma cea mai veche, cea mai numeroasă ca efective, cu cea mai mare contribuţie şi cu cele mai grele jertfe de sânge în lupta pentru libertatea, independenţa şi unitatea naţională a poporului român.

Spre deosebire de Imperiile Otoman, Habsburgic şi Rus, care îşi întreţineau armate permanente, la români armata era un fenomen conjunctural şi de scurtă durată, având ca forţă principală a oştirilor în luptă pedestrimea, organizată pe principiul teritorial. Perioada de glorie militară a oştirilor lui Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara şi Ioan Vodă cel Cumplit este aceea a afirmării armatei şi, în mod deosebit, a pedestrimii, ca factor decisiv în obţinerea victoriilor pe câmpurile de bătălie, pedestrime a cărei urmaşă este Infanteria română, care a luptat şi a contribuit decisiv la apărarea intereselor fundamentale ale naţiunii române. Este şi motivul pentru care, impresionaţi de rolul precumpănitor al Infanteriei pe câmpul de luptă, unii scriitori şi gânditori militari au numit-o „regina bătăliilor”.

Arma de bază a sistemului militar românesc, componentă fundamentală a Forţelor Terestre Române, Infanteria era iniţial organizată în şapte regimente, constituite fiecare din două batalioane a câte patru companii.

Tratatul de pace de la Adrianopol, care a pus capăt Războiului ruso-turc din 1828-1829, conferea Ţărilor Române dreptul să-şi organizeze „un număr de gărzi înarmate pământene”, adică să-şi înfiinţeze propria putere militară. Drept urmare, la 30 aprilie 1830 s-a hotărât „formăruirea în Valahia a şase batalioane pedestrime şi şase escadroane călărime a străjii pământeneşti”.

Principalele momente care au influenţat evoluţia Infanteriei, în perioada 1821-1834, au fost: 1821 – rol hotărâtor al pedestrimii (infanteriei) în timpul revoluţiei condusă de Tudor Vladimirescu, care număra aproximativ 8.000 de oameni, din care 6.000 pedestraşi şi 2.000 călăreţi, revoluţie care a dus la abolirea regimului fanariot şi la instaurarea domnilor pământeni Ioniţă Sandu Sturza, în Moldova (1822-1828) şi Grigore Ghica, în Ţara Românească (1822-1828); perioada Războiului ruso – turc (1828-1829): o importanţă însemnată la înfrângerea trupelor otomane pătrunse pe teritoriul Olteniei au avut-o detaşamentele de panduri, organizate în şase batalioane de panduri, în mare parte constituite din pedestraşi (doar 50 de călăreţi făceau parte din fiecare batalion), care au luptat împreună cu cele ruseşti; perioada 1829-1834: conducerea celor două principate era asigurată de „preşedintele deplin împuternicit al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti”, funcţie acordată unor generali ruşi – F.P. Pahlen, apoi P.F. Jeltuhin, iar din 1829 generalul P.D. Kisselef; după 1834, primii domnitori (denumiţi şi regulamentari) ai Ţării Româneşti şi Moldovei au fost numiţi şi nu aleşi: marele spătar Alexandru D. Ghica, domnitor al Ţării Româneşti Muntenia (1834-1842) şi Mihail Sturza, domnitor al Ţării Româneşti Moldova (1834-1849).

La 5 martie 1831, marele spătar Alexandru Ghica a prezentat spre aprobare divanului Ţării Româneşti „Regulamentul ostăşesc pentru miliţia pământenească a Principatului Valahiei”, iar hatmanul Constantin Paladi, „Regulamentul pentru miliţia naţională a Moldovei”, ambele cuprinzând prescripţiuni asemănătoare, referitoare la organizarea, recrutarea, dotarea şi instruirea noilor armate.

Din aceste forţe militare au fost create trei regimente mixte, la Bucureşti, Ploieşti şi Craiova. În acelaşi timp, au luat fiinţă în Moldova un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie, din care s-a înfiinţat primul regiment mixt, cu garnizoana la Iaşi. Deşi aceste unităţi militare aveau menirea să asigure „serviciul carantinelor”, „să supravegheze siguranţa frontierelor”, să contribuie la menţinerea „bunei ordini în oraşe şi sate”, precum şi „executarea legilor şi regulamentelor”, fără a îndeplini şi funcţia de apărare împotriva unui pericol extern, prevederile Tratatului de la Adrianopol nu au limitat efectivele acestor unităţi şi nu au condiţionat organizarea şi conducerea lor, favorizând astfel dezvoltarea treptată a acestora la nivelul unei armate naţionale cu funcţii complexe.

În vederea conducerii unitare a forţelor militare ale Principatelor Unite, prin Înaltul Ordin de Zi nr.83 din 12 noiembrie 1859 a fost înfiinţat Statul Major General, avându-l în frunte, începând cu 30 mai 1860, pe colonelul Ioan Emanoil Florescu. Unificarea completă a comandamentului s-a realizat spre sfârşitul anului 1861, când Ministerele de Război de la Iaşi şi Bucureşti s-au contopit într-unul singur, cu sediul în Bucureşti. În acest context, în structura Ministerului de Război a apărut un organism destinat special pentru conducerea Infanteriei, devenit precursorul inspectoratelor şi comandamentelor Infanteriei de mai târziu.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, numărul regimentelor de infanterie s-a mărit la şapte, plus un batalion de vânători, fiecare regiment având câte două batalioane a patru companii, totalizând 14 batalioane, respectiv 56 companii de infanterie. La finele anului 1864, aceste regimente erau dislocate la Iaşi, Craiova, Ismail, Bucureşti, Galaţi şi Ploieşti.

În 1868, s-a trecut la constituirea a patru divizii teritoriale, ale căror comandamente au fost dislocate la Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Galaţi. Fiecare divizie avea patru regimente de infanterie. În 1872, regimentele au fost organizate pe patru batalioane de infanterie, din care trei de linie (trupă) şi un batalion de cadre. Efectivul unei astfel de unităţi însuma 69 ofiţeri, 8 asimilaţi şi 1.997 trupă.

În Războiul de Independenţă, Armata Română a participat cu 41 batalioane infanterie, 32 escadroane cavalerie, 18 baterii artilerie şi 5 companii geniu, totalizând 38.000 de oameni. Infanteria a dat cel mai greu tribut de sânge, din totalul celor peste 10.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi, 91,9% fiind infanterişti.

Pornind de la premisa că „În luptă, misiunile Infanteriei se confundă cu misiunile armatei şi din această cauză succesele şi insuccesele Infanteriei sunt, de fapt, victoriile sau înfrângerile întregii armate”, în perioada imediat următoare războiului s-au adoptat noi măsuri de perfecţionare a organismului militar naţional. Astfel, în iunie 1882, a fost elaborată Legea asupra organizării comandamentelor armatei, care, între altele, prevedea împărţirea teritoriului ţării, sub aspectul organizării militare, în patru mari regiuni, aferente celor patru corpuri de armată, cu reşedinţele la Bucureşti, Craiova, Galaţi şi Iaşi, fiecare regiune de corp de armată fiind împărţită, la rândul său, în regiuni de divizie, brigadă, regiment, batalion (escadron).

Corpul de armată, care existase temporar numai în condiţii de război, devenea o mare unitate cu caracter permanent, fiind compus din două divizii de infanterie. Fiecare divizie era formată din patru regimente de dorobanţi, un regiment de infanterie de linie şi un batalion de vânători, o brigadă de călăraşi (trei regimente), o brigadă de artilerie, un batalion de geniu şi un escadron de tren, statele majore şi serviciile necesare pentru campanie.

Prin Legea de organizare a comandamentelor din 1891 s-a realizat fuzionarea celor două categorii de trupe de infanterie – unitatea de linie cu cea de dorobanţi, fapt care a permis uniformizarea instruirii şi pregătirii militarilor din această armă.

La 15 august 1916, România a mobilizat, la armata operativă, 13.561 ofiţeri şi 562.847 soldaţi, gradaţi şi reangajaţi. Din acest efectiv, Infanteria reprezenta 80,6%, adică 413.839 militari.

Unităţile luptătoare constituite în iarna şi primăvara anului 1917, în Moldova, pentru reorganizarea şi refacerea potenţialului de luptă al Armatei Române, erau compuse din 15 divizii de infanterie, având în compunere câte două brigăzi de infanterie, a două regimente, fiecare constituit pe câte trei batalioane. Diviziile 1 la 10 aveau în plus câte un regiment de vânători, cu două batalioane. Batalionul de infanterie era compus din trei companii de puşcaşi şi o companie de mitraliere cu opt piese. Compania de puşcaşi avea patru plutoane a două secţii, opt puşti mitraliere şi un efectiv de 194 oameni. În afara unităţilor deja amintite, fiecare divizie de infanterie mai avea în organică o brigadă de artilerie, două escadroane de călăraşi, un batalion de pionieri şi un detaşament de jandarmi pedeştri.

Raportat la efectivele participante, Infanteria a fost arma care a dat cele mai mari jertfe umane. În august 1916, infanteria avea sub arme 8.116 ofiţeri şi 413.839 soldaţi, la care se adăugau şi contingentele anilor 1917 şi 1918, cu un total de 42.990 soldaţi. Dintre aceştia, până la sfârşitul războiului, Infanteria a lăsat pe câmpul de luptă 1.543 ofiţeri şi 193.795 soldaţi morţi şi dispăruţi, adică 42,3% din efectivul mobilizat. Acestora li s-au adăugat răniţii şi invalizii de război, astfel încât, raportat la totalul pierderilor pe armată, 87% au fost infanterişti.

În anul 1919, pe lângă cele cinci corpuri de armată, cu 15 divizii de infanterie, Ministerul de Război a mai înfiinţat Corpul 6, dislocat la Cluj, având în compunere Diviziile 16, 17 şi 20 Infanterie şi Corpul 7 la Sibiu, cu Diviziile 18, 19 şi 20 Infanterie.

La începutul anului 1920, Infanteria era structurată pe 21 de divizii de infanterie, fiecare având în compunere două brigăzi, mai puţin Divizia 8, organizată pe trei brigăzi; în total, existau 43 brigăzi de infanterie, cu câte două regimente.

Prin Legea cu privire la stabilirea cadrelor şi efectivelor armatei din 28 aprilie 1932, Infanteria cuprindea şapte corpuri de armată, cu 21 divizii de infanterie, un corp de vânători de munte (a şase grupuri), 72 regimente de infanterie, un regiment care de luptă, un batalion gardă palat, patru batalioane infanterie uşoară şi 22 companii de mitraliere divizionare.

La finele anului 1938, Infanteria era grupată în 21 de divizii, 29 regimente infanterie cu efective întărite, 35 regimente cu efective normale, patru regimente infanterie moto, patru batalioane infanterie purtată, un batalion gardă, două batalioane recunoaştere ale brigăzii motorizate şi un regiment infanterie fortificaţii. Divizia de infanterie era formată dintr-o brigadă de infanterie (cu trei regimente a câte trei batalioane) şi o brigadă de artilerie, cu două regimente. Ca unităţi şi subunităţi de divizie existau: un batalion pionieri, un batalion mitraliere, un escadron cavalerie, o companie transmisiuni, formaţiuni de transport şi servicii. De la 24 august 1939, fiecare divizie urma să fie completată cu câte o companie de tancuri şi o baterie de tunuri antitanc.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Infanteria română reprezenta 58,19% din armata de uscat şi 61,50% pe arme, având un efectiv de peste 222.000 de soldaţi, gradaţi, subofiţeri şi ofiţeri.

La sfârşitul războiului antihitlerist, efectivul total al Armatei Române de pe front s-a ridicat la 245.654 de militari, din care trupele de uscat, cu excepţia unităţilor şi formaţiunilor de servicii, au reprezentat 217.629 oameni, majoritatea fiind infanterişti. În ansamblul războiului, cele mai mari pierderi au fost înregistrate de infanterie, urmată de artilerie şi de cavalerie. În această perioadă, de problemele conducerii Infanteriei s-a ocupat Inspectoratul General al Infanteriei din Ministerul Apărării Naţionale, subordonat Secretariatului de Stat al Armatei de Uscat, care avea ca principale atribuţii organizarea şi conducerea instrucţiei armei, pregătirea mobilizării unităţilor şi formaţiunilor subordonate, controlul şi îndrumarea instrucţiei tehnice, elaborarea de regulamente şi instrucţiuni etc.

Prin Legea nr.205 din 21 iunie 1947, sarcinile instruirii armatei, inclusiv a trupelor de infanterie, au fost preluate de Direcţia Superioară a Instrucţiei în armată, care se ocupa de pregătirea militarilor din armata de uscat. În urma decretului emis în august 1945, referitor la cadrul şi efectivele armatei, până la trecerea trupelor pe picior de pace, Infanteria a fost redusă la opt divizii, dislocate la Piatra-Neamţ, Botoşani, Bârlad, Oradea, Craiova, Piteşti, Cernavodă şi Bucureşti, la care s-au adăugat diviziile ,,Tudor Vladimirescu” şi ,,Horea, Cloşca şi Crişan”, ambele organizate şi înzestrate după model sovietic.

La începutul anului 1947, această armă dispunea de un efectiv de 52.068 oameni, dintre care 5.098 ofiţeri, 572 maiştri militari, 5.505 subofiţeri şi 40.890 gradaţi şi soldaţi, având în continuare o pondere de aproximativ 60% din totalul armatei.

Conform legilor nr.205 şi 206 din 1947, în compunerea Infanteriei intrau patru divizii, o divizie blindată şi o divizie motomecanizată. La 1 iulie 1947 au fost desfiinţate comandamentele celor două armate existente (1 şi 4), comandamentele corpurilor de armată şi cele teritoriale, creându-se patru comandamente de regiuni militare, la Timişoara (Regiunea 1), Bucureşti (Regiunea 2), Cluj (Regiunea 3) şi Iaşi (Regiunea 4).

În cursul anului 1960, comandamentele de regiuni militare au fost înlocuite cu comandamentele de armată, iar în anul 1969 a luat fiinţă Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor care, începând cu 1 august 1990, s-a reorganizat în Comandamentul Trupelor de Uscat (în compunerea căruia a intrat şi Inspectoratul General al Infanteriei şi Vânătorilor de Munte), în 1993 s-a transformat în Statul Major al Trupelor de Uscat (având în subordine armatele de arme întrunite, instituţiile de învăţământ şi formaţiunile de diferite arme subordonate direct), apoi, din anul 1995, structura de conducere a armatei terestre poartă actuala denumire – Statul Major al Forţelor Terestre.

Armă cu tradiţii imemoriale, din care s-au constituit specialităţile militare vânători de munte, paraşutişti, cercetare şi poliţie militară, Infanteria a contribuit decisiv la dezvoltarea ideii şi conceptului de „Armată Terestră”, ca parte integrantă a Armatei României.

Perfecţionarea organismelor de conducere, desfăşurată în tandem cu evoluţia instituţiilor similare din armatele statelor membre NATO, a vizat reducerea efectivelor militare, concomitent cu eficientizarea structurală, funcţională şi acţională a unităţilor şi marilor unităţi, implicând profesionalizarea accentuată a personalului. Un prim pas în această direcţie a fost făcut la începutul anului 1994, când au fost desfiinţate armatele, înlocuite cu corpurile de armată. Regimentele au constituit brigăzi în cea mai mare parte, iar celelalte s-au transformat în batalioane, în scopul realizării unor structuri mai mici, flexibile, cu mobilitate şi eficienţă sporite în luptă.

Concomitent cu participarea la operaţiuni în teatre militare din străinătate, a fost iniţiat un eficient proces de reducere a formatului Infanteriei, de uniformizare a structurilor şi echipamentelor şi de profesionalizare progresivă a unităţilor componente. Impactul a fost considerabil, mai cu seamă în planul profesionalizării şi al leadership-ului, unităţile de infanterie confruntându-se, în premieră, cu ameninţări din ce în ce mai diversificate şi într-o evoluţie constantă, într-un cadru interarme şi multinaţional complex şi dinamic.

Astfel, în perioada 1995-1999, cele patru batalioane de „Căşti Albastre”, constituite în cadrul armei Infanterie, au participat în Angola, sub egida ONU, la misiunea românească de menţinere a păcii. Efortul ţării noastre pentru menţinerea păcii în această ţară a însumat 4.530 de militari. În anul 1997, în cadrul operaţiunii „Alba”, un număr de 400 de militari din batalioanele de „Căşti Albastre”, constituiţi în Detaşamentul Român „Sfântul Gheorghe”, a contribuit în cadrul forţei multinaţionale de protecţie din Albania la buna desfăşurare a acţiunilor umanitare şi la menţinerea păcii în această ţară. De asemenea, ofiţeri infanterişti au participat la misiuni în calitate de observatori în Republica Moldova şi la graniţa dintre Irak şi Kuweit, iar militarii români au asigurat paza spitalului de campanie românesc din Somalia.

Din 2003 şi până în prezent, militarii români din structurile de infanterie şi-au îndeplinit şi îşi îndeplinesc şi astăzi cu demnitate, dăruire şi profesionalism misiunile încredinţate în Afganistan, Irak şi Kosovo.

Având în vedere situaţia mondială actuală şi nevoia stringentă de securitate, Infanteria română a urmat un lung proces de transformare în cadrul Forţelor Terestre Române, în prezent modernizându-se pe toate palierele: resurse umane, concepţie de instrucţie, dotare şi înzestrare cu sisteme de luptă, în concordanţă cu nevoile actuale ale luptătorului şi cu cerinţele de capabilităţi ale structurilor militare de infanterie.

Gradul de implicare a infanteriştilor în ansamblul acţiunilor Forţelor Terestre Române pentru participarea la îndeplinirea angajamentelor asumate de România este decisiv, determinat de locul, rolul şi misiunile încredinţate, în raport cu principalii factori de risc la adresa Alianţei Nord-Atlantice şi, implicit, la adresa securităţii României.

Prestigiul infanteriştilor români care au luptat şi luptă departe de casă, în teatrele de operaţii din Africa, Balcani, Irak şi Afganistan, cu demnitate, dăruire şi profesionalism, împreună cu luptători din armate cu tradiţii în operaţiile de stabilitate şi de sprijin a crescut şi mai mult, acest fapt fiind unanim recunoscut la nivelul NATO şi al coaliţiilor.

Astăzi, Infanteria reprezintă componenta principală a Forţelor Terestre Române, cu capabilităţi multiple de a executa operaţii decisive, independent sau în cooperare cu celelalte arme, în orice zonă şi pe orice direcţie, fiind astfel organizată, dotată şi pregătită încât să constituie, oriunde şi oricând, o forţă de elită credibilă şi descurajantă oricărei agresiuni sau ameninţări la adresa României şi a aliaţilor săi.

Sursa: Forțele Terestre Române