13 septembrie în istorie

Batalia de la Dealul Spirii (via Wiki)

Încep nota zilei de astăzi astfel deoarece am două importante evenimente de care doresc a mă lega. Primul este 13 septembrie 1848, Bătălia din Dealu Spirii, iar al doilea este unul ceva mai trist, 13 septembrie 1913, când aripile lui Aurel Vlaicu s-au frânt.

Dar, să începem cu începutul. Ne aflăm în anul 1848, anul revoluţiei, la Bucureşti, unde domneşte din nou o locotenenţă domnească iar guvernul revoluţionar este în disoluţie. Pentru aplanarea acestor tulburări spre oraş se îndreaptă trei coloane otomane în marş forţat, susţinute de escadroane de cavalerie şi artilerie. Una dintre aceste coloane este pusă sub comanda lui Kerim-Paşa, ofiţer superior al armatei otomane. Intrarea acestei coloane se făcea prin locul numit Dealu Spirii, deci în partea de sud a oraşului, ce avea acces direct înspre centrul urbei. În acea zonă, pe cele dealuri ce se ridicau atunci, se aflau Cazarma Alexandria şi Arsenalul Armatei, ultimul proaspăt înfiinţat cu câţiva ani înainte. Din aceasta cauză, dealul pe care astăzi tronează Palatul Parlamentului, sau Casa Poporului, cum se cunoaşte de majoritatea publicului, s-a numit şi se numeste în continuare, întru amintire, Dealul Arsenalului. De altfel, întreaga zonă are tradiţii militare vechi, fiind populată ulterior cu cazărmi, precum Cazarma Cuza sau Scoala de Infanterie Nr. 1.

În faţa coloanei otomane, în cazarma cu pricina, se găseau Batalionul 1 din Regimentul 2 Infanterie şi Compania 7 a Regimentului 1 Infanterie. La momentul respectiv, Principatul Ţării Româneşti avea trei regimente de infanterie înfiinţate la 1830, ca prim nucleu al unităţilor militare moderne în principatele dunărene. Acestea erau împărţite în două batalioane a câte patru companii. Acestea avuseseră în componentă şi un divizion de cavalerie ce formează ulterior arma Divizionul de Lăncieri, ca unitate de cavalerie distinctă şi separată. În plus, spre Cazarma Alexandria, se îndrepta şi Compania de Pompieri a Capitalei, militarizaţi la 1844, ce, pe lângă lupta cu dezastrele, aveau instrucţia tactică a unei subunităţi de infanterie.

Boon, deci coloana otomană se apropie de Cazarma Alexandria unde găseşte cele 5 companii de infanterie, care fac primirea comandantului turc cu onoruri. Locotenenţa domnească cere ca trupele române să elibereze cazarma pentru a evita vărsarea de sânge, dar colonelul Radu Golescu, comandantul garnizoanei Bucureşti refuză, spunând că vor prefera să moară decât să se lase dezarmaţi. La acest răspuns, Kerim-Paşa, surprins de curajul colonelului român, ia decizia de a retrage coloana până la rezolvarea pe cale diplomatică a diferendului.

În clipele când retragerea începuse, coloana otomană se întâlneşte cu Compania de Pompieri ce venea în marş în sprijinul trupelor din cazarmă, sub comanda căpitanului lor, Pavel Zăgănescu. După cum spun sursele epocii, aceştia erau cu şapca cea rotundă pe cap, adică termenul de atunci pentru caschetă, cu curelele pe piept, adică diagonalele de baionetă şi cartuşieră, cu puştile încărcate şi cu patroanele, adică gloanţele, date. Nota bene, în toate reprezentările bătăliei pompierii apar cu coifurile de alamă şi nu cu şepci, aşa cum povestesc martorii. Aici are loc un incident aparent minor dar care a degenerat rapid. Pompierii treceau în coloană prin capătul amplasamentului turcilor, aceştia fiind masaţi în apropierea cazărmii, pe lângă un podeţ, probabil peste Dâmbovicioara, ce îngusta spaţiul de manevră. Aici praporgicul Bălăşan, adică stegar, grad echivalent cu sublocotenentul, atinge cu cotul un artilerist turc. Un maior turc consideră aceasta ca o provocare directă şi îl loveşte pe sublocotenentul român cu latul sabiei. Ofiţerul român în apărare scoate pistolul şi sloboade două focuri, unul în maior, pe care-l ucide şi unul asupra lui Kerim-Paşa, omorându-i însă doar calul. Soldaţii sar în apărarea ofiţerului lor, şi astfel lupta se declanşează.

Turcii încep desfăsurarea în linie de trăgători şi pun tunurile în baterie. Pompierii însă se desfăşoară mai repede şi după primele salve, atacă la baionetă sub gloanţele disparate ale otomanilor, iau tunurile, le întorc şi trag o salvă în mijlocul trupelor otomane, declanşând apoi lupta corp la corp. Companiile din cazarmă, văzând aceasta, intră în luptă în sprijinul camarazilor lor, deschizând focul de pe ziduri şi ieşind în bătaie. Lupta a fost una de apropiere, în care tactica operativă a epocii, de desfăşurare în linii de trăgători şi salve repetate urmate de asalturi la baionetă nu s-a putut pune cu totul în practică.

Lupta în sine durează două ore şi jumătate şi se încheie cu victoria turcească, ţinând cont de faptul că superioritatea numerică şi în armament a acestora, apoximativ 900 versus 6000, îşi spune cuvântul. Însă trupele nu sunt capturate total ci se dispersează, salvând cât mai mult armament cu putinţă, pentru a putea eventual ulterior să se regrupeze.

Din acest motiv, astăzi, pe 13 septembrie, serbăm Ziua Pompierilor Români. Momentul acesta de glorie, ce de altfel a fost şi botezul focului pentru această armă şi chiar pentru armata română a arătat că soldatul român ştie să se apere, indiferent de arma din care face parte. De aceea îmi permit a ura un însufleţit „LA MULŢI ANI” pompierilor români, şi le doresc misiuni cât mai uşoare!

Acum să trecem la al doilea eveniment al zilei de astăzi, şi anume, frângerea aripilor lui Aurel Vlaicu.

Replica Vlaicu II

Acest adevărat pionier al aviaţiei mondiale, despre care nici nu ştiu de unde să încep a povesti, a fost cel care a pilotat pentru prima oară un avion în folosul armatei române. Cu primul său aparat, Vlaicu I, participă la manevrele regale anuale ce în anul 1910 se desfăşurau în Oltenia. Având rolul de curier şi observator aerian, Vlaicu transportă ordinele comandamentului de operaţii către trupele din subordine. Astfel aviaţia română scria una din primele pagini de folosire a acestei noi arte, pe cale să devină armă, din lume.

Cu cel de-al doilea aparat al său, Vlaicu II, după zboruri demonstrative şi succese în premii şi evoluţii, în 1913, Vlaicu încearcă neîncercatul: zborul peste Carpaţi, la fraţii ce atunci încă nu erau în aceleaşi graniţe. Aparatul său decolează din Bucureşti dar, la Băneşti, lângă Câmpina, acesta se destabilizează şi se prăbuşeşte, marele om pierzându-şi viaţa.

Suspiciuni asupra acestui trist eveniment sunt multe. Unele surse spun că aparatul Vlaicu II, devenise suprasolicitat de nenumăratele evoluţii şi nu a mai rezistat zborului. Altele vorbesc de o destabilizare cauzată de vânturi laterale puternice iscate din senin. Mai există şi varianta cum că, din cauza extenuării fizice prelungite, pentru că se muncea văzând cu ochii pentru ridicarea aparatului Vlaicu III, ce trebuia să fie un aparat carenat, diferit de ce construise până atunci, Vlaicu ar fi suferit un atac de cord în timp ce pilota.

Însă Aurel Vlaicu va rămâne mereu în amintirea celor ce iubesc albastrul cerului, ca primul dintre români care a adus zborul în astă ţară, şi primul pilot militar al nostru.

Să-i fie memoria neîntinată!

– Drd. Emil Boboescu –