Istorie

Ziua Protectiei Civile

Dragi cititori, astăzi voi încerca a vă povesti câte ceva din istoria unei arme mai nou apărute pe eşicherul istoriei militare. După cum vă puteţi da seama şi din titlu, este vorba despre Protecţia Civilă. Aceasta, astăzi, este parte componentă a Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, comandament ce, şi el, a apărut la întrunirea a două comandamente, cel al Pompierilor Militari şi cel al Protecţiei Civile.

Dar, să demarăm firul istoriei. Primele măsuri de apărare a populaţiei civile contra atacurilor aeronavelor au fost date în anul 1916. Este momentul în care România a văzut pentru prima oară faţeta unui nou tip de luptă, cea a bombardamentelor contra localităţilor atunci când capitala a fost supusă bombardamentelor zeppelinului german LZ – 86 ce a avut baza la Timişoara. Atacul acestei aeronave s-a dovedit a fi fatal pentru sine, deoarece una dintre nacele a fost lovită de un tun Bertliet, pe platformă de camion, al artileriei antiaeriane care opera pentru apărarea oraşului, cauzând distrugerea la aterizare. Din cauza faptului că a creat mai mult panică decât victime şi pagube, comandamentul capitalei a luat primele măsuri de protecţie pasivă a populaţiei. Astfel, în momentul în care era dată alarma, clopotele bisericilor trebuiau să bată în dungă, adică o singură bătaie de clopot ritmică, iar sergenţii de stradă să dea semnale lungi cu fluierele. Populaţia era obligată să se retragă în case, pivniţe sau eventuale tranşee, să acopere toate ferestrele şi sursele de lumină, şi să aştepte încetarea alarmei.

Momentul important însă, care este şi astăzi sărbătorit, este legat de Decretul Regal prin care, la 28 februarie 1933, ia fiinţă Apărarea Pasivă şi este emis regulamentul prin care aceasta apare în cadrul statului român. Ceea ce trebuie notat de la început este faptul că nu putem vorbi de un corp aparte, ci de o serie întreagă de atribuţii date instituţiilor publice, ce primesc însărcinări în ceea ce priveşte apărarea pasivă. Există şi bazele creării unui corp specializat, dar despre acesta vom vorbi puţin mai jos.

Şefia întregului sistem de apărare pasivă era dată ministrului de interne. Acesta avea la dispoziţie o Comisie Superioară de Apărare Pasivă care avea ca membri unul sau mai mulţi membri ai ministerelor interesate de apărare, inspectorul general al comandamentelor teritoriale sau delegatul său, comandantul apărării aeriene a teritoriului sau delegatul său, preşedintele Comitetului Central al Crucii Roşii, preşedintele Ligii apărării contra atacurilor aeriene şi un reprezentant al Marii Legiuni a Cercetaşilor. Dacă primele unităţi sunt create la nivel de stat şi sunt cunoscute ca sens, trebuie însă să facem puţin referire la ultimele două instituţii. În România acelui timp exista o iniţiativă de apărare antiaeriană sub forma acestei ligi, care însă avea un caracter mai mult informativ şi de protecţie individuală. Cercetăşia era iarăşi o instituţie importantă deoarece, fiind compusă din tineri care primeau o pregătire bazală cu caracter militar şi aveau o structură bazată pe voluntariat, puteau să ofere un plus de personal necesar pentru atribuţiile de apărare pasivă. Comisia avea un secretariat cu rang de stat major, condus de un ofiţer superior statmajorist şi cu toate elementele unei unităţi militare.

Structura însă era împărţită teritorial, existând un nivel mediu, cel a prefecturii, unde prefectul devenea şeful apărării pasive în judeţul său şi un nivel de execuţie compus din primării, unde primarul, la rândul său era şeful apărării pasive locale. La ambele nivele, exista câte o comisie, compusă pe acelaş principiu ca cel de mai sus.

Atribuţii de apărare pasivă existau la nivelul tuturor instituţiilor locale, care trebuiau fiecare să intervină în funcţie de necesarul activităţii. Totodată erau trasate reguli clare de protecţie pentru fiecare instituţie în parte. Comanda funcţiona pe principiul militar, folosindu-se structurile militare locale, iar acolo unde acestea nu existau, se utilizau civili din serviciul primăriei.

Alarmarea şi, implicit punerea în funcţie a planurilor de apărare, era dată de un ofiţer special însărcinat cu aceasta din subunităţile de apărare contra aeronavelor, care avea dispoziţii să transmită urgent primăriei locale ordinul de alarmă. Trasmiterea în sine a ordinului se făcea telefonic printr-un mesaj standard: A.C.A. – Alarma – Judeţul!  (sau localitatea, după caz). La fel se transmitea şi încetarea alarmei sau, dacă era nevoie, doar stingerea luminilor. În acel moment, toate mecanismele autorităţilor locale, militare şi civile, intrau în aplicare.

Pe lângă serviciile publice locale, aici fiind vorba despre serviciul medical şi sanitar, de apă, de transport, de electricitate, de gaz, şi cele cu atribuţii în securitatea publică, adică poliţie, jandarmi, pompieri, unităţi militare zonale, se înfiinţau şi servicii voluntare de apărare pasivă. Aceste servicii intrau la categoria personalului de completare al personalului însărcinat prin natura serviciului cu atribuţii specifice şi se considerau a fi recrutate din personal nemobilizabil, cel puţin în primă fază.

Primarul era cel însărcinat cu recrutatea acestui personal de completare şi, din acest motiv, se făcea apel la contactul cu asociaţii particulare, sau considerate particulare, precum: Societatea Naţională de Cruce Roşie, Liga Apărării contra atacurilor aeriene, Uniunea Ofiţerilor de rezervă, Legiunile de Cercetaşi, Oficiul Naţional de Educaţie Fizică, diverse societăţi sportive etc. Din toate aceste asociaţii se făcea o bună bază de recrutare pentru viitorii voluntari, necesari ai efectuării serviciului apărării pasive. În principal acest personal era distribuit pentru operaţii de salvare, dar, în cazul în care atribuţiile de pândă şi alarmare nu erau îndeplinite de o unitate militară, aceasta lipsind din localitatea respectivă, se constituiau echipe de voluntari pentru pândă şi alarmare, dotate cu mijloace cât mai performante cum ar fi binocluri, hărţi, varii dispozitive de ascultare şi calcul etc.

Important este şi modul de alarmare publică stipulat. Pentru alarmă sirenele sau fluierele de tot felul trebuiau să dea semnale lungi, iar pentru încetarea alarmei, tot aceleaşi dispozitive trebuiau să dea semnale scurte, repetate. 

Aceste unităţi voluntare erau grupate în echipe. Trei echipe formau o secţiune iar patru secţiuni formau un detaşament de salvare. O echipă avea în componenţă şase oameni, doi sanitari şi patru brancardieri. Unul dintre sanitari era numit şi şeful echipei. În organica detaşamentului trebuiau să intre secţiuni de ridicare a victimelor, echipe de dezinfectare şi grupe de infirmieri îngrijitori. În oraşele mari sau acolo unde existau posibilităţi, se prevedea instituirea unor echipe volante, care să acţioneze cu mijloace automobile, pentru a se deplasa cât mai rapid la locurile afectate de bombardamente.

Aceste unităţi de salvare trebuiau să fie echipate cu măşti contra gazelor, truse sanitare, brancarde şi banduliere pentru transportul bolnavilor şi căşti. Drept uniformă primeau o ţinută de protecţie formată din veston închis la gât şi pantaloni din materiale rezistente, cel mai probabil doc de culoare albastră. Ca însemn de recunoaştere era stipulată portul unei brasarde inscripţionate cu APĂRAREA PASIVĂ, a cărei culoare determina şi gradul sau funcţia purtătorului. Cei care lucrau în echipele de dezinfecţie sau de combatere a efectelor gazelor de luptă aveau la dispoziţie şi costume de protecţie, cunoscute ca anti-iperită, fiind cunoscut că acel gaz pătrundea prin ţesăturile hainelor.

Pregătirea acestui personal de salvare se făcea pe timp de pace, atât teoretic, cât şi practic prin diverse aplicaţii. Totodată, era pusă mare bază pe propagandă, pentru a se putea informa populaţia cât mai bine asupra pericolelor atacurilor aeriene, considerându-se faptul că o minimă instruire a întregii populaţii, indiferent de ocupaţie era mai mult decât indispensabilă.

Din acest motiv, ne permitem a reda mai jos câteva imagini dintr-un asemenea manual de instruire, al anului 1938.

Alarma _00

 

Alarma _06

 

Alarma _09

 

Alarma _12

 

Alarma _15

 

Prima unitate militară de apărare pasivă a fost înfiinţată în anul 1943 când, la Bucureşti, în cadrul Corpului Pompierilor, a fost înfiinţat Batalionul de pompieri pentru apărare pasivă, în compunerea căruia intrau trei companii de pompieri, 1, 4 şi 6, din capitală şi o companie de pionieri, prin pionieri înţelegându-se trupe de geniu însărcinate cu operaţii de minare şi deminare.

Aceasta este istoria apariţiei armei speciale pe care o serbăm astăzi.

Surse:

Colecţia Monitorul Oficial, volum martie 1932

Panţuru Ioan, File din Istoria Pompierilor Români, Ministerul de Interne, Comandamentul Pompierilor, Muzeul Pompierilor, Bucureşti, Serviciul Editorial şi Cinematografic, 1983

http://numisfera.ro/zeppelin-la-timisoara/

– drd. Emil Boboescu –

1 Comment

  • oare mai functioneaza sirenele alea instalate pe cladiri cheie?
    in alte state ele sunt verificate lunar la o data stabilita iar cetatenii care semnaleaza nefuctionarea indica acest lucru.

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: