Traian Darjan - Sursa poza: Orizont Aviatic

25 Februarie 1945, Ultima jertfă

de Mihai-Athanasie Petrescu

            Dincolo de semnificaţia schimbărilor în ordinea geo-politică a globului, al doilea Război Mondial a fost cel mai mare măcel din istoria omenirii. România a pierdut în cei patru ani de război peste o jumătate de milion de luptători, la care se adaugă un număr imens de victime în rândul populaţiei civile. Românii au aruncat în luptă toate resursele, atât umane cât şi materiale, dar durata conflictului cât şi grelele lovituri primite din partea unor inamici mult mai puternici, mai ales prin raidurile de bombardament americane din vara lui 1944, au secătuit forţele ţării.
Aşa se face că în ultimile luni ale conflagraţiei, puterea Corpului Aerian Român era mult scăzută faţă de 1941; avioanele erau deja vechi, deteriorate în nenumăratele misiuni de luptă, iar piloţii de la toate grupurile, inclusiv Gr. 9 Vânătoare erau obosiţi, cu capacitatea de concentrare diminuată, dar nu mai puţin hotărâţi să lupte până la sacrificiu pentru distrugerea inamicului. Confruntările aeriene au fost frecvente, iar pierderile grele pentru ambele tabere. Ultimul aviator român căzut pentru patria sa a fost adjutantul Traian Dârjan.
La 18 noiembrie 1920 s-a născut în satul Someşeni, de lângă Cluj (acolo unde se afla un aerodrom al armatei), al patrulea copil al familiei Dârjan, Traian. Rămas orfan de tată de la 3 ani, băiatul a fost nevoit să muncească încă de la vârsta de 14 ani, pentru a completa bursa parţială de elev de liceu la Cluj. În 1939 rămas şomer, Traian revine în satul natal, pentru a face agricultură, dar, privind ore în şir la avioanele care zburau de pe aerodromul din apropiere, decide să devină aviator. A învăţat pilotajul, iar apoi a primit brevetul, în decembreie 1939, la Şcoala ARPA (Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei) de la Cluj, apoi a trecut examenul de admitere la Şcoala Militară de la Tecuci. A absolvit-o la 11 aprilie 1942, cu gradul de adjutant stagiar.
Traian Dârjan a rămas pentru câteva luni la Tecuci, ca instructor, dar în octombrie 1943 nevoia de piloţi pe front fiind acută, a fost trimis la Grupul 9 Vânătoare, unitatea care se pregătea la Tiraspol pentru luptă. A făcut trecerea pe Messerschmitt Bf 109 G, iar la 23 octombrie a fost trimis pe frontul din Rusia, acolo unde Grupul 9 trebuia să înlocuiască Grupul 7.
Nu a durat mult până la prima victorie, din 11, a lui Dârjan: a doborât un IAK de vânătoare la 22 februarie 1944. A urmat un al doilea, la 10 martie, apoi un Lagg la 17 aprilie şi din nou un IAK, la 28 aprilie.În toate aceste misiuni (de vânătoare liberă sau de escortare a bombardierelor), Dârjan a fost coechipierul căpitanului Gheorghe Popescu-Ciocănel.
Deja luptele se desfăşurau pe teritoriul României. Aviaţia noastră trebuia să facă faţă atacurilor sovietice, dinspre est, dar, şi mai ales, celor iniţiate de americani şi englezi, care dirijau formaţii de sute de bombardiere către obiective ca Valea Prahovei, cu petrolul şi rafinăriile sale, Braşov, unde era uzina I.A.R., Bucureşti, capitala ţării etc. Aviaţiile aliate română şi germană se confruntau acum cu forţe mult superioare. Deşi numărul victoriilor individuale ale piloţilor noştri creştea (Dârjan însuşi a adăugat câteva B 24 Liberator la scorul său – al şaptelea avion doborât la 24 iunie 1944, ceea ce a făcut ca el să fie considerat un “as”), avioanele pierdute de inamici erau rapid înlocuite iar aceştia continuau să provoace mari pagube patriei noastre.
Rămâne în istorie ziua de 26 iulie 1944, numită “Duminica neagră”. În acea zi, peste 300 de avioane americane (bombardiere B 24, însoţite de vânători P38 Lightning şi P51 Mustang) au atacat obiective româneşti. Au fost primite cu foc de către români, , dar preţul a fost imens: 7 avioane româneşti au fost doborâte şi 4 piloţi au fost ucişi. Mai contau cele 11 victorii obţinute de ai noştri, printre care un Lightning doborât de Dârjan?
La 18 august, Traian Dârjan a făcut parte din formaţia de 12 Me 109 româneşti ieşite “la americani”. El a fost acela care a văzut cum comandantul Grupului, căpitanul Alexandru Şerbănescu, a fost atacat de mai multe Mustang-uri în timp ce el se afla pe urmele unui Liberator. Dâjan a încercat să-şi prevină şeful că e în pericol, dar, din nefericire, staţia de radio de pe “numărul 1 Galben” (Me-ul lui Şerbănescu) probabil că nu a funcţionat, iar căpitanul a fost doborât în flăcări. A fost o pierdere deosebit de dureroasă pentru aviaţia română.
Ultima victorie a lui Dârjan în luptele pentru apărarea teritoriului a avut loc la 20 august, când, în patrulă cu Băzu Cantacuzino, a reuşit să doboare un avion sovietic în zona Iaşi. A doua zi, în timpul unei lupte cu sovieticii, avionul lui Dârjan a fost lovit, iar pilotul a aterizat forţat…în apropierea unei unităţi sovietice de blindate. A fost făcut prizonier, dar în timp ce era transportat cu maşina a avut loc un atac al avioanelor Stuka româneşti (bombardiere în picaj) – chiar acelea pe care Dârjan avusese misiunea să le protejeze. Profitând de deruta ruşilor, adjutantul român a reuşit să fugă, pentru a fi din nou capturat, de altă unitate rusească. Neţinând seama de armistiţiul de la 23 august, ruşii nu l-au eliberat, Dârjan evadând pentru a doua oară. A ajuns la unitatea sa tocmai la 30 septembrie. Grupul 9 era deja la Turnişor, lângă Sibiu.
Românii au continuat toată în iarna ‘44-’45 ofensiva spre vest. Vremea a fost destul de rea, îngreuind condiţiile de zbor, dar misiunile nu lipseau. Dar cât a fost de greu pentru ai noştri, care trebuiau să lupte atât cu inamicul – germanii şi hortyştii – cât şi cu perfidia ruşilor, noii noştri aliaţi!
La 25 februarie 1945, celula formată din căpitanul Bâzu Cantacuzino, comandantul Grupului 9, şi adjutantul Traian Dârjan a decolat pentru o misiune în folosul trupelor terestre. Au întâlnit o formaţie germană de 8 Focke-Wulf-uri 190, care mitraliau un detaşament sovietic. Românii au angajat imediat lupta. Băzu a doborât un neamţ, dar, preocupaţi să fotografieze avionul căzut, pentru omologarea victoriei, ei au slăbit atenţia, fiind surprinşi de o patrulă de Me 109 germane.

Un proiectil de 13 mm l-a decapitat, pur şi simplu, pe Dârjan. Cel care a tras a fost asul german Helmut Lipfert, cel care, culmea, îl instruise pe Traian Dârjan să piloteze un 109 G… Şi Bazu a fost doborât în această luptă, dar el a scăpat cu viaţă, întorcându-se, pe jos, la unitatea sa. A fost apoi trimis pentru investigatii la Spitalul Militar romanesc de la Debrecen, unde cel care a incercat sa-i faca un examen radiologic a fost chiar tatal meu, maistrul militar Atanasie Petrescu. Se pare ca Bazu era prea mare pentru bietul aparat Roentgen de campanie al spitalului.
A fost ultima jertfă din rândul piloţilor români de vânătoare din Grupul 9 cerută de un război monstruos…

*

Trei amintiri cu Dârjan

Mulţumim domnului Mihai Athanasie-Petrescu pentru amabilitatea cu care ne-a acordat permisiunea de a reproduce acest material. Articolul a apărut în volumul “ZBURĂTORI ROMÂNI” şi pe blogul autorului, aici.