Gripen C No 251, Aerospace Forum Sweden 2012

Gripen C No 251, Aerospace Forum Sweden 2012

După cum știu cititorii acestui portal, nu sunt un mare adept la avionului JAS-39 C/D și nu ratez nicio oportunitate pentru a da cu el de pamânt. În acest articol expun pe larg problemele modelului suedez care mă fac să nu-l consider drept un competitor credibil pentru modernizarea Forțelor Aeriene ale României.

Politic și strategic

Orice achiziție de material militar are și un aspect politic. Preferința unui stat pentru un anumit sistem de armament transmite semnale în cadrul sistemului internațional cu privire la politica sa de alianțe și postura politico-militară. De multe ori în cadrul programelor majore de achiziție de armament considerentele de factură politică, desigur, cântăresc mai mult decât cele de factură tehnică sau economică.

În cazul programului de achiziționare a unui avion multirol pentru forțele aeriene, România a avut de ales între trei opțiuni: F-16 C/D (SUA), JAS-39 C/D Gripen (Suedia) și Eurofighter Typhoon (consorțiu european format din Germania, Marea Britanie, Italia și Spania). Din punct de vedere politic opțiunile care ar fi transmis mesaje politice și strategice importante erau două: F-16 și Eurofighter. Prin selecția F-16 România ar fi confirmat orientarea sa atlanticistă în privința politicii sale externe și de securitate și ar fi reprezentat o completare logică a deciziei de a găzdui elemente ale sistemului anti-rachetă american pe teritoriul național.

Dacă România ar fi optat pentru modelul „european” Eurofighter Typhoon ar fi semnalat că dorește să atingă un echilibru în politica sa externă și de securitate în raport cu Europa și Statele Unite ale Americii. Achiziția Eurofighter ar fi transmis și un mesaj politic important în privința relațiilor cu Germania, un actor politic fundamental în Europa Centrală și de Est, iar relația strategică cu Statele Unite ale Americii nu ar fi fost compromisă. Dezavantajele acestei opțiuni constau în costurile exorbitante pentru România ale modelului în sine și a exploatării acestuia.

Varianta achiziționării JAS-39 C/D este una care nu transmite niciun mesaj politic concret, ba mai mult ridică semne de întrebare cu privire la credibilitatea efortului românesc în domeniul apărării și a contribuției sale la securitatea NATO. Suedia nu este o țără membră NATO și este cunoscută pentru politica sa de securitate relativ neutră și activismul politicii sale externe. De asemenea Suedia nu este o mare putere – nu se mai bucură de acest statut de la începutul secolului al XVIII-lea, și a abondonat politica de mare putere în momentul în care s-a decis să nu conteste prin forță independența Norvegiei în 1905.

Suedia are în prezent o diplomație activă și activistă pe o serie întreagă de global social issues (încălzire globală, interzicerea armelor cu dispersie la sol – cluster munitions, a minelor anti-personal), dar nu este un actor important în chestiuni de securitate globală. Între prima sa intervenție în afara granițelor (Criza din Congo) și ce-a de-a doua (intervenția din Libia din 2011) s-au scurs mai bine de 50 de ani. În cazul congolez intervenția s-a datorat prezenței în fruntea ONU a secretarului general Dag Hammarskjöld, iar aventura libiană a avut probabil de-a face cu demonstrarea faptului că Stockholmul este un membru responsabil al comunității internaționale în secolul XXI, dar angajamentul său militar a fost mai mult de factură simbolică.

Cele 8 avioane JAS-39 C/D care s-au alăturat efortului NATO s-au limitat doar la misiuni de recunoaștere și patrulare aeriană. Suedia  s-a abținut să efectueze atacuri la sol pentru a evita producerea de pagube și victime colaterale, iar aviația libiană a refuzat cu obstinație să conteste supremația aeriană a NATO. Colegii de generație ai avionulul Gripen – Eurofighter Typhoon și Dassault Rafale – au efectuat atacuri la sol în sprijinul insurgenților libieni fără mari probleme tehnice sau restricții politice.

Intervenția libiană a mai arătat un lucru foarte important, care subliniază o vulnerabilitatea Suediei în cazul unui conflict militar și a participării în cadrul unor coaliții: separarea deciziei politice de cea militară creează confuzii și este contraproductivă. Decidenții politici suedezi nu au înțeles implicațiile militare ale mandatului furnizat de ONU în Libia și de aici au apărut anumite probleme în executarea misiunilor. Este foarte posibil ca tipul acesta de confuzii să ducă la neîndeplinirea anumitor obligații contractuale de sprijin ale aeronavelor Gripen în timpul unui conflict.

Problema politică devine acută în momentul în care comparăm angajamentele de securitate ale României și ale Suediei. România este membru al NATO, în timp ce Suedia nu este membră a alianței, ci doar membră a Parteneriatului pentru Pace (PfP). Deși Suedia dorește o colaborare mai strânsă cu NATO, perspectiva aderării la Alianța Atlanticului de Nord nu încântă publicul suedez, pacifist și obișnuit cu valorile neutralității, care caracterizează cultura de securitate a acestei națiuni nordice. Politica oficială a Stockholmului în materie de securitate rămâne pe timp de pace neaderarea la alianțele politico-militare și neutralitate pe timp de război.

Neutralitatea suedeză a evoluat de la sfârșitul Războiului Rece, aderarea la Uniunea Europeană forțând Stockholm-ul să-și reconsidere parțial poziția printr-o declarație de solidaritate în materie de securitate, în cazul unui atac armat asupra statelor membre UE. Această declarație nu este însă echivalentă cu o garanție de securitate sau reflectă în vreun fel un angajament față de o alianță. Dacă o țară membră UE ar fi ținta unei agresiuni, este mult mai probabil ca această să primească asistență de la NATO decât de la Suedia (cu excepția Finlandei, Suediei, Irlandei și Austriei, restul membrilor UE sunt și membrii ai NATO). În esență UE nu este o alianță militară, politica sa externă și de securitate nefiind formulată încă în mod adecvat.

Scăderea bugetului militar al Suediei din ultimii ani ridică semne de întrebare privind  capacitatea sa militară și deci asupra credibilității garanțiilor sale de securitate. Comandantul suprem al forțelor armate suedeze, generalul Sverker Goranson a recunoscut după efectuarea unor exerciții militare că Suedia ar putea să-și apere teritoriul doar timp de o săptămână și asta numai în cazul unui atac militar cu caracter limitat. În fața acestei realități se pune întrebarea dacă în cazul unui atac asupra României, Suedia își va respecta obligațiile contractuale cu privirea la logistică și mentenanța avioanelor de luptă. Oare Stockholmul va putea face față amenințărilor și șantajului și va fi capabilă să ofere României material militar în caz de război pentru a respinge o agresiune?

Recent Suedia a lansat inițiativa unui pact de securitate cu țările nordice care să creeze unități militare comune și să profite de pe urma utilizării unei infrastructuri militare comune. Această inițiativă vizeză Finlanda, Danemarca și Norvegia. Va fi interesant de văzut cum vor putea fi create asemenea unități și cum va fi utilizată infrastructura existentă în domeniul apărării spațiului aerian de ce cele patru state implicate care utilizează tipuri diferite de avioane.

În concluzie din punct de vedere politic achiziția modelului Gripen este una sub-optimă. Suedia nu oferă destule garanții de securitate și are o capacitate limitată de a se proteja pe sine de un potențial atac. Nu este foarte clar dacă în cazul unui scenariu de tipul celui stipulat în Articolul 5, Suedia va fi capabilă să sprijine România pentru a menține în stare de zbor avioanele Gripen achiziționate. Un stat care abia poate să se protejeze pe sine de agresiune nu poate fi considerat drept capabil să ofere garanții de securitate altor state. Nu trebuie uitat că în 2008 în vecinătatea României a avut loc un conflict militar, Rusia provocând și lansând o agresiune asupra Georgiei.

Va urma.

– George Visan –