Sâmbăta aceasta intenţionez să vă ofer spre cunoaştere, analiză şi dezbatere, istoria vieţii celui ce poate fi considerat fondatorul trupelor speciale române, dar şi un patriot şi un erou: căpitanul Mihai Țanțu.

Pentru a nu ocupa prea mult spaţiu cu introducerea, voi începe prin a spune că acesta a văzut lumina zilei pe 16 iulie 1914, la Ghermanesti, în judeţul Bălţi din Basarabia, din părinţii Vasile şi Maria.

O familie românească în adevăratul sens al cuvântului, în care micul Mihai a avut de la cine să înveţe să-şi iubească Țara. Tatăl sau, preot la origine, fost deputat în Sfatul Ţării, a fost unul dintre cei care au votat pentru Unire, la 23 martie 1918.

Aprope un an mai târziu, pe 20 noiembrie 1919, în sala mare a Ateneului Român, cu ocazia şedinţei inaugurale a Parlamentului României Mari, Vasile Ţanţu era validat ca deputat de Chişinău. Cariera sa politică nu avea să se oprească, însă, aici, şi nici recunoştinţa autorităţilor interbelice pentru participarea sa la actul Unirii. Va mai fi de trei ori prefect de Chişinău şi preşedinte al Camerei de agricultură.

Totuşi, la un moment dat, sătul de viaţa politică, cu tot ce implica ea, se retrage în satul său profesând ca învăţător. Va deceda la 30 ianuarie 1937, la doar 55 ani, în Iaşi, în urma unei grele suferinţe şi a unei operaţii nereuşite.

La funerariile naţionale organizate în cinstea sa, Ian Pelivan va afirma: “Cu Vasile Ţanţu dispare unul dinte cei mai vajnici luptători basarabeni pentru realizarea idealului naţional: Unirea.”

Capitan-parasutist-Mihai-Tantu-fondatorul-comandourilor-Armatei-Romane

Mihai Țanțu în școala militară.
Sursa: www.roncea.ro

Revenind la tânărul Mihai, acesta, simţind chemarea armelor, a urmat cursurile Liceului Militar din Iaşi, apoi, după promovarea examenului de Bacalaureat (lucru foarte dificil pe vremea aceea şi, se pare, nu numai) a intrat la Şcoală Pregătitoare de Ofiţeri de la Bucureşti, pe care o termină în 1932. În 1935 absolvă Şcoala de Ofiţeri de Infanterie “Principele Carol”, din Sibiu, fiind foarte apreciat de comandantul său de companie.

Prima unitate unde este încadrat va fi Regimentul 53 Infanterie. Aici, studiind foaia calificativă a ofiţerului vom găsi aprecierea colonelului Seracin, comandantul său, cum că Țanțu este „bine pregătit din toate punctele de vedere şi promite de a deveni un eminent ofiţer.” Impresie pe care o va confirma ulterior. Spre exemplu, în timp ce urma cursurile cursurile Şcolii de Aplicaţie a Infanteriei (1935-1937) comandantul acestei prestigioase instituţii, generalul Gheorghiu, îl va aprecia că fiind „un ofiţer bun sub toate raporturile”.

Şi ştim cât de exigent erau analizaţi ofiţerii în vremea aceea, în caracterizarea lor contând atât abilităţile arătate în exerciţiul funcţiei cât şi aspecte cum ar fi: educaţia, comportamentul în societate şi anturajul frecventat, cultura etc.

Ar mai fi util de citat şi părerea colonelului Pălăngeanu, succesorul generalului Gheorghiu la conducerea şcolii: la aplicaţiunile în teren a arătat că-şi poate stăpâni unitatea prin hotărâri şi comenzi clare şi precise.”.

Să nu uităm nici de colonelul Caraman, care, în calitate de comandant de regiment îl caracteriza, în 1939, drept având „o frumoasă cultură profesională”, îi remarcă „simţământul împlinirii datoriei şi cel al onoarei foarte dezvoltat”, văzându-l drept „un foarte bun ofiţer, cu tendinţe frumoase în carieră.”

Aprecierile superiorilor îi vor aduce, de altfel, la 25 octombrie 1939  avansarea la gradul de locotenent.

Toate cele prezentate reprezintă, în viziunea mea, indicii importante ce conturează impresia că tânărul ofiţer Țanțu era, inclusiv pe timp de pace, un ofiţer model al Armatei Regale Române, prezentând toate calităţile cerute de această onorantă postură.

Şi în fişa aferentă anului 1940 este apreciat  comportamentul său corect cu ocazia retragerii din Basarabia. Totuşi, ca român şi fiu de patriot basarabean nu va rămâne indiferent la abuzurile armatei sovietice. Imediat după ocuparea samavolnică a acestei provincii române Armata Roșie şi NKVD-ul va demara prigoana împotriva patrioţilor români, a ţăranilor (cu stare sau nu), a intelectualilor și meșteșugarilor de la oraşe şi, în general, a tuturor celor ce nu erau pe placul noii stăpâniri. Execuţiile şi deportările devin fapt comun. Abuzurile, la ordinea zilei.

Mihai Țanțu a pierdut doi fraţi în acele zile, împuşcaţi de sovietici, ceea ce îi va influenţa, fără îndoială, deciziile şi îl vor ghida în anii grei ce vor urma. Dar să nu anticipăm.

Mihai-Tantu

Mihai Țanțu în uniforma Armatei Regale Române.
Sursa: www.focusblog.ro

Evenimentul care îi va orienta însă cariera spre ceea ce-l va face demn de titlul de „special” va fi, însă, crearea, la 10 iunie 1941, prin Decret al Consiliului de Miniștri, a primei unităţi de paraşutişti din Armata Regală Română: Compania Misiuni Speciale, comandată de locotenentul Ştefan Soverth, subordonată din 1942 Batalionului Paraşutişti a avut ca sursă de inspiraţie detaşamentul Brandemburg din armata germană.

Efectivul ei va fi alcătuit din militari cu calităţi fizice peste medie, vorbitori de limbi străine (maghaira sau rusa), pentru uşurarea îndeplinirii obiectivelor din spatele frontului, ce vor fi antrenaţi în arte marţiale, misiuni de sabotaj (s-a simulat, spre exemplu, distrugerea Poştei Centrale, a unor poduri din Argeş şi nu numai), supravieţuire şi alte tehnici utile trupelor de comando.

Printre primii înrolaţi în această nouă unitate a fost şi locotenentul Țanțu. Şi în cursul instrucţiei efectuate la cadrul Centrul de Instrucţie al Aeronauticii (Popesti-Leordeni) va fi apreciat de comandantul său ca „un ofiţer excelent, sub toate raporturile de activitate, putând fi întrebuinţat în foarte bune condiţiuni în orice misiune de războiu, precum şi ca instructor la noile serii de paraşutişti.”

Calităţile sale îi aduc, de altfel, promovarea de la comanda unui pluton din cadrul Companiei, exercitată iniţial, la comanda unei companii din cadrul Batalionului, începând cu 1942.

Iată cum îl descrie comandantul Flotilei 1 Aerostaţie din Pantelimon, în subordinea căreia fusese mutat Batalionul: “…Ţinută ostăşească, foarte sănătos şi rezistent. La toate aplicaţiile din teren a dat dovadă că poate suporta greutăţile cu uşurinţă. Practică toate sporturile. Foarte inteligent, judecată clară, memorie bună, gândire cu reacţiuni repezi şi logice, expunere clară. Cultură generală şi profesională foarte bună. Disciplinat şi foarte conştiincios. Munceşte din convingere şi cu multă dragoste, cu simţul datoriei bine dezvoltat. Caracter sincer şi loial, simţul onoarei bine desvoltat, demn, moral, modest. Foarte bun camarad. Spiritul de sacrificiu dezvoltat la maximum. Are o mare putere de muncă. Compania ce a comandat de la 1.VI.-1.X. a.c. a fost compania şcoală, unde s-a instruit seria nouă de paraşutişti. Cu multă prestanţă şi destulă autoritate în faţa frontului. Are o concepţie sănătoasă, bazată pe respectarea principiilor, foarte multă iniţiativă, dotat cu multă voinţă şi energie. Deşi compania era formată din elemente de toate armele, deci neomogenă, din toate punctele de vedere, totuşi prin stăruinţele şi munca depusă a obţinut rezultate bune. Rezultatul era şi mai bun dacă era mai autoritar. A căutat însă să-i câştige sufleteşte, să-i facă să lucreze numai din convingere, dar n-a fost înţeles. Rezultatele instrucţiei, din toate punctele de vedere, au fost foarte bune. În urma experienţei din anul acesta poate conduce o companie de paraşutişti în foarte bune condiţiuni. A executat toate lansările, fiind exemplu pentru subalternii săi. A luat parte la toate tragerile şi aplicaţiile în teren. Este foarte bine pregătit pentru războiu. Nu a fost pedepsit. În concluzie, este un «Foarte bun» ofiţer paraşutist. Îndeplinind condiţiile de stagiu cerute, îl propun: «Merită a înainta la gradul de căpitan paraşutist la alegere».”

Din 11 decembrie 1942 până în 19 aprilie 1943 va fi detaşat la Divizia 1 Vânători de Munte. Şi aici este apreciat, în ciuda unei oarecare impulsivităţi şi a unei înclinaţii spre petreceri. În plus, se spune că, rămânând fără batiste, a luat un panou de jalonare din mătase şi l-a folosit pentru a-şi confecţiona obiectele lipsă. Un incident minor, în opinia mea, care nu afectează prestaţia generală ca ofiţer, atât pe timp de pace cât şi la război.

Revine însă la Regimentul de Paraşutişti unde îşi coordonează trupă în cadrul mai multor aplicaţii desfăşurate lângă Buzău pentru aclimatizarea cu tehnica din dotare (mortiere Brandt, tunuri antitanc, mitraliere), desfăşurate la ordinul Mareşalului, care dorea crearea unui corp competitiv de paraşutişti (Corpul de Paraşutişti al Aeronauticii Militare care trebuia să cuprindă unităţi luptătoare – batalioane, regimente, mari unităţi şi un Centru de Instrucţie al Paraşutiştilor, cu şcolile de specializare necesare) unde dovedeşte „excepţionale aptitudini în instruirea elementelor sale ca saboteuri, informatori şi terorişti.”

Nu se ştie însă cu certitudine dacă unităţile nou create au participat la misiuni în adâncimea frontului sovietic. Neexistând sau negăsindu-se documente în acest sens până în momentul de faţă nu o voi afirma cu certitudine, deşi mărturii ale veteranilor tind să confirme existenţa câtorva misiuni încununate chiar de succes.

Spre exemplu, Vasile Cosma povestește despre o acțiune în care parasutiștii lui Țanțu au distrus un pod și un depozit de muniții din URSS, apoi au revenit, printre linii, în țară.

Momentul de glorie al paraşutiştilor va veni, însă, odată cu răsturnarea de situaţie de la 23 august. Aceştia se aflau încă din lunaIunie dislocaţi lângă Curtea de Argeş, la adăpost de bombardamentele anglo-americane şi de vigilenţa viitorului fost aliat. Dintre cei mai bine pregătiţi ostăşi s-a format un Detaşament operativ, alcătuit din trei companii de puşcaşi, un pluton de misiuni speciale şi o companie cu armament greu.

Detaşamentul „Căpitan Mihail Țanțu”, cum avea să fie numit, va fi mutat la Flotila 1 Aerostaţie Pantelimon şi pregătit de intervenţie pentru apărarea Bucureştiului. Nici ceilalţi paraşutişti, sub comanda maiorului Teodor Dobre nu aveau să fie uitaţi. Totuşi, aceştia rămâneau pe mai departe la Curtea de Argeş, pregătiţi să sosească la Bucureşti de îndată ce vor exista mijloacele necesare transportului.

Detaşamentul Țanțu va intra în dispozitiv în noaptea de 23-24 august, după cum urmează: un pluton de paraşutişti pe aeroportul Băneasa, un pluton pe aerodromul Boteni (Titu), unde era dislocat Statul Major al Aerului, un pluton pentru paza Subsecretariatului de Stat al Aerului (Bucureşti) şi un pluton la Comandamentul Artileriei Antiaeriene din Parcul Carol. Restul forţelor din Detaşament constituiau o rezervă pregătită pentru a fi folosită acolo unde situaţia o cerea.

Iar atacul german nu a întârziat. După un masiv bombardament îndreptat asupra Capitalei şi, cu precădere, împotriva Palatului Regal, unităţile germane staţionate în zona Băneasa au început înaintarea către Bucureşti. Luând contact cu primele elemente ale apărării româneşti, două companii de elevi de la Centrul de Instrucţie al Aviaţiei, germanii deschid un foc susţinut ce ameninţa să rupă apărarea noastră.

Nu se va întâmpla, însă, aşa, pentru că Detaşamentul Căpitan Mihai Țanțu, întărit cu un pluton de mortiere Brandt şi o secţie de tunuri anticar (care, împreună cu forţele anterior amintite vor forma Detaşamentul „Comandor Marin Anton”) intervine în forţă şi învinge resistenta germană din zonele Băneasa şi Herăstrău, precum şi din jurul aeroportului Băneasa.

Tot detaşamentul Comandor Marin Anton, cu paraşutiştii în prim-plan, va asigura paza sectorului de Nord al Bucureştiului până la îndepărtarea pericolului german. Doar pe 28 august se va primi ordinul de retragere în cazarma din Pantelimon. În cursul operaţiunii, în ciuda aprigei rezistenţe germane (care le-a cauzat 19 morţi, 53 răniţi şi 3 dispăruţi), paraşutiştii români şi-au indeplint cu succes misiunile încredinţate, apărând Capitala şi au pricinuit pierderi grele inamicului (spre exemplu, locotenentul  Ioan Ţetcu împreună cu 6 militari din subordine, a capturat 25 de maşini şi 150 militari inamici!).

Iată cum va fi apreciat căpitanul Țanțu, în foaia calificativă aferentă anului 1944, după evenimentele expuse: “A comandat compania de comandă. Nu am avut timp să verific instrucţia unităţii sale, însă din modul cum s-a comportat în luptele de la Băneasa-Otopeni am putut vedea că avea o instrucţie completă şi bine îndrumată spre o victorie sigură. Din prea mare elan am avut însă prea multe pierderi. Căpitanul Ţanţu i-a condus spre această victorie sigură, fără nici o precupeţire. Unde a vroit a suprimat orice rezistenţă. Ofiţer foarte zelos, mai ales când i se încredinţează misiuni de specialitatea sa. Are foarte multă grije de soldat, nu tot atâta grije însă de material. Nu suferă a fi îngrădit în ordine, programe şi ore de serviciu. […] Pentru viitor promite a deveni un bun commandant de batalion paraşutişti. Cu ocazia luptelor de la Băneasa-Otopeni (23-29 august 1944) a dat dovadă de foarte multă energie, pricepere şi un deosebit spirit de sacrificiu. Pentru faptele sale brave a fost propus la decorare cu «Steaua României cu panglică de Virtute Militară» ”

Ca răsplată pentru eforturile şi priceperea sa, căpitanul Țanțu a fost, am văzut,  propus spre decorare, ceea ce nu se va mai întâmpla, însă. Noua stăpânire avea alte planuri. Vom vedea mai jos care au fost acestea.

Aşa cum bine ştim, după 23 august, noii noştri aliaţi, sovieticii, vor căuta să distrugă prin orice mijloace Armata Regală Română. Dacă unităţile ce luptau „umăr la umăr” cu Armata Rosie în Ungaria şi Cehoslovacia, acoperindu-se şi acolo de glorie, confirmând cele arătate pe Frontul de Est, vor fi folosite în cele mai grele situaţii de luptă, în aşa fel încât efectivele lor să scadă drastic iar ofiţerii cu multă experienţă şi înaltă pregătire militară să cadă pe malurile Tisei sau pe versanţii Munţilor Tatra în loc să se intoarca acasă unde constituiau o ameninţare pentru „marele prieten”, unităţile din ţara vor fi restructurate, desfiinţate, modificate, iar cei mai buni militari îndepărtaţi din ele.

Batalionul de Paraşutişti nu putea avea altă soartă, el fiind, prin câteva ordine succesive ale Statului Major, îndepărtat de la menirea să iniţială, de unitate specială, şi transformat în Batalionul 5 Pază. Aceata decizie respectă directivele Comisiei Aliate de Control (de fapt, sovietice!) însă îngropa una dintre unităţile de elită ale Armatei Regale Române), fapt cu care mulţi dintre ostaşii săi nu puteau fi de acord.

În fața soldaților săi. Sursa: www.flux.md

În fața soldaților săi.
Sursa: www.flux.md

Apropierea de Mişcarea Naţională de Rezistenţă ce se contura în acei ani tulburi venea ca o reacţie firească a acelor militari supuşi acum nedreptăţilor sovietice. De altfel, nu va fi, însă, singur în demersul său. Alături de el vor dori să vină mai mulţi foşti subordonaţi şi camarazi de arme: locotenentul Victor Sassu, sublocotenentul Vasile Niculescu, adjutantul Gheorghe Clapon, adjutantul stagiar Vasile Melică, sergentul Teodor Neta.

Ne spune chiar Țanțu de ce: „ … Eu eram un tehnician. Şi, fără modestie, abil, priceput şi foarte potrivit unei acţiuni organizatorice. Aveam în spatele meu aproape întreaga unitate de paraşutişti. Oameni isteţi, bine instruiţi. Oameni care m-au iubit, pentru că mă confundam cu vederile lor, cu năzuinţele lor. Deşi nu eram comandantul unităţii, aveam un mare ascendent moral asupra ei. Aceşti circa 1000 de oameni ar fi răspuns chemării mele, indiferent unde i-aş fi dus. Eu eram pentru ei «tătucul». Nu am uzat decât într-o foarte mică măsură de acest ascendent moral. Şi, dacă câţiva au fost alături de mine, este din vina acestui ataşament faţă de fostul lor şef, în care s-au încrezut orbeşte, crezând că ce face el, face bine.”

În această perioadă militează activ pentru unificarea Mişcării Naţionale de Rezistenţă, pentru coordonarea acţiunilor diverselor grupuri (conform declaraţiilor din anchetele de mai târziu) ceea ce, în condiţiile dificultăţii întâlnirilor, supravegherii permanente şi diferenţelor de viziune dintre luptători nu se va întâmpla.

După cum declară într-una din numeroasele sale declarații date în fața diverselor organe de anchetă “Discuția (cu generalul Ilie Lazăr – n.a.-) a vizat… posibilităţile mele (că aş dispune de un grup cu care aş putea activa) şi dorinţa mea de acţiune. Mi-am exprimat apoi părerea că ar fi bine ca acţiunea celor câteva grupări ilegale existente în Ţară să poată fi coordonată şi unificată.Am ridicat apoi problema Basarabiei, că mă privea şi mă durea direct, afirmându-mi speranţa că Basarabia va reintra în hotarele ei fireşti.”

Este aceasta acțiunea unui patriot sau a unui trădator?

În calitatea aceasta de colaborator al rezistenţei anticomuniste, el este contactat de Andreas Schmidt, conducătorul Grupului Etnic German din România şi de Constantin Stoicănescu, membru marcant al Legiunii, care doreau să părăsească ţara după ce încercaseră să provoace un „23 august invers”, anume preluarea puterii de către facţiunile pro-germane din România, urmată de o amplă ofensivă germană cu 55 divizii staţionate în Ungaria (operatiuniea Trezirea de Primăvară), operaţiune eşuată din cauza trădării unui telefonist ce transmitea diverse mesaje între conspiratori şi care i-a demascat sovieticilor.

La rugămintea celor doi, căpitanul Țanțu, comandantul Companiei 32 Pază Băneasa le procură celor doi livrete militare pe numele sergent Rugan Octavian şi caporal Bârsan Ştefan, precum şi ordine de deplasare până la Miskolc. Cei doi ajung la Oradea, de unde pregătesc zborul peste frontieră. Avionul lor, un Henschel – 129, plecat de la Oradea spre Miskolc, este însă atacat şi doborât la Debreţin de două avioane I.A.R., la ordinul expres al comandamentului sovietic. Pilotul şi pasagerii au supravieţuit, fiind iniţial internaţi în spital şi, ulterior, predaţi sovieticilor care află, astfel, identitatea reală a celor doi şi provenienţa documentelor false.

Arestat în 1946, Țanțu este supus unei anchete în urma căreia face o serie de mărturisiri. Astfel, el declară că, pe la începutul lui ianuarie 1945 a fost abordat de sublocotenentul Grigorescu din Regimentul 15 Artilerie Curtea de Argeş, care i-a expus „necesitatea înjghebării unei rezistenţe împotriva comunismului ce se arăta triumfător”. Acesta îi face legătura cu un anume Popa (după numele cu care se recomandă), membru, se pare, al Mişcării Legionare şi care îi cere căpitanului sprijinul, insistând că Mişcarea „momentan nu urmăreşte îndeplinirea scopurilor şi idealurilor sale, ci coordonarea forţelor româneşti în faţa comunismului”. Prin intermediul acestuia Țanțu ia contact cu Schmidt şi Stoicanescu, acesta din urmă, după întâlniri repetate, convingându-l să-l sprijine pentru plecarea din ţară.

Căpitanul acceptă, le procură documentele necesare şi îi însoţeşte până la Braşov. Revenit în Bucureşti, constată cu surprindere că este, brusc, privit cu răceală de colegii săi legionari. Aceştia ascultau Radio Donau, în aşteptarea Doinei lui Eminescu pe care Schmidt şi Stoicanescu trebuiau să o recite la respectivul post de radio, ca semn al faptului că au ajuns la destinaţie şi, neauzind-o, îl suspectau pe Țanțu de trădare. Abia mai târziu avea să afle acesta ce s-a întâmplat, odată cu chemarea sa la Statul Major al Aerului în legătură cu situaţia sergenţilor Rugan şi Bârsan şi cu foile lor matricole.

În continuarea declaraţiei sale, Țanțu va da detalii despre planificarea operaţiunii, incriminându-l, în fnal, pe generalul Avramescu, cu care un anume sublocotenent Iancu, implicat în „complot”, ar fi luat anterior legătura. Priviți însa declarațiile date sub anchetă cu o oarecare rezervă. Desigur, nu trebuie respins, ba chiar este explicabil faptul că un ofiţer şi un general român au nutrit sentimente anticomuniste.

Nu este surprinzător nici contactul cu elemente ale rezistenţei. Mi se par însă forţate conexiunile dintre cei doi. Pe lângă faptul că mişcarea de rezistenţă din România, deşi foarte răspândită (de fapt, singura mişcare de rezistenţă anticomunistă care a implicat şi forma luptei armate de amploare din Europa de Est)  nu a avut un caracter unitar, ea desfăşurându-se mai mult în grupuri restrânse şi independente decât în reţele extinse, ca Mişcarea de Rezistenţă Naţională, cum au numit-o comuniştii, se ştie din memoriile atâtor deţinuţi din acea perioadă ce metode foloseau anchetatorii pentru a smulge declaraţiile dorite de la cei anchetaţi şi cum erau apoi interconectate declaraţiile şi probele pentru a da impresia unei conspiraţii generale împotriva mişcării proletare…

Prin asta nu încerc să afirm, însă, că Țanțu a fost străin de rezistenţă, ba din contră. Aşteptăm noi dovezi în ceea ce priveşte întinderea şi membrii reţelei incriminate.

Aceasta nu este, de altfel, singura acuzație adusă lui Țanțu de autoritățile comuniste. Acestea au încercat să-l faca, alături de numeroși alți militari, vinovat de ascunderea a mari cantități de arme și muniții în peșteri din zona Sinaia. Cu toate presiunile făcute la anchetă, aceste acuzații nu au putut fi dovedite nici măcar în maniera tipică acelor ani…

În urma celor aflate, Țanțu este condamnat în procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă la 25 ani de închisoare, urmând să-şi ispăşească sentinţa la Aiud. Aici, povesteşte Ion Antohe, la rândul său deţinut, va ieşi în evidenţă prin firea sa năvalnică şi stăpânirea artelor marţiale, dovedite atunci când l-a doborât pe un deţinut cu o statură impunătoare care l-a provocat la o trântă atât de repede încât mulţi deţinuţi nici nu au apucat să vadă ce s-a întâmplat.

300x194

De la care din aceste ferestre privea eroul Țanțu spre libertate?
Sursa: www.adevarul.ro

Povestea să nu se va termina însă aici, în obscuritatea unei temniţe comuniste. Chemat la Bucureşti din nou, în 1949, pentru încă o anchetă, la Ministerul de Interne, Țanțu va fi plasat într-o celulă alături de care nişte zugravi îşi lăsaseră sculele şi halatele de lucru. Cum biroul anchetatorului era chiar lângă acea celulă, acesta nu se mai obosea să îl escorteze înapoi după anchetă. Trecând deci pe lângă uneltele şi halatele zugravilor, Țanțu a reuşit să apuce un halat, o bidinea şi o căldare şi să le strecoare în celulă.

Apoi, când anchetatorul a plecat, s-a îmbrăcat cu halatul de zidar, şi-a tras şapca pe ochi, a luat găleata şi bidineaua şi a ieşit în stradă chiar pe uşa principală, de aici reuşind să ajungă la un prieten. Dacă în această evadare se ascunde un sâmbure de complicitate din partea anchetatorului de la Minister, rămas poate din „vechea gardă”, nu se poate şti în lipsa oricăror dovezi…

De aici, reuşeşte să fugă în străinătate. Ajuns la Viena, se spune că ar fi fost recrutat de spionajul francez. La Paris, împreună cu generalul Dumitru Petrescu şi comandorul Mihai Opran, a făcut parte din Serviciul de Informaţii al Militarilor Români din Exil. Instruit de Biroul 2 francez, a fost apoi trimis în România să se documenteze asupra stării rezistenţei din munţi şi să înfiinţeze un serviciu sedentar al PNŢ, sub conducerea lui Dumitru Secară.

În 1950 revine în România şi ia contact cu Lia Popescu, o fostă amantă a lui Mihai Opran.Este însă arestat foarte curând de Securitate. Lia Popescu îl urmează aproape imediat, după o tentativă de trecere frauduloasă a frontierei.

Va începe pentru el o a doua perioadă neagră, pentrecuta în Gulagul românesc, la Oradea, Lugoj, Jilava, Aiud, Văcăreşti, Gherla, Iaşi, Salcia, Colonia Periprava. Ne putemimagina suferinţele prin care a trecut în aceste anticamere a morţii citind memoriile altor deţinuţi, victime ale inumanului sistem opresiv comunist.

După eliberare, la amnistia din 1964, duce o viaţă chinuită, trăind de azi pe mâine din leafa câştigată în diversele slujbe mizere care erau accesibile unui fost „politic” şi, de multe ori, din mila cunoscuţilor.

Singur, uitat de toată lumea, mai puţin de paraşutiştii săi, se stinge în 1979, fiind de mai mult timp bolnav din cauza celor suferinţelor din anii de puşcărie, şi este înmormântat cu ajutorul camarazilor de arme în cimitirul Cărămidarii de Jos, din cartierul Berceni.

Daca în 1964 a părăsit închisoarea în care era deținut pentru „închisoarea mare”, cum numeau deținuții țara aflată sub dictatura comunistă, acum era, în final, liber.

Fie ca amintirea luptei sale să nu se piardă niciodată!

– Adrian Bantaș-

Surse:

www.aripiromanesti.ro

www.aviatori.ro

www.banaterra.eu

www.focusblog.ro

www.flux.md

www.fundatia-averescu.ro

www.fundatiagrigorebastan.com

www.historia.ro

www.procesulcomunismului.com

www.2012en.ro

– Florin Constantiniu, De la Razboiul Fierbinte la Razboiul Rece