Sambata Specialilor: M.A.S.

După o lungă absenţă, revin şi dau startul rubricii Sâmbăta Specialilor pe o imaginară axă Berlin-Roma-Tokio cu ceva ce are legătură cu Roma: M.A.S.

Pentru început însă, câteva cuvinte introductive. Asta pentru că ştiu ce gândiţi când vine vorba de Italia…

Totuşi, v-aş ruga să uitaţi pentru o seară tot ce ştiaţi despre capacitatea combativă a peninsularilor pricepuţi la pizza şi macaroane.

Aici nu vorbim despre cei 100.000 italieni ce au atacat Egiptul britanic în 1940 şi, chiar dacă s-au îngropat până în gât în nisip la Sidi Barrani nu au reuşit să reziste atacului devastator lansat de cei 35.000 englezi de pe malurile Nilului (35.000 ca să nu îi fac de râs prea tare pe italieni, de fapt doar aproape jumătate erau combatanţi).

Uitaţi şi despre eşecul atacării liniei Metaxas şi de faptul că dacă nu interveneau în forţă nemţii italienii staţionaţi în Albania ar fi făcut o baie involuntară în Mediterana.

Cu atât mai mult sper că aţi uitat de înfrângerea italienilor în faţa temutei armate etiopiene înarmate cu arcuri şi suliţe în 1895. Altfel nu mai are rost să scriu mai departe…

Subiectul discuţiei de astăzi este dintr-o cu totul altă ligă. Dacă vreţi, azi vom vorbi despre echivalentul maritim al celebrilor Arditi.

Mai exact, oamenii-torpila, căci despre ei este vorba, fac parte din acea minoritate bine ascunsă a italienilor care nu se dau în lături de la a lupta. Mai mult decât atât, o fac şi bine. Dacă nu credeţi întrebaţi-i pe englezi…

Dar mai multe…în cele ce urmează.

 

Începutul: Primul Război Mondial

Ideea folosirii unei torpile ghidate împotriva cuirasatelor inamice i-a venit în 1864 unui anume Giovanni Luppis, căpitan de marină în rezervă, care a conceput un model ce putea fi ghidat prin două fire.

În scurt timp, specialiştii englezi au preluat-o şi au început, la rândul lor, să caute soluţii pentru perfecţionarea torpilelor şi, mai mult, să le lanseze din bărci micuţe dar rapide, capabile să se apropie suficient de mult de navele inamicului şi să scape de urmărire după ce atacau.

Totuşi, motoarele cu aburi folosite în acea perioadă nu asigurau viteza necesară iar cele pe benzină erau abia la începutul dezvoltării lor, aşa că fiabilitatea lăsa de dorit, motoarele putând foarte uşor ceda exact când era mai mare nevoie să funcţioneze perfect.

Tot ce au putut obţine englezii, în ciuda încăpăţânării acestora, a fost barca HMS Lightning, ce a intrat în dotarea Forţelor Navale, fără a putea fi folosită, însă, într-o situaţie reală de luptă şi un premiu câştigat de o bărcuţă cu motor într-o cursă internaţională la Paris.

Totuşi, câteva progrese s-au înregistrat, mai ales în ceea ce priveşte identificarea formei ideale a unei astfel de bărci, cu o chilă îngustă ce asigură hidrodinamicitatea ambarcaţiunii şi o siluetă joasă, spre a fi cât mai greu de observată şi lovită de către inamic.

De eforturile englezilor au beneficiat, însă, italienii. Astfel, în 1906, compania Fiat a produs un prim model italienesc, înarmat cu un tun de 47 mm, două mitraliere şi două tuburi lanstorpila de 14 inch, propulsat de un motor pe benzină de 80 CP, care asigura o viteză maximă de 16 noduri.

Mulţumiţi de performanţele din ce în ce mai bune ale bărcilor torpiloare şi, aş comenta răutăcios, de faptul că până şi industria lor le putea produce într-un ritm satisfăcător, italienii au comandat, în martie 1915, două bărci de 15 m, cu motor pe benzină şi viteză maximă de 30 noduri la Societa Veneziana Automobili Navali.

Noile bărci trebuiau să scufunde navele austriecilor cu ajutorul a câte 2 tuburi lanstorpila de 18 inch situate la prova. Gemenele intai-nascute au primit numele de MAS 1 şi MAS 2, adică Motoscafo Armato Silurante.

Totuşi, aceaste două surori mai mari nu s-au dovedit foarte eficiente, aşa că în noiembrie acelaşi an au fost transformate în vânătoare de submarine. Să-i înţelegem, sunt italieni, nu putea să le iasă din prima…

Totuşi, e de admirat că au perseverat şi au mai comandat la aceeaşi SVAN 20 bărci, MAS 3…MAS 22. Îngreunate suplimentar pentru a compensa fragilitatea chilei, acestea nu mai puteau străbate Adriatica decât cu maxim 21 noduri şi aveau oarece probleme la mecanismul de lansare a torpilelor. Nu putea ieşi perfect de la început, dar italienii au decis, şi de data aceasta, să meargă înainte, aşa că au echipat navele cu câte 8 marinari şi au constituit prima unitate MAS ce va vedea serviciul activ de luptă.

 

Primele succese.

Noile bărcuţe au început rapid să îşi dovedească valoarea operativă. Mai exact, în noaptea de 6 septembrie 1916, MAS 5 şi MAS 7, după ce au fost escortate de câteva distrugătoare franceze, s-au strecurat în portul Durazzo şi au lovit nava cu aburi de 924 tone Lokrum, care s-a scufundat în urma atacului, Mai mult, bărcuţele au reuşit să se întoarcă tefere la bază, pentru ca, peste câteva săptămâni să scufunde şi nava de 1100 t, Sarajevo.

Şi acestea nu au fost singurele victorii. La 1 noiembrie, MAS 20 ŞI MAS 21, echipate cu moroate electrice pentru a reduce nivelul de zgomot produs de cele pe benzină, au fost trimise să scufunde un cuirasat austriac ancorat în portul Pola (azi…în Croaţia) şi s-au strecurat printr-o mică spărtură în plasa ce străjuia portul (nici austriecii n-au stat chiar cu mâinile în sân) cu gândul de a-l torpila.

Doar că, între timp, cuirasatul plecase, aşa că au putut scufunda doar venerabila navă Marte, destinată pazei portuare. Şi MAS 20 şi MAS 21 s-au întors la baza după misiune.

Primul succes notabil a fost însă înregistrat în noaptea de 9 Decembrie (cât de profetic!) 1917. La acea dată, cuirasatele austriece Viena şi Budapesta bombardau de ceva timp ţinte de pe ţărmul italiei, aşa că MAS 9 şi MAS 13, sub comanda lui Luigi Rizzo (reţineţi numele!) s-au strecurat neobservate în portul Trieste,unde cele două nave ancorau noaptea şi, ajungând la 200 m de acestea, au tăiat plasele ce le înconjurau şi, lansând două torpile spre Viena au trimis-o la taifas cu crabii.

Ce-i drept, au ratat Budapesta, însă au reuşit măcar să se întoarcă la bază.

Aceste victorii i-au încurajat pe italieni să investească în îmbunătăţirea MAS. În timp, acestea au fost modificate astfel încât să poată fi echipate, alternativ, cu torpile sau tunuri de 47 /57 mm, iar motoarele au devenit din ce în ce mai performante şi mai fiabile, viteza lor ajungând până la 27 noduri.

În plus, experienţa şi-a spus cuvântul şi asupra tacticilor folosite. Mai exact, acum, pentru a economisi benzină bărcuţele torpiloare erau tractate de distrugătoare până aproape de ţintă, tot acestea asigurându-le şi scăparea cu ajutorul perdelei de fum.

Totuşi, apogeul gloriei MAS avea să fie atins în 1918. Atunci, la ordinul lui Miklos Horty, viitorul ’’amiral fără flota’’, pe atunci comandant al Forţelor Navale Imperiale, două dintre cele mai importante nave austriece, Szent István şi Tegetthoff au fost deplasate, sub escortă a șapte distrugătoare, spre sudul Adriaticii, spre a înclina decisiv balanţa în favoarea austriecilor în acea zonă.

Planul era ca navele să forţeze Strâmtoarea Otranto şi să iasă în Mediterana, unde prezenţa navală aliată era considerabil mai redusă.

Cele două nave au ridicat ancora pe 9 iunie. A doua zi, ele au fost reperate de celebrele de acum MAS 15 ŞI 21, comandate de Luigi Rizzo (v-am zis să reţineţi numele!). În largul insulei Premuda, cele două MAS s-au strecurat printre distrugătoarele din escortă şi au lansat o salvă de 5 torpile care, iniţial, au ratat Tegetthoff dar două dintre ele au lovit Szent István, care s-a înclinat imediat înspre tribord.

Distrugătoarele din escortă au încercat, disperate, să tracteze cuirasatul înspre uscat însă, în final, acesta s-a scufundat, ceea ce a însemnat un dezastru pentru flota imperială, deşi au pierit doar 89 marinari, fapt remarcabil pentru o astfel de catastrofă.

 

 

Bărcile comandate de Rizzo au reuşit, şi de data aceasta, să revină în port iar marina austriacă nu a mai pus probleme italienilor tot restul războiului. Mai mult, pentru toamna lui 1918 a fost pregătit un raid asupra portului Pola, la care urmau să participe 40 MAS (!!!) însă victoria italiană (cât de ciudat sună…) de la Vittorio Veneto a declanşat un lanţ de revolte, inclusiv ale marinarilor din flotă, care au dus, în final, la colapsul Imperiului Austro-Ungar, aşa că raidul a fost anulat.

 

Perioada de glorie: Al Doilea Război Mondial

Din raţiuni de spaţiu nu voi insista asupra evoluţiei MAS în perioada interbelica întrucat aceasta se înscrie în tendinţa generală de perfecţionare a tehnicii de luptă din acei ani (spre exemplu, noile motoare Isotta Fraschini, dotarea suplimentară cu câte o mitralieră antiaeriană sau noile tuburi lanstorpila).

Desigur, ar merita menţionat faptul că Mussolini l-a ajutat pe confratele sau Franco în războiul civil, printre altele, şi cu un număr de patru MAS: MAS 100 (rebotezată LT-18 „Sicilia’’), MAS 223 (LT-19 „Nápoles’’), MAS 435 (LT-16 „Cándido Pérez’’) ŞI MAS 436 (LT-17 „Javier Quiroga”).

 

 

În timpul celui de-al doilea Război MAS au scris însă istorie, fiind, aş zice, cea mai eficientă armă aflată la dispoziţia italienilor.

Atât prin performanţele lor cât şi datorită faptului că era folosită cum trebuie şi cu mult curaj.

Acţiuni că atacul asupra crucişătorului Capetown, atacul asupra Maltei (1941), avarierea gravă a navei de transport Sydney Star, care cu greu a reuşit să ajungă în Malta, operaţiunea Pedestal care, în 1942 a cauzat Aliaţilor pierderi de 28.500 t de marfă, raidul asupra bazei britanice El Daba, soldat cu scoaterea din luptă a distrugătorului HMS Eridge, dar şi operaţiunile din Marea Neagră, în cursul asediului Sevastopolului, când bărcile MAS, în ciuda unei rezistenţe aprige din partea flotei sovietice a Mării Negre au reuşit să scufunde nava Abhazia (5000 t) şi să scoată din luptă cargobotul Fabritius (ulterior scufundat de bombardierele în picaj Stuka), torpilarea crucişătorului Molotov, la S-V de Kerci (3 aug. 1942) sau lacul Ladoga (da, au fost şi acolo!), unde au scufundat câteva nave ce aprovizionau Leningradul asediat, au salvat onoarea armatei italiene pe toate fronturile unde era angrenată , de la coastele Mediteranei până la lupta împotriva bolşevismului printre gheţurile Nordului.

 

 

Legenda: Decima Flottiglia MAS

Totuşi, oricât de eroice ar fi acţiunile descrise până acum, ele se înscriu într-un auster registru al realităţii.

Îi punem însă punct chiar acum. De aici în colo intrăm în alt plan. Al legendei.

Dacă vă place mitologia, uitaţi de zei sau de titani şi înlocuiţi tridentul lui Poseidon sau ciocanul lui Thor cu torpila “Maiale” pentru că în faţa a ceea ce urmează vă vor părea fantezii ale unor greci „hrăniţi mai mult cu lapte şi iaurt”, cum zice Păstorel sau a unor nemţi îmbătaţi de bere.

Nu se pot compara cu ea, unica La Decima!

Dar, cum eroi se nasc, şi ei, printre muritori, să vedem cum a devenit Xª MAS…La Decima.

Cum au apărut şi evoluat bărcile torpiloare ştim deja. Să vedem însă de unde vin oamenii-broasca.

Deloc surprinzător, originile lor sunt umile. Mai exact, de prin anii 1920, în Italia a început să capete din ce în ce mai multă popularitate pescuitul cu harpoane şi diverse echipamente de scufundat.

De la banalele ţevi de respirat şi labe de raţă s-a ajuns, în timp, la aparate din ce în ce mai sofisticate de respirat, strămoşii tuburilor de oxigen de astăzi. Tendinţa nu a scăpat neobservată de Regia Marina, care a realizat utilitatea folosirii în război a unor astfel de echipamente.

Mai exact, inginerii Teseo Tesei şi Elios Toschi sunt cei care au transformat o distracţie într-o armă letală.

Prima unitate specială de scafandri astfel echipaţi avea să fie înfiinţată în 1939 şi comandată de Capitano di Fregata Paolo Aloisi. Numele ei… 1ª Flottiglia Mezzi d’Assalto.

 

Începutul dificil…

Numele de Decima Flotiglia îl va căpăta în 1940, când va fi şi organizată în două părţi – un grup de atac la suprafaţă, ce utiliza bărci MAS, ca cele pe care le-am descris, şi un grup de scafandri, folosind torpile SLC (Siluri a Lenta Corsa), poreclite „Maiale” (Porc).

Sub conducerea lu Vittorio Moccagatta, comandantul flotilei, avea să funcţioneze şi baza de antrenaent de la San Leopoldo, unde se pregăteau asasinii din adâncuri.

Dar înainte de a continua cu istoria, căteva vorbe despre torpila Maiale.  Aceasta era, în esență, o torpilă similară celorlalte folosite în Război, supradimensionată, autopropulsată grație unui motor plasat la pupa si având un cap exploziv umplut cu TNT.

În cursul misiunii echipajul ghida torpila până sub chila navelor inamice, detașa capul cu încarcatura de TNT și seta ora exploziei (maxim 2 1/2 h de la armare) apoi făcea tot posibilul să se afle cât mai departe de țintă în momentul în care aceasta sărea, pe neașteptate, în aer.

 

Primul an de existenţă nu a fost însă unul prea fericit.

Mai multe încercări de a pătrunde în porturile englezeşti şi de a ataca navele inamice s-au sfârşit rău, mai ales din cauza unor probleme tehnice. În cursul acestor operaţiuni eşuate flotila a pierdut mai mulţi marinari şi echipament. Înainte de victorii trebuiau să fina jertfele…

 

Primele victorii

Şirul de eşecuri avea, în final, să se curme spre a face loc legendei. Astfel, pe 25 martie 1941, distrugătoarele italiene Crispi şi Sella au ridicat ancora din mică insulă Leros, situată în Marea Egee, fiecare ducând câte trei „barchini” (bărci de asalt în greutate de 2 tone) aparţinând Decima MAS.

Fiecare dintre ele transporta câte 300 kg de explozibil la pupa. Bărcuţele, având la cârmă câte un marinar, au fost lansate la apa la 10 km de golful Suda. Acolo italienii deţineau informaţii că se afla o grupare navală inamică destul de puternică, formată din crucişătoare şi nave de escortă.

Străpungând plasele ce închideau accesul în port, piloţii celor şase Motoscafo da Turismo au localizat ţintele (crucişătorul HMS York, petrolierul norvegian Pericle – 8300 t şi încă un petrolier şi un cargobot). Odată plasate pe traiectoria de coliziune, ucigătoarele “barchini” nu au mai putut fi oprite. Două dintre ele au lovit crucişătorul York, câte una fiind rezervată celorlalte nave comerciale.

Doar una dintre ele nu şi-a atins ţinta, fiind găsită apoi eşuată pe mal. Rezultat: crucişătorul York scos din luptă (ulterior a fost scufundat de englezi înainte ca germanii să ocupe Creta), Pericles grav avariat (şi el va fi scufundat mai târziu), petrolierul şi cargobotul scufindate.

În plus, toţi cei şase marinari s-au întors teferi la distrugătoare. Soarele Flotilei a X-a răsărea pe cerul Războiului…

După alte câteva eşecuri, pe 10 septembrie 1941, Decima se pregătea să lovească din nou. La această dată, submarinul Sciré pleacă din baza La Spezia înspre Gibraltar, având la bord trei torpile „Maiale”.

La Cadiz, în cel mai mare secret (Franco păstra neutralitatea) la bord au urcat opt marinari italieni. Lansaste la apă, torpilele au scufundat petrolierele Denbydale şi Fiona Shell, alături de cargobotul Durham, toţi marinarii revenind teferi din misiune. Numele Flotilei se auzea din ce în ce mai des…

 

Vittoriosa ad Alessandria!

Porecla avea să fie schimbată însă în renume începând cu 3 decembrie 1941. În această zi, submarinul Scirè părăseşte baza La Spezia, având la bord trei torpile.

În largul insulei Leros, pe submarin urcă şase marinari ai Flotilei a X-a: Luigi Durand de la Penne şi Emilio Bianchi ( pe Maiale 221), Vincenzo Martellotta şi Mario Marino (Maiale 222),  Antonio Marceglia şi Spartaco Schergat (Maiale 223).

16 zile de la plecarea din La Spezia submarinul, navigând la o adâncime de 15 m, lansează cele trei torpile cu echipaj uman la 2,1 km în largul portului Alexandria.

Marinarii pătrund în port profitând de îndepărtarea plaselor de către englezi pentru a permite unui număr de 3 distrugătoare să intre în bază. Asta nu înseamnă, însă, că totul era rezolvat. De la Penne şi colegul său, Emilio Bianchi se confruntă cu probleme tehnice, motorul torpilei lor oprindu-se, fapt urmat de cedarea măştilor de oxigen.

Totuşi, eroii rămân eroi. Cei doi vor înota la suprafaţă, împingând torpilă, până vor ajunge lângă nava HMS Valiant, de care reuşesc să fixeze câteva mine magnetice. În timpul retragerii, cei doi sunt făcuţi prizonieri şi închişi…într-un compartiment din cala lui Valiant.

La interogatoriu rezistă,nu îşi desconspira colegii, dar, cu 15 minute înainte de explozia minelor îl avertizează pe căpitanul vasului de iminentul dezastru. Nu sunt luaţi în serios (tipic englezesc) dar minele explodează la timp! Din fericire pentru ei, chiar dacă erau închişi chiar în preajma locului unde fixaseră minele, amândoi vor suferi doar răni minore. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cuirasatul Valiant…

În timp ce de la Penne şi Bianchi erau ţinuţi prizonieri, Marceglia şi Schergat plaseasza explozibilul sub chila lui HMS Queen Elizabeth care explodează la rândul său. Din păcate, deşi reuşesc să părăsească portul pretinzând că sunt francezi,  Marceglia şi Schergat sunt prinşi, mai târziu, de o patrulă a poliţiei egiptene şi făcuţi prizonieri…

Ceilalţi doi marinari, Martellota şi Marino, după ce caută în zadar un portavion englezesc ce se zvonea că se găseşte în Alexandria, atacă petrolierul norvegian Sagona, de 7554 tone, după care sunt, la rândul lor, prinşi de poliţia egipteană.

Deşi toţi participanţii la raid sunt făcuţi prizonieri, acesta este momentul când Decima devine legendă, ei datorându-se un an de superioritate navală italiană în Mediterana. Isprava celor şase marinari va face înconjurul lumii, fiind refletata în trei producţii cinematografice şi fructificată din plin de propagandă italiană.

 

 

1942: Calul Troian plutitor

Fără îndoială, inteligența era unul din atuurile luptătorilor din Decima, fapt dovedit cu prisosinţă de acţiunile pe care le voi  descrie.

Stti doar că Gibraltarul era o ţintă importantă pentru italieni, acolo aflându-se numeroase nave britanice, doar că stânca izolată se afla prea departe de ţărmurile Italiei spre a fi uşor accesibilă. O bază pe ţărmurile iberice ar fi foarte utilă dar…ce te faci dacă Franco vrea să păstreze aparenţa de neutralitate ?!!?

Pentru început, poţi să găseşti un ofiţer italian căsătorit cu o doamnă din Spania, să-i spunem Conchita Ramognino, care se întâmplă să aibă o vilă chiar pe malul mării.

De aici poţi lansa oameni-broasca care să atace vasele din Gibraltar. Desigur, funcţionează un timp dar, la un moment dat, chiar şi englezii devin suspicioşi, plus că în jurul portului Gibraltar se afla o reţea întreagă de plase antisubmarin, foarte dificil de trecut…

N-ar fi mai uşor dacă torpilele ar putea fi lansate chiar de pe o navă staţionată în golful Gibraltar? Sigur că ar fi. Exact asta au realizat şi marinarii italieni. Şi, fericită coincidenţă, în golf se află nava Olterra, avariată în 1940 şi rămasă, de atunci, acolo.

Aşa că membrii Flotilei au modificat nava, tăind pereţii despărţitori interiori şi stabilind acolo o adevărată bază pentru torpile, de unde puteau fi lansaţi oamenii-broasca, la care se puteau întoarce uşor şi unde puteau primi asistenţă medicală şi tehnică.

Torpilele erau trimise din Italia deghizate ca tuburi pentru cazanele vaselor. Apoi, erau, în secret, strecurate pe Olterra, ansamblate şi apoi lansate printr-o poartă tăiată în cală, puţin sub linia de plutire. Nimic mai simplu şi mai eficient,nu?

 

Iniţial, Decima a optat pentru a ataca navele de război ale britanicilor. Totuşi, acestea erau bine apărate, aşa că, la un prim atac, 5 din 6 marinari nu s-au mai întors. Reprofilandu-se, însă, pe navele de transport, oamenii-broasca au reuşit să trimită pe fundul mării nave inamice de transport totalizând nu mai puţin de 42.000 tone!

Prin acţiunile ei, La Decima a reuşit un lucru aproape imposibil, anume să inspire perfidului Albion atât teamă, cât şi respect.

Dau cuvântul lui Sir Andrew Cunningham, comandant suprem al flotei britanice din Mediterana: „Everyone has the jitters, seeing objects swimming about at night, and hearing movements on ships’ bottoms. It must stop!”

Mai mult, ce credeţi că se găsea pe pereţii bazelor unde se antrena echivalentul englezesc de după război al Flotilei a X-a? Aţi ghicit: postere cu Decima Flottiglia MAS!

 

Armistiţiul şi apusul…

Pe 25 iulie 1943, Marele Consiliu Fascist votează revocarea lui Benito Mussolini din toate funcţiile deţinute şi înlocuirea acestuia cu mareşalul Pietro Badoglio, acum prim-ministru al Italiei.

Până la semnarea armistiţiului, însă, Decima mai face câteva victime, anume vasul de 10.000 tone Kaituna, prins cu garda jos la Mersin, în Turcia, trei cargoboturi, dintre care unul de tip Liberty, sub pavilion american, la Gibraltar (cu plecare de pe Olterra) şi cargobotul norvegian Fernplant (7000 tone), la  İskenderun, tot în Turcia.

Nici un loc dinMediterana nu e la adăpost când Decima ridică ancora!

După armistiţiu însă, Decima este reprofilată, fiind nevoită să lupte pe pământ, în acţiuni contra partizanilor.

Păcat că La Decima nu a fost lăsată să iasă din scenă în stilul care a consacrat-o, atacând navele inamice exact în momentul în care erau mai vulnerabile!

Totuşi, steaua Flotilei a X-a continuă să strălucească şi nimic nu o va coborî de pe cerul eroilor mărilor!

 

Respect, Decima Flottiglia MAS!

 

– Adrian Bantaș –

 

Surse:

www.comandosupremo.com

www.historynet.com

www.naval-history.net

www.wikipedia.org

www.xflottigliamas.forumfree.it