Ioan Toba Hatmanul

Ioan Toba Hatmanul

Sâmbăta aceasta vă propun să rămânem pe meleagurile noastre strămoșești şi să ne amintim de un român adevărat, aşa cum, în ciuda impresiei larg răspândite, armata noastră a dat ţării şi lumii de-a lungul timpului.

Şi voi considera că mi-am atins scopul dacă, la sfârşit, voi, cititorii, veţi fi de acord cu faptul că în această ţară au existat oameni şi militari cu care ne putem mândri oriunde în lume, Români cu majusculă datorită căreia ţara noastră există astăzi pe harta Europei.

Născut pe data de 10 iulie 1903 în comună Zăvoaia, (Brăila), el devine ofiţer de cavalerie în 1925, după ce termină Şcoala de Ofiţeri Activi de Cavalerie (unde este apreciat de către superiori –„…Element prea bun. Inteligent, vioi, disciplinat si foarte de incredere, autoritar in comanda si chiar sever atunci cand trebuie” – aprecierea comandantul său de escadron din anul al doilea al școlii miltare) in 1925 , având şi studii juridice. Datele despre copilăria şi tinereţea lui sunt însă sărace.Un portret adevărat şi complet al acestui adevărat luptător nu avem. Comuniştii l-au ascuns, noi, cei de după, l-am uitat. El însă se încăpăţânează să trăiască în amintirea noastră, ştiind că, într-o bună zi, memoria să va învia. Îl ştim însă ca pe un mare patriot şi un anticomunist convins, ca tot corpul ofiţeresc de la acea vreme, de altfel.

Iar primul moment în care Hatmanul răsare pe cerul vitejilor neamului este legat de cedările teritoriale, aşa cum vom vedea în continuare.

 

Din Suceava când răsare, pune pieptul la hotare!

 

După cum se ştie deja, ca urmare a teribiului pact Ribbentrop-Molotov, în iunie 1940 Uniunea Sovietică adresează României un ultimatum care prevedea evacuarea rapidă a Basarabiei. Nu voi insista asupra acestuia, întrucât despre episodul amintit există o bibliografie suficientă. Vă propun însă să deschidem jurnalul lui Ioan Tobă.

Aici se relatează faptul că, în satul Putna se găsea, în 1940, o fabrică de sticlă a unui anume Fischer. Acesta se folosea de serviciile unor angajaţi din localităţi ca Seletin, Lapusna, Siret şi nu numai, care, după cedarea Bucovinei de nord, urmau să treacă sub stăpânire sovietică, ceea ce îi împiedica pe angajaţi să ajungă la fabrică unde munceau. Acesta este motivul („oficial”) pentru care patronul Fischer adresează o invitaţie trupelor sovietice de a muta bornele de graniţă astfel încât satul Putna să intre în componenţa URSS.

Dacă acesta este și motivul real al acţiunii sovieticilor, vă las să apreciaţi. Personal nu cred. Ştim că sovieticii foloseau ori de câte ori invadau teritorii străine astfel de „invitaţii”, pentru a se acoperi în faţa legii sau istoriei. De aceea mă îndoiesc de faptul că ideea invitaţiei i-a venit brusc unui Fischer preocupat de soarta muncitorilo săi…

Mai mult, Hatmanul însuşi spune că unitatea să era „unitatea într-o permanentă alarmă, deoarece trupele sovietice încălcau frecvent şi abuziv nouă linie de demarcaţie”. Iar într-un raport adresat conducerii Diviziei 25 Infanterie, datat 9 iulie 1940, Tobă spune că, de la 28 iunie, de când a părăsit vechea graniţă, escadronul său e într-o continuă mişcare, în permanentă stare de alarmă, cu caii tot timpul cu şeile pe ei iar oamenii mereu îmbrăcaţi. Spre exemplu, pe 8 iulie, la ora 22:00, escadronul pleacă de la Fălcău şi Gura Putnei spre Rădăuţi, pentru că a doua zi să revină în punctul de plecare. Alte rute de deplasare sunt Burlă – Horodnic – Vârful Câlnic, pe 3 iulie, Vârful Câlnic şi Rădăuţi, pe 4 iulie, Rădăuţi – Voitinel – Gura Putnei, pe 5 iulie. Aşadar, asistăm la o continuă patrulare pentru depistarea şi lichidarea infiltrărilor sovietice.

putna

Vedere a Manastirii Putna, salvata de Hatman din ghearele bolsevicilor.
Sursa: www.frontpress.ro

Momentul de cumpănă avea să fie însă ziua de 5 iulie. Atunci, aflându-se la masă cu ofiţerii din detaşament, la ora 20:00, Ioan Tobă primeşte un telefon de la Divizie, de unde i se ordonă să se deplaseze în marş galop în linia întâi, spre Gura Putnei, şi să ocupe poziţii pe aliniamentul Falcău-Straja-Vicovu de Sus, faţă în faţă cu trupele sovietice. Esacadronul pleacă din Rădăuţi şi, pe la ora 24:00, militarii acestuia întâlnesc primele patrule de grăniceri întorcându-se din posturi. Câţiva grăniceri aduc o mitralieră Manlicher şi cinci cartuşe, luate de la un soldat ungur capturat pe câmp. Şi patrula sergentului Grosu raportează ciocniri cu trupele sovietice. La ora trei dimineaţa, detaşamentul intră în marş forţat pentru ultimii 34 km pe care îi avea de străbătut până la aliniamentul vizat.

După încă trei ore, cavaleristii lui Tobă ajung în localitatea Gura Putnei. Aici iau legătura cu căpitanul Vlădeanu din Regimentul 48 Infanterie şi cu Serviciul de Intendenţă al Diviziei în scopul aprovizionării cu alimente pentru oameni şi cai. Pe 6 iulie patrulele pornesc spre linia întâi. Căpitanul Tobă ne explică, în amănunt, în jurnalul său, dispunerea patrulelor, după cum urmează: “patrula numărul 4, comandată de sublocotenentul Nicolae Stănescu, la nord de Vicov. Patrula numărul 2, comandată de sublocotenentul Wilhelm Popescu, la sud de cota 467. Patrula numărul 3, comandată de sublocotenetul Nicolae Vassiescu, la nord de satul Fălcău, cu misiunea de a lua şi păstra legătura cu trupele roşii, menţinând linia de frontieră stabilită de comisia româno-rusă”. (www.historia.ro)

La ora 17:00 soseşte la Gura Putnei generalul Dăscalescu care pune la punct detaliile misiunii. Nu va avea, însă, mult timp de gândire, întrucât la ora 20:00 soseşte vestea că sovieticii au ocupat satul şi mănăstirea Putna, aducând cu ei o mulţime de agitatori comunişti. În consecinţă, Tobă ordonă unităţii sale marş galop spre Putna, cu plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu în avangardă, urmat de restul trupelor şi de Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie a căpitanului Vladeanu, acum sub ordinele lui Tobă.

La 21:10, trupa ajunge la Putna. Urmează o scurtă acţiune de recunoaştere, apoi cavaleria romană atacă invadatorii sovietici, eliberând prin luptă satul şi mănăstirea. Sovieticii, depăşiţi calitativ de români, se retrag. Cei prinşi sunt dezarmaţi şi aruncaţi dincolo de linia de demarcaţie. Agitatorii sunt, însă, arestaţi. Unitatea alocă trupe pentru paza mănăstirii adăpostind mormântul sfânt al lui Ştefan cel Mare. În următoarele ore, patrule de cavalerişti aduc vestea că, pe toate sectoarele disputate, linia de demarcaţie a fost restabilită. Doar a doua zi poziţiile vor fi predate din nou grănicerilor. În plus, din ziua de 8 iulie odoarele mănăstirii şi tezaurul sunt încărcate în camioane şi duse spre păstrare la mănăstirea Cozia.

Iată deci cum a rămas acest altar al românismului în graniţele Ţării. Fără Tobă şi oamenii lui am fi avut nevoie de paşaport pentru a vizita mormântul marelui Ştefan. Cariera eroului nu se opreşte însă aici, el va cunoaşte gloria militară şi în timpul Războiului, dar şi în momentele dificile pentru ţara pe plan intern. Vom vedea imediat cum.

 

În timpul rebeliunii legionare

 

După 1940, un alt moment de cumpănă pentru România este luna ianuarie 1941, mai exact rebeliunea legionară. În momentul în care legionarii se hotărăsc să preia conducerea statului, Ion Tobă făcea parte din Regimentul 6 Călăraşi din garnizoana Bartolomeu (Braşov). Auzind că legionarii au preluat prin forţă instituţiile cheie din oraş, acesta se prezintă în faţa generalului Dragalina şi îi raportează că trece la acţiune pentru curăţarea Brasovului de elementele turbulenţe. Aflându-se mereu în fruntea oamenilor săi, Hatmanul eliberează mai întâi Prefectura, apoi ia cu asalt clădirea Palatului Telefoanelor. Urmează Poliţia şi Poşta. Rapiditatea acţiunii sale nu le lasă nici un moment de gândire legionarilor, care sunt nevoiţi să părăsească oraşul.

Iată ce spune despre Tobă şi comandantul Zonei de lucru 6-Focsani, înainte de începerea Războiului din Est: “Pe acest om se poate conta în situaţii dificile, de război. Are un curaj remarcabil. Duce o viaţă modestă, este educat şi manierat. Execută ordinele cu iniţiativă şi punctualitate”. Ne-am convins de aceste calităţi ale sale urmărindu-l în acţiune la Putna şi Braşov. Nu va face decât să confirme impresia lăsată în ţara în cursul operaţiunilor împotriva bolşevicilor.

 

Hatmanul – scut împotriva comunismului

 

Pe Front, căpitanului Tobă i se vor încredinţa, aşa cum era de aşteptat, numai misiuni de importanţă deosebită şi cu grad sporit de dificultate. Le va duce însă la bun sfârşit cu dăruire şi profesionalism, ceea ce îi va aduce numeroase decoraţii, între care Virtutea Militară, clasa I – de Aur, Steaua României şi nu numai. Însuşi comandantul Regimentului 50 Infanterie, colonelul Mazareanu, în rândurile căruia Tobă lupta în 1921 ne spune astfel : „L-am repartizat la Compania de cercetare și l-am trimis pe front, unde va executa, pentru început, misiuni de siguranță. A luat parte la luptele de la Padurea Leului, apoi, prin Vărzărești-Popovca până la Limanul Nistrului. Prin felul cum și-a condus Compania de cercetare, de la 16 iulie la 24 iulie, m-a indreptățit să-i dau comanda unui detașament, Detașamentul „Căpitan Tobă Ioan”. Căpitanul Ioan Tobă a fost viteaz. Valoarea lui insăși ca luptator se evidentiaza la atacul satului Popovca, din zilele de 23 si 24 iulie 1941 când, datorită acțiunii lui, am știut ce am inainte, pe flancul stang, dar, mai ales, mi-a facut siguranșa stangii, deoarece „Detasamentul Colonel Poenariu” era tocmai pe Nistru și mai inapoi. Căpitanul Ioan Toba a fost sufletul ostașilor sai, pe care i-a dus mereu înainte, cu avant, s-a dus ca un calăreț viteaz. Cu începere de la 24 iulie a luat ființă Detașamentul „Căpitan Tobă Ioan” compus din Compania Cercetare, o companie pușcași, o companie pionieri și o grupă Breda, care a continuat acțiunea de urmărire a inamicului și mi-a facut siguranță pe stanga, pe directia Olănesti pana la Limanul Nistrului-Gura Roșie. Pentru avântul și bravura lui l-am propus la decorare cu ordinul „Steaua Romaniei” clasa a V-a cu spade și panglică de virtute militară. … In concluzie, căpitanul Toba Ioan este un ostaș viteaz, cu care se poate mândri arma din care face parte. …Cu asemenea ostași viteji, cum este el, hotarul tării va fi bine pazit.” (www.presamil.ro)

Îndeplinind, pentru o scurtă perioadă de timp, funcția de comandant al Cartierului Comandamentului Militar Odesa, Tobă se remarcă prin „…Firea îndrăzneaţă, temperamentul în continuă mişcare, spiritul de aventură fac din căpitanul Ioan Tobă prototipul călăreţului care nu se vrea decât singur, şi cât se poate înainte. Nu este omul pe care să-l obligi la o muncă statică, stabilă. Este ofiţerul căruia să-i dai însărcinări limitate şi precise. Oricare va fi riscul pe care acestea l-ar comporta eşti sigur de rezulttul cel mai bun dacă a fost însărcinat căpitanul Tobă. La acest ofiţer, dacă-i cunoşti firea şi-l utilizezi ca atare, nu există – nu se poate! –’’ (www.presamil.ro)  

Iată-l și în altă poziție ocupată, tot pe front: „Căpitanul Tobă Ioan a fost trimis de Armata a 4-a să umple un gol în cadrele Detaşamentului 1 Asalt. Ţinuta sa războinică, temperamentul său, dorinţa sa nestăpânită de a se bate mi-au dat de la început încredinţarea că am un comandant pentru situaţii grele. Îndârjirea sa de a instrui pentru lupta unitatea să de asalt şi a-i forma spiritul de sacrificiu a câştigat trupa şi ofiţerii. Trimis să recunoască condiţiile de trecere peste Valea Srilioiu-Liman, şi-a făcut o plăcere din a înfrunta în picioare focul inamicului. Are mari calităţi de om de război. Fiind în pericol, îndrăzneţ fiind până la temeritate, antrenează pe cei din jur cu temperamentul său de aventurier din alte vremuri.” (www.presamil.ro)

Iar comandantul Grupului Vânători Călări, din cadrul Diviziei 4 Munte,  în care Hatmanul a scris istorie cu sângele inamicului confirmă că acesta „cere să fie utilizat acolo unde pericolul e mai mare”.

Căpitanul avea şi o relaţie foarte apropiată cu subordonaţii săi, în ciuda unei anumite apetențe solitare. Nu numai că îi admirau calităţile de războinic, dar îl simţeau pe Hatman aproape de sufletul lor, astfel că, atunci când, pe 14 mai 1942, când, în cursul unei operaţiuni în Munţii Iaila, la cota 1032, a fost rănit de focul inamic, sublocotenenţii Ioan Boeriu şi Dumitru Mosora i-au compus un cântec ce va ajunge inclusiv în publicaţiile de război germane, evident după traducere. El sună astfel: „Ne‑am întors din drum spre ţară/ Să luptăm şi‑n munţii Crâm/ Şi să ducem sfânt stindardul/ Până‑n ceasul ce murim./ Misiunile primite,/ Să luptăm cu dârzi duşmani,/ Le‑am îndeplinit cu cinste/ Şi prin munţi, la partizani.// Pentru Cruce, Neam şi Tronul/ Vom despica mări şi zări,/ Căci noi suntem Escadronul/ Patru Vânători Călări.// Să trăiască Escadronul/ Care‑a dat atâţi Eroi,/ Să trăiască şi «Hatmanul» –/ Cel mai mândru dintre noi.“

 

Vânător de partizani

 

Îl va ajuta sprijinul camarazilor săi să se însănătoşească şi să se întoarcă în mijlocul lor. Va comandă, însă, începând cu 1943, un detaşament mixt, romano-german, destinat operaţiunilor antipartizani, la cererea expresă a generalului Auleb. Cu atât mai mult este de remarcat respectul de care se bucura Hatmanul, cu cât se ştie că germanii erau, în general, sceptici faţă de capacităţile militare ale aliaţilor şi preferau să comande ei înşişi unităţile mixte.

Iar dovada faptului că încrederea generalului Auleb nu a fost înşelată o găsim în jurnalul lui Tobă şi în documentele păstrate. Astfel, pe 22 iulie 1943 generalul german îi dă o notă „excelentă” pentru o misiune împotriva partizanilor, pentru a-l trimite imediat într-o nouă operaţiune.

Peste câteva zile doi militari din subordinea sa, sergentul român Ion Mara şi caporalul german Fritz Weber vor primi Crucea de Fier, clasa a II-a, ceea ce ne demonstrează încă o dată meritele acestora. Hatmanul este însă, din nou, rănit de o sârmă pusă de-a curmezişul drumului de către partizani, care, însă, îi aduce acordul generalului Avramescu pentru decorarea cu ordinul Mihai Viteazul. Acesta va rămâne, însă, singurul ordin pe care în final nu îl va obţine…

278066-dan-ghe-03

In Crimeea, primind felicitari de la un general german.
Sursa: www.romanialibera.ro

Luna august îi aduce  propunerea pentru avansare în gradul de maior, la excepţional, ca şi Vulturul german cu spade. Urmează noi operaţiuni împotriva partizanilor, care dau dovadă de o organizare foarte eficientă a legăturilor cu populaţia.

Văzând meritele căpitanului Tobă împotriva gherilelor din munți, sunt de părere este locul pentru câteva consideraţii despre lupta împotriva partizanilor sovietici, pentru a nu lăsa episoade mai puţin plăcute, dar care nu pot fi evitate în timp de război, să arunce vreo umbră asupra acestui erou.

Aceşti partizani sovietici nu erau ţărani oarecare ce au pus mâna pe arme şi s-au refugiat în munţi. Departe de aceasta. De fapt, cei mai mulţi ucraineni în special, dar şi ruşi, priveau cu optimism sosirea trupelor române, care punea capăt înfometării impuse de Stalin şi persecuţiilor comuniste. Partizanii erau, de fapt, în mare parte, trupe speciale ale NKVD, antrenate dinaintea războiului pentru acest tip de luptă, beneficiind de tehnică şi muniții ascunse din timp, foarte eficienţi în organizarea şi conducerea unor astfel de lupte, dar şi în stabilirea şi mentinrea legăturilor cu populaţia care, de cele mai multe ori de frică, îi ajută. Metodele folosite de aceşti luptători nu aveau nimic în comun cu legile războiului sau cu lupta convenţională. Desigur, în acest context, au existat şi execuţii în rândul populaţiei civile care susţinea partizanii sau se alătura acestora însă există, oare, o altă metodă de a menţine ordinea într-un teritoriu în care bolşevicii aveau încă o mare influenţă, în ciuda retragerii din faţa trupelor germano-române? În orice caz, în astfel de condiții, toate armatele lumii din toate timpurile acționează la fel…

Pentru a destinde, însă, atmosfera voi mai relata un episod deosebit din timpul operaţiunilor din Crimeea. Astfel, într-o bună zi, duminică fiind, Hatmanul primeşte vizita prietenei sale, Stela Huțanu şi a colegei sale, Mariana Dragesu, ambele aviatoare în Escadrila Albă. Căpitanul Tobă le propune un tur al regiunii într-o maşină germană de teren. Cele două aviatoare îi descriu costumaţia inedită: pantaloni din piele de capră, un lanţ la gât de care atârna un medalion cu cap de mort, automatul pe umăr. Călătoria nu avea să fie, însă, una liniştită. În drum spre Karasubasar, partizanii deschid focul asupra maşinii. Deloc impresionat, Hatmanul, care până atunci călătorise pe scara maşinii, le spune că “A, zonă e uşor nesigură” şi trage câteva rafale de automat înspre locul de unde porniseră împuşcăturile.

Ajunşi la destinaţie, căpitanul le arată invitatelor un depozit întreg de arme confiscate de la sovietici (ce spuneam despre partizani?!?) şi încearcă una, trăgând o rafală care perforează peretele camerei. Un punct de atracţie este şi tehnică radio, cu ajutorul căreia transmit mesaje de propagandă şi dezinformare. La întrebarea Marianei legată de ce le face partizanilor prinşi, Tobă răspunde, mai în glumă, mai în serios: . “Le tai urechea!”  “Care ureche?”, întreabă Mariana. “Urechea stângă!”, răspunde, zâmbind, căpitanul de vnatori. Urmează o petrecere de bun venit, cu un viţel pus la frigare, ce le alungă domnişoarelor spaimele de peste zi.

Hatmanul cimitir

La mormintele unor camarazi cazuti sub focul inamic.
Sursa: www.romanialibera.ro

23 august 1944 şi după

 

Vremurile bune nu aveau, însă, să dureze prea mult. În seara zilei de 23 august 1944, Tobă se afla, împreună cu o parte din băieţii săi, la un curs de vânători de care, în Germania. Ieşind de la o piesă de teatru, aceştia aud un comunicat teribil: trupele aliate sunt în preajma Parisului, sovieticii lansaseră două operaţiuni importante, în sudul Basarabiei şi pe direcţia Chisinau-Iasi. Întreg universul lui Tobă se prăbuşeşte.Hatmanul afirmă, în discuţii şi în jurnal că, pentru el, singura cale dacă bolşevicii cotropesc ţară este în munţi, ca partizan. Abia în seara zilei de 24 află însă, exact, ce s-a întâmplat în ţară, fapt ce aduce  o confuzie totală în sufletul căpitanului. Să-i dăm chair lui cuvântul: „Dar ce aud nu‑mi vine a crede. Ruşii au ajuns la Roman şi Galaţi. Şi Mareşalul înlăturat, Regele trădează şi fuge, armata în revoltă, guvern comunist etc. Nu mai înţeleg nimic! Se învârteşte totul şi în capul meu este haos. E grozav! De ce lipsesc eu acum, în momentele cele mai grele, de lângă ai mei? Ce pot face? Plec la Berlin mâine, direct la ataşatul militar. Ce o fi în ţară? Ce fac ai mei, rămaşi la discreţia valurilor? Ora douăzeci şi patru. Nu pot dormi.” (www.historia.ro)

Ostaş şi anticomunist, Hatmanul nu poate lupta de partea sovieticilor, pe care mai ieri îi vâna în munţii Crimeii. Primeşte, deci, să lupte în Armata Naţională, ce se formează la Viena. Actul este însă motivat doar de patriotismul şi sentimentul solid şi curat de dragoste de Tara, alături de datoria ostăşească şi de aversiunea faţă de comunism. Nu poate fi orba despre vreo afiliere legionară. Doar ne amintin episodul Braşov. De altfe, ne-o spune singur: „Dăm angajament că vom lupta numai pentru libertatea României. Primesc. Mă aşez să mă pregătesc iar de luptă. Cumpăr cizme şi manta de piele. Apoi pun la spălat rufele şi‑mi fac bagajul de drum spre front. Cine ştie în ce grea situaţie vor fi dragii mei în ţară! Mi se strânge inima de dragă mea Clemence, de dulcea mea Liişor şi de scumpii mei părinţi. Ce o fi cu ei, ce or fi făcând? Dă Doamne să fie bine, să‑i găsesc măcar un ceas sănătoşi, apoi pot muri! Zi grea, ziua răscrucilor şi nădejdilor distruse de imensul necunoscut ce ne aşteaptă. Una ştiu şi m‑am hotărât: să lupt. Nu e timp de lăhuzit când numai cu fapte de arme se poate scrie istoria. Ce‑mi rămâne de făcut? Decât să ajut ţara, iar de nu, „moarte eroică“!” (www.historia.ro)

În preajma capitulării Germaniei, se gândeşte la retragerea în munţii din Austria, unde se afla în mimentul respectiv, spre a aştepta acolo ofensiva sovietică. Pe 13 iunie 1945 pleacă, însă, cu căruţa spre ţara, de la Viena, fără să ştie cum şi dacă va ajunge să mai vadă măcar o dată pământul României. Soseşte însă pe 8 iulie. Ce găseşte aici ştim. Cum este primit urmează să expun.

 

Perioada comunistă. Persecuţia.

 

V-aţi aştepta ca un astfel de erou să fie primit cu toate onorurile cuvenite în ţară pentru care şi-a riscat viaţa. Nu a fost însă aşa. Ţara se schimbase. Între timp, se instaurase puterea comunistă. Eroii vremurilor trecute nu mai erau apreciaţi. Societatea nouă avea alţi eroi…

Aşa că Hatmanul este urmărit de organele de securitate încă de la sosirea în ţară, în scurt timp fiind confruntat cu primul proces. Este însă achitat dar la al doilea proces intentat de autorităţile comuniste nu va mai scăpa. Predat autorităţilor sovietice (ruşii nu îl puteau ierta pentru faptul că i-a fugărit prin munţii şi pădurile Crimeii) este condamnat la moarte, dar pedeapsa îi va fi comutată în închisoare pe viaţă.

Trimis în imensitatea Arhipelagului Gulag, îl vom regăsi, spre exemplu, în închisoarea Dubrovlag, la Iavaş şi prin alte colţuri ale cumplitului sistem concentraţionar sovietic. Nu se va întoarce în ţara decât în 1955, odată cu ultimii prizonieri germani (doar câteva mii rămaşi în viaţă, din sutele de mii capturaţi), după o intervenţie personală a cancelarului Konrad Adenauer pe lângă autorităţile din URSS. Iată deci că germanii, deşi aveau acum un alt regim, democrratic, nu i-au uitat pe cei ce au luptat alături de ei.

inchisoarea-aiud

Inchisoarea din Aiud, unde a stat intemnitat o lunga perioada de timp.
Sursa: www.fericiticeiprigoniti.net

Nici în ţară nu va fi însă liber. Aproape 10 ani din viaţă va petrece la Gherla, fiind eliberat abia în 1964, cu ocazia amnistiei. Viaţa lui nu va mai fi, însă, niciodată, ca înainte. Regăseşte acasă o soţie, Clemence, consumată de 18 ani de şicane şi care a trebuit să-şi susţină singură familia, beneficiază de o pensie infimă, în ciuda eforturilor pe care le face de a se bucura de anumite drepturi din partea statului german iar, în acest context, se pare că ar fi acceptat să colaboreze şi cu Securitatea. Putem însă judecă cu asprime un om pentru ceea ce face după 18 ani de lagăr şi temniţă? El însuşi spune: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…

Disperarea îl împinge să se adreseze inclusiv autorităţilor comuniste. Viaţa este din ce în ce mai grea. Securitatea îi percheziţionează locuinţă în repetate rânduri, confiscându-i documente din timpul războiului în căutare de materiale incriminatoare. Jurnalul său este salvat de mama soţiei sale, care îl plasează pe un taburet din bucătărie, apoi se aşează pe el, stând acolo 2 ore încheiate, cât durează percheziţia. Nu-şi pierde însă speranţa. Scrie scrisori peste scrisori. Încurajat de atitudinea ostilă faţă de sovietici a lui Ceauşescu îi scrie acestuia, cerându-i clemenţă. Nu primeşte nici un răspuns.  La 72 de ani îi scrie Patriarhului BOR, explicându-i rolul său în salvarea Mănăstirii Putna. Nici aici nu are mai mult succes.

Uitat de toată lumea, mai puţin de familie şi Securitate, nedorit de nimeni în ţară pentru care şi-a vărsat sângele, Hatmanul se sfârşeşte, în 1976, în timp ce stătea la coadă la CEC. Un sfârşit banal pentru un om extraordinar, doborât însă de greutăţi pe care puţini le-ar fi suportat. Aşa cum am zis şi la început, memoria lui este, însă, vie, deşi trăieşte, la rândul ei, de pe o zi pe alta. Avem sacra datorie să o perpetuăm, pentru că fără eroi nu avem trecut. Iar fără trecut nu avem nici viitor!

– Adrian Bantaș –

Surse:

www.historia.ro

– paulgoma.free.fr

www.presamil.ro

www.procesulcomunismului.com

www.romanialibera.ro

www.worldwar2.ro

www.zf.ro/

– Revista Mănăstirii Putna