Sâmbăta aceasta vă propun să rămânem pe meleagurile noastre strămoșești şi să ne amintim de un român adevărat, aşa cum, în ciuda impresiei larg răspândite, armata noastră a dat ţării şi lumii de-a lungul timpului.
Şi voi considera că mi-am atins scopul dacă, la sfârşit, voi, cititorii, veţi fi de acord cu faptul că în această ţară au existat oameni şi militari cu care ne putem mândri oriunde în lume, Români cu majusculă datorită căreia ţara noastră există astăzi pe harta Europei.
Născut pe data de 10 iulie 1903 în comună Zăvoaia, (Brăila), el devine ofiţer de cavalerie în 1925, după ce termină Şcoala de Ofiţeri Activi de Cavalerie (unde este apreciat de către superiori –„…Element prea bun. Inteligent, vioi, disciplinat si foarte de incredere, autoritar in comanda si chiar sever atunci cand trebuie” – aprecierea comandantul său de escadron din anul al doilea al școlii miltare) in 1925 , având şi studii juridice. Datele despre copilăria şi tinereţea lui sunt însă sărace.Un portret adevărat şi complet al acestui adevărat luptător nu avem. Comuniştii l-au ascuns, noi, cei de după, l-am uitat. El însă se încăpăţânează să trăiască în amintirea noastră, ştiind că, într-o bună zi, memoria să va învia. Îl ştim însă ca pe un mare patriot şi un anticomunist convins, ca tot corpul ofiţeresc de la acea vreme, de altfel.
Iar primul moment în care Hatmanul răsare pe cerul vitejilor neamului este legat de cedările teritoriale, aşa cum vom vedea în continuare.
Din Suceava când răsare, pune pieptul la hotare!
După cum se ştie deja, ca urmare a teribiului pact Ribbentrop-Molotov, în iunie 1940 Uniunea Sovietică adresează României un ultimatum care prevedea evacuarea rapidă a Basarabiei. Nu voi insista asupra acestuia, întrucât despre episodul amintit există o bibliografie suficientă. Vă propun însă să deschidem jurnalul lui Ioan Tobă.
Aici se relatează faptul că, în satul Putna se găsea, în 1940, o fabrică de sticlă a unui anume Fischer. Acesta se folosea de serviciile unor angajaţi din localităţi ca Seletin, Lapusna, Siret şi nu numai, care, după cedarea Bucovinei de nord, urmau să treacă sub stăpânire sovietică, ceea ce îi împiedica pe angajaţi să ajungă la fabrică unde munceau. Acesta este motivul („oficial”) pentru care patronul Fischer adresează o invitaţie trupelor sovietice de a muta bornele de graniţă astfel încât satul Putna să intre în componenţa URSS.
Dacă acesta este și motivul real al acţiunii sovieticilor, vă las să apreciaţi. Personal nu cred. Ştim că sovieticii foloseau ori de câte ori invadau teritorii străine astfel de „invitaţii”, pentru a se acoperi în faţa legii sau istoriei. De aceea mă îndoiesc de faptul că ideea invitaţiei i-a venit brusc unui Fischer preocupat de soarta muncitorilo săi…
Mai mult, Hatmanul însuşi spune că unitatea să era „unitatea într-o permanentă alarmă, deoarece trupele sovietice încălcau frecvent şi abuziv nouă linie de demarcaţie”. Iar într-un raport adresat conducerii Diviziei 25 Infanterie, datat 9 iulie 1940, Tobă spune că, de la 28 iunie, de când a părăsit vechea graniţă, escadronul său e într-o continuă mişcare, în permanentă stare de alarmă, cu caii tot timpul cu şeile pe ei iar oamenii mereu îmbrăcaţi. Spre exemplu, pe 8 iulie, la ora 22:00, escadronul pleacă de la Fălcău şi Gura Putnei spre Rădăuţi, pentru că a doua zi să revină în punctul de plecare. Alte rute de deplasare sunt Burlă – Horodnic – Vârful Câlnic, pe 3 iulie, Vârful Câlnic şi Rădăuţi, pe 4 iulie, Rădăuţi – Voitinel – Gura Putnei, pe 5 iulie. Aşadar, asistăm la o continuă patrulare pentru depistarea şi lichidarea infiltrărilor sovietice.
Momentul de cumpănă avea să fie însă ziua de 5 iulie. Atunci, aflându-se la masă cu ofiţerii din detaşament, la ora 20:00, Ioan Tobă primeşte un telefon de la Divizie, de unde i se ordonă să se deplaseze în marş galop în linia întâi, spre Gura Putnei, şi să ocupe poziţii pe aliniamentul Falcău-Straja-Vicovu de Sus, faţă în faţă cu trupele sovietice. Esacadronul pleacă din Rădăuţi şi, pe la ora 24:00, militarii acestuia întâlnesc primele patrule de grăniceri întorcându-se din posturi. Câţiva grăniceri aduc o mitralieră Manlicher şi cinci cartuşe, luate de la un soldat ungur capturat pe câmp. Şi patrula sergentului Grosu raportează ciocniri cu trupele sovietice. La ora trei dimineaţa, detaşamentul intră în marş forţat pentru ultimii 34 km pe care îi avea de străbătut până la aliniamentul vizat.
După încă trei ore, cavaleristii lui Tobă ajung în localitatea Gura Putnei. Aici iau legătura cu căpitanul Vlădeanu din Regimentul 48 Infanterie şi cu Serviciul de Intendenţă al Diviziei în scopul aprovizionării cu alimente pentru oameni şi cai. Pe 6 iulie patrulele pornesc spre linia întâi. Căpitanul Tobă ne explică, în amănunt, în jurnalul său, dispunerea patrulelor, după cum urmează: “patrula numărul 4, comandată de sublocotenentul Nicolae Stănescu, la nord de Vicov. Patrula numărul 2, comandată de sublocotenentul Wilhelm Popescu, la sud de cota 467. Patrula numărul 3, comandată de sublocotenetul Nicolae Vassiescu, la nord de satul Fălcău, cu misiunea de a lua şi păstra legătura cu trupele roşii, menţinând linia de frontieră stabilită de comisia româno-rusă”. (www.historia.ro)
La ora 17:00 soseşte la Gura Putnei generalul Dăscalescu care pune la punct detaliile misiunii. Nu va avea, însă, mult timp de gândire, întrucât la ora 20:00 soseşte vestea că sovieticii au ocupat satul şi mănăstirea Putna, aducând cu ei o mulţime de agitatori comunişti. În consecinţă, Tobă ordonă unităţii sale marş galop spre Putna, cu plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu în avangardă, urmat de restul trupelor şi de Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie a căpitanului Vladeanu, acum sub ordinele lui Tobă.
La 21:10, trupa ajunge la Putna. Urmează o scurtă acţiune de recunoaştere, apoi cavaleria romană atacă invadatorii sovietici, eliberând prin luptă satul şi mănăstirea. Sovieticii, depăşiţi calitativ de români, se retrag. Cei prinşi sunt dezarmaţi şi aruncaţi dincolo de linia de demarcaţie. Agitatorii sunt, însă, arestaţi. Unitatea alocă trupe pentru paza mănăstirii adăpostind mormântul sfânt al lui Ştefan cel Mare. În următoarele ore, patrule de cavalerişti aduc vestea că, pe toate sectoarele disputate, linia de demarcaţie a fost restabilită. Doar a doua zi poziţiile vor fi predate din nou grănicerilor. În plus, din ziua de 8 iulie odoarele mănăstirii şi tezaurul sunt încărcate în camioane şi duse spre păstrare la mănăstirea Cozia.
Iată deci cum a rămas acest altar al românismului în graniţele Ţării. Fără Tobă şi oamenii lui am fi avut nevoie de paşaport pentru a vizita mormântul marelui Ştefan. Cariera eroului nu se opreşte însă aici, el va cunoaşte gloria militară şi în timpul Războiului, dar şi în momentele dificile pentru ţara pe plan intern. Vom vedea imediat cum.
În timpul rebeliunii legionare
După 1940, un alt moment de cumpănă pentru România este luna ianuarie 1941, mai exact rebeliunea legionară. În momentul în care legionarii se hotărăsc să preia conducerea statului, Ion Tobă făcea parte din Regimentul 6 Călăraşi din garnizoana Bartolomeu (Braşov). Auzind că legionarii au preluat prin forţă instituţiile cheie din oraş, acesta se prezintă în faţa generalului Dragalina şi îi raportează că trece la acţiune pentru curăţarea Brasovului de elementele turbulenţe. Aflându-se mereu în fruntea oamenilor săi, Hatmanul eliberează mai întâi Prefectura, apoi ia cu asalt clădirea Palatului Telefoanelor. Urmează Poliţia şi Poşta. Rapiditatea acţiunii sale nu le lasă nici un moment de gândire legionarilor, care sunt nevoiţi să părăsească oraşul.
Iată ce spune despre Tobă şi comandantul Zonei de lucru 6-Focsani, înainte de începerea Războiului din Est: “Pe acest om se poate conta în situaţii dificile, de război. Are un curaj remarcabil. Duce o viaţă modestă, este educat şi manierat. Execută ordinele cu iniţiativă şi punctualitate”. Ne-am convins de aceste calităţi ale sale urmărindu-l în acţiune la Putna şi Braşov. Nu va face decât să confirme impresia lăsată în ţara în cursul operaţiunilor împotriva bolşevicilor.
Hatmanul – scut împotriva comunismului
Pe Front, căpitanului Tobă i se vor încredinţa, aşa cum era de aşteptat, numai misiuni de importanţă deosebită şi cu grad sporit de dificultate. Le va duce însă la bun sfârşit cu dăruire şi profesionalism, ceea ce îi va aduce numeroase decoraţii, între care Virtutea Militară, clasa I – de Aur, Steaua României şi nu numai. Însuşi comandantul Regimentului 50 Infanterie, colonelul Mazareanu, în rândurile căruia Tobă lupta în 1921 ne spune astfel : „L-am repartizat la Compania de cercetare și l-am trimis pe front, unde va executa, pentru început, misiuni de siguranță. A luat parte la luptele de la Padurea Leului, apoi, prin Vărzărești-Popovca până la Limanul Nistrului. Prin felul cum și-a condus Compania de cercetare, de la 16 iulie la 24 iulie, m-a indreptățit să-i dau comanda unui detașament, Detașamentul „Căpitan Tobă Ioan”. Căpitanul Ioan Tobă a fost viteaz. Valoarea lui insăși ca luptator se evidentiaza la atacul satului Popovca, din zilele de 23 si 24 iulie 1941 când, datorită acțiunii lui, am știut ce am inainte, pe flancul stang, dar, mai ales, mi-a facut siguranșa stangii, deoarece „Detasamentul Colonel Poenariu” era tocmai pe Nistru și mai inapoi. Căpitanul Ioan Toba a fost sufletul ostașilor sai, pe care i-a dus mereu înainte, cu avant, s-a dus ca un calăreț viteaz. Cu începere de la 24 iulie a luat ființă Detașamentul „Căpitan Tobă Ioan” compus din Compania Cercetare, o companie pușcași, o companie pionieri și o grupă Breda, care a continuat acțiunea de urmărire a inamicului și mi-a facut siguranță pe stanga, pe directia Olănesti pana la Limanul Nistrului-Gura Roșie. Pentru avântul și bravura lui l-am propus la decorare cu ordinul „Steaua Romaniei” clasa a V-a cu spade și panglică de virtute militară. … In concluzie, căpitanul Toba Ioan este un ostaș viteaz, cu care se poate mândri arma din care face parte. …Cu asemenea ostași viteji, cum este el, hotarul tării va fi bine pazit.” (www.presamil.ro)
Îndeplinind, pentru o scurtă perioadă de timp, funcția de comandant al Cartierului Comandamentului Militar Odesa, Tobă se remarcă prin „…Firea îndrăzneaţă, temperamentul în continuă mişcare, spiritul de aventură fac din căpitanul Ioan Tobă prototipul călăreţului care nu se vrea decât singur, şi cât se poate înainte. Nu este omul pe care să-l obligi la o muncă statică, stabilă. Este ofiţerul căruia să-i dai însărcinări limitate şi precise. Oricare va fi riscul pe care acestea l-ar comporta eşti sigur de rezulttul cel mai bun dacă a fost însărcinat căpitanul Tobă. La acest ofiţer, dacă-i cunoşti firea şi-l utilizezi ca atare, nu există – nu se poate! –’’ (www.presamil.ro)
Iată-l și în altă poziție ocupată, tot pe front: „Căpitanul Tobă Ioan a fost trimis de Armata a 4-a să umple un gol în cadrele Detaşamentului 1 Asalt. Ţinuta sa războinică, temperamentul său, dorinţa sa nestăpânită de a se bate mi-au dat de la început încredinţarea că am un comandant pentru situaţii grele. Îndârjirea sa de a instrui pentru lupta unitatea să de asalt şi a-i forma spiritul de sacrificiu a câştigat trupa şi ofiţerii. Trimis să recunoască condiţiile de trecere peste Valea Srilioiu-Liman, şi-a făcut o plăcere din a înfrunta în picioare focul inamicului. Are mari calităţi de om de război. Fiind în pericol, îndrăzneţ fiind până la temeritate, antrenează pe cei din jur cu temperamentul său de aventurier din alte vremuri.” (www.presamil.ro)
Iar comandantul Grupului Vânători Călări, din cadrul Diviziei 4 Munte, în care Hatmanul a scris istorie cu sângele inamicului confirmă că acesta „cere să fie utilizat acolo unde pericolul e mai mare”.
Căpitanul avea şi o relaţie foarte apropiată cu subordonaţii săi, în ciuda unei anumite apetențe solitare. Nu numai că îi admirau calităţile de războinic, dar îl simţeau pe Hatman aproape de sufletul lor, astfel că, atunci când, pe 14 mai 1942, când, în cursul unei operaţiuni în Munţii Iaila, la cota 1032, a fost rănit de focul inamic, sublocotenenţii Ioan Boeriu şi Dumitru Mosora i-au compus un cântec ce va ajunge inclusiv în publicaţiile de război germane, evident după traducere. El sună astfel: „Ne‑am întors din drum spre ţară/ Să luptăm şi‑n munţii Crâm/ Şi să ducem sfânt stindardul/ Până‑n ceasul ce murim./ Misiunile primite,/ Să luptăm cu dârzi duşmani,/ Le‑am îndeplinit cu cinste/ Şi prin munţi, la partizani.// Pentru Cruce, Neam şi Tronul/ Vom despica mări şi zări,/ Căci noi suntem Escadronul/ Patru Vânători Călări.// Să trăiască Escadronul/ Care‑a dat atâţi Eroi,/ Să trăiască şi «Hatmanul» –/ Cel mai mândru dintre noi.“
Vânător de partizani
Îl va ajuta sprijinul camarazilor săi să se însănătoşească şi să se întoarcă în mijlocul lor. Va comandă, însă, începând cu 1943, un detaşament mixt, romano-german, destinat operaţiunilor antipartizani, la cererea expresă a generalului Auleb. Cu atât mai mult este de remarcat respectul de care se bucura Hatmanul, cu cât se ştie că germanii erau, în general, sceptici faţă de capacităţile militare ale aliaţilor şi preferau să comande ei înşişi unităţile mixte.
Iar dovada faptului că încrederea generalului Auleb nu a fost înşelată o găsim în jurnalul lui Tobă şi în documentele păstrate. Astfel, pe 22 iulie 1943 generalul german îi dă o notă „excelentă” pentru o misiune împotriva partizanilor, pentru a-l trimite imediat într-o nouă operaţiune.
Peste câteva zile doi militari din subordinea sa, sergentul român Ion Mara şi caporalul german Fritz Weber vor primi Crucea de Fier, clasa a II-a, ceea ce ne demonstrează încă o dată meritele acestora. Hatmanul este însă, din nou, rănit de o sârmă pusă de-a curmezişul drumului de către partizani, care, însă, îi aduce acordul generalului Avramescu pentru decorarea cu ordinul Mihai Viteazul. Acesta va rămâne, însă, singurul ordin pe care în final nu îl va obţine…
Luna august îi aduce propunerea pentru avansare în gradul de maior, la excepţional, ca şi Vulturul german cu spade. Urmează noi operaţiuni împotriva partizanilor, care dau dovadă de o organizare foarte eficientă a legăturilor cu populaţia.
Văzând meritele căpitanului Tobă împotriva gherilelor din munți, sunt de părere este locul pentru câteva consideraţii despre lupta împotriva partizanilor sovietici, pentru a nu lăsa episoade mai puţin plăcute, dar care nu pot fi evitate în timp de război, să arunce vreo umbră asupra acestui erou.
Aceşti partizani sovietici nu erau ţărani oarecare ce au pus mâna pe arme şi s-au refugiat în munţi. Departe de aceasta. De fapt, cei mai mulţi ucraineni în special, dar şi ruşi, priveau cu optimism sosirea trupelor române, care punea capăt înfometării impuse de Stalin şi persecuţiilor comuniste. Partizanii erau, de fapt, în mare parte, trupe speciale ale NKVD, antrenate dinaintea războiului pentru acest tip de luptă, beneficiind de tehnică şi muniții ascunse din timp, foarte eficienţi în organizarea şi conducerea unor astfel de lupte, dar şi în stabilirea şi mentinrea legăturilor cu populaţia care, de cele mai multe ori de frică, îi ajută. Metodele folosite de aceşti luptători nu aveau nimic în comun cu legile războiului sau cu lupta convenţională. Desigur, în acest context, au existat şi execuţii în rândul populaţiei civile care susţinea partizanii sau se alătura acestora însă există, oare, o altă metodă de a menţine ordinea într-un teritoriu în care bolşevicii aveau încă o mare influenţă, în ciuda retragerii din faţa trupelor germano-române? În orice caz, în astfel de condiții, toate armatele lumii din toate timpurile acționează la fel…
Pentru a destinde, însă, atmosfera voi mai relata un episod deosebit din timpul operaţiunilor din Crimeea. Astfel, într-o bună zi, duminică fiind, Hatmanul primeşte vizita prietenei sale, Stela Huțanu şi a colegei sale, Mariana Dragesu, ambele aviatoare în Escadrila Albă. Căpitanul Tobă le propune un tur al regiunii într-o maşină germană de teren. Cele două aviatoare îi descriu costumaţia inedită: pantaloni din piele de capră, un lanţ la gât de care atârna un medalion cu cap de mort, automatul pe umăr. Călătoria nu avea să fie, însă, una liniştită. În drum spre Karasubasar, partizanii deschid focul asupra maşinii. Deloc impresionat, Hatmanul, care până atunci călătorise pe scara maşinii, le spune că “A, zonă e uşor nesigură” şi trage câteva rafale de automat înspre locul de unde porniseră împuşcăturile.
Ajunşi la destinaţie, căpitanul le arată invitatelor un depozit întreg de arme confiscate de la sovietici (ce spuneam despre partizani?!?) şi încearcă una, trăgând o rafală care perforează peretele camerei. Un punct de atracţie este şi tehnică radio, cu ajutorul căreia transmit mesaje de propagandă şi dezinformare. La întrebarea Marianei legată de ce le face partizanilor prinşi, Tobă răspunde, mai în glumă, mai în serios: . “Le tai urechea!” “Care ureche?”, întreabă Mariana. “Urechea stângă!”, răspunde, zâmbind, căpitanul de vnatori. Urmează o petrecere de bun venit, cu un viţel pus la frigare, ce le alungă domnişoarelor spaimele de peste zi.
23 august 1944 şi după
Vremurile bune nu aveau, însă, să dureze prea mult. În seara zilei de 23 august 1944, Tobă se afla, împreună cu o parte din băieţii săi, la un curs de vânători de care, în Germania. Ieşind de la o piesă de teatru, aceştia aud un comunicat teribil: trupele aliate sunt în preajma Parisului, sovieticii lansaseră două operaţiuni importante, în sudul Basarabiei şi pe direcţia Chisinau-Iasi. Întreg universul lui Tobă se prăbuşeşte.Hatmanul afirmă, în discuţii şi în jurnal că, pentru el, singura cale dacă bolşevicii cotropesc ţară este în munţi, ca partizan. Abia în seara zilei de 24 află însă, exact, ce s-a întâmplat în ţară, fapt ce aduce o confuzie totală în sufletul căpitanului. Să-i dăm chair lui cuvântul: „Dar ce aud nu‑mi vine a crede. Ruşii au ajuns la Roman şi Galaţi. Şi Mareşalul înlăturat, Regele trădează şi fuge, armata în revoltă, guvern comunist etc. Nu mai înţeleg nimic! Se învârteşte totul şi în capul meu este haos. E grozav! De ce lipsesc eu acum, în momentele cele mai grele, de lângă ai mei? Ce pot face? Plec la Berlin mâine, direct la ataşatul militar. Ce o fi în ţară? Ce fac ai mei, rămaşi la discreţia valurilor? Ora douăzeci şi patru. Nu pot dormi.” (www.historia.ro)
Ostaş şi anticomunist, Hatmanul nu poate lupta de partea sovieticilor, pe care mai ieri îi vâna în munţii Crimeii. Primeşte, deci, să lupte în Armata Naţională, ce se formează la Viena. Actul este însă motivat doar de patriotismul şi sentimentul solid şi curat de dragoste de Tara, alături de datoria ostăşească şi de aversiunea faţă de comunism. Nu poate fi orba despre vreo afiliere legionară. Doar ne amintin episodul Braşov. De altfe, ne-o spune singur: „Dăm angajament că vom lupta numai pentru libertatea României. Primesc. Mă aşez să mă pregătesc iar de luptă. Cumpăr cizme şi manta de piele. Apoi pun la spălat rufele şi‑mi fac bagajul de drum spre front. Cine ştie în ce grea situaţie vor fi dragii mei în ţară! Mi se strânge inima de dragă mea Clemence, de dulcea mea Liişor şi de scumpii mei părinţi. Ce o fi cu ei, ce or fi făcând? Dă Doamne să fie bine, să‑i găsesc măcar un ceas sănătoşi, apoi pot muri! Zi grea, ziua răscrucilor şi nădejdilor distruse de imensul necunoscut ce ne aşteaptă. Una ştiu şi m‑am hotărât: să lupt. Nu e timp de lăhuzit când numai cu fapte de arme se poate scrie istoria. Ce‑mi rămâne de făcut? Decât să ajut ţara, iar de nu, „moarte eroică“!” (www.historia.ro)
În preajma capitulării Germaniei, se gândeşte la retragerea în munţii din Austria, unde se afla în mimentul respectiv, spre a aştepta acolo ofensiva sovietică. Pe 13 iunie 1945 pleacă, însă, cu căruţa spre ţara, de la Viena, fără să ştie cum şi dacă va ajunge să mai vadă măcar o dată pământul României. Soseşte însă pe 8 iulie. Ce găseşte aici ştim. Cum este primit urmează să expun.
Perioada comunistă. Persecuţia.
V-aţi aştepta ca un astfel de erou să fie primit cu toate onorurile cuvenite în ţară pentru care şi-a riscat viaţa. Nu a fost însă aşa. Ţara se schimbase. Între timp, se instaurase puterea comunistă. Eroii vremurilor trecute nu mai erau apreciaţi. Societatea nouă avea alţi eroi…
Aşa că Hatmanul este urmărit de organele de securitate încă de la sosirea în ţară, în scurt timp fiind confruntat cu primul proces. Este însă achitat dar la al doilea proces intentat de autorităţile comuniste nu va mai scăpa. Predat autorităţilor sovietice (ruşii nu îl puteau ierta pentru faptul că i-a fugărit prin munţii şi pădurile Crimeii) este condamnat la moarte, dar pedeapsa îi va fi comutată în închisoare pe viaţă.
Trimis în imensitatea Arhipelagului Gulag, îl vom regăsi, spre exemplu, în închisoarea Dubrovlag, la Iavaş şi prin alte colţuri ale cumplitului sistem concentraţionar sovietic. Nu se va întoarce în ţara decât în 1955, odată cu ultimii prizonieri germani (doar câteva mii rămaşi în viaţă, din sutele de mii capturaţi), după o intervenţie personală a cancelarului Konrad Adenauer pe lângă autorităţile din URSS. Iată deci că germanii, deşi aveau acum un alt regim, democrratic, nu i-au uitat pe cei ce au luptat alături de ei.
Nici în ţară nu va fi însă liber. Aproape 10 ani din viaţă va petrece la Gherla, fiind eliberat abia în 1964, cu ocazia amnistiei. Viaţa lui nu va mai fi, însă, niciodată, ca înainte. Regăseşte acasă o soţie, Clemence, consumată de 18 ani de şicane şi care a trebuit să-şi susţină singură familia, beneficiază de o pensie infimă, în ciuda eforturilor pe care le face de a se bucura de anumite drepturi din partea statului german iar, în acest context, se pare că ar fi acceptat să colaboreze şi cu Securitatea. Putem însă judecă cu asprime un om pentru ceea ce face după 18 ani de lagăr şi temniţă? El însuşi spune: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…
Disperarea îl împinge să se adreseze inclusiv autorităţilor comuniste. Viaţa este din ce în ce mai grea. Securitatea îi percheziţionează locuinţă în repetate rânduri, confiscându-i documente din timpul războiului în căutare de materiale incriminatoare. Jurnalul său este salvat de mama soţiei sale, care îl plasează pe un taburet din bucătărie, apoi se aşează pe el, stând acolo 2 ore încheiate, cât durează percheziţia. Nu-şi pierde însă speranţa. Scrie scrisori peste scrisori. Încurajat de atitudinea ostilă faţă de sovietici a lui Ceauşescu îi scrie acestuia, cerându-i clemenţă. Nu primeşte nici un răspuns. La 72 de ani îi scrie Patriarhului BOR, explicându-i rolul său în salvarea Mănăstirii Putna. Nici aici nu are mai mult succes.
Uitat de toată lumea, mai puţin de familie şi Securitate, nedorit de nimeni în ţară pentru care şi-a vărsat sângele, Hatmanul se sfârşeşte, în 1976, în timp ce stătea la coadă la CEC. Un sfârşit banal pentru un om extraordinar, doborât însă de greutăţi pe care puţini le-ar fi suportat. Aşa cum am zis şi la început, memoria lui este, însă, vie, deşi trăieşte, la rândul ei, de pe o zi pe alta. Avem sacra datorie să o perpetuăm, pentru că fără eroi nu avem trecut. Iar fără trecut nu avem nici viitor!
– Adrian Bantaș –
Surse:
– paulgoma.free.fr
– www.procesulcomunismului.com
– Revista Mănăstirii Putna
Un prieten ne recomanda cartea “Zodia capului de mort”, Editura Phobos, București, 2005 de Dan Giju.
O are cineva la activ si poate spune cateva vorbe despre?
Nu este prima data cand vad pe acest site ca se vorbeste despre importanta eroilor nostri.
Am onoarea.
“De fapt, cei mai mulţi ucraineni în special, dar şi ruşi, priveau cu optimism sosirea trupelor române, care punea capăt înfometării impuse de Stalin şi persecuţiilor comuniste.”
— Au existat unii care au vazut invazia ca o eliberare la inceput, acestia exista mereu in orice conflict de-a lungul istoriei, dar nu vad pe ce se bazeaza aprecierile cantitative gen “cei mai multi”.
“Partizanii erau, de fapt, în mare parte, trupe speciale ale NKVD, antrenate dinaintea războiului pentru acest tip de luptă, beneficiind de tehnică şi muniții ascunse din timp, foarte eficienţi în organizarea şi conducerea unor astfel de lupte, dar şi în stabilirea şi mentinrea legăturilor cu populaţia care, de cele mai multe ori de frică, îi ajută.”
— Mi se pare normal, doar n-ati fi vrut sa fie sateni cu furci si topoare. Iar soparla cu populatia care ii ajuta de frica e remarcabila.
“Metodele folosite de aceşti luptători nu aveau nimic în comun cu legile războiului sau cu lupta convenţională. Desigur, în acest context, au existat şi execuţii în rândul populaţiei civile care susţinea partizanii sau se alătura acestora însă există, oare, o altă metodă de a menţine ordinea într-un teritoriu în care bolşevicii aveau încă o mare influenţă, în ciuda retragerii din faţa trupelor germano-române? În orice caz, în astfel de condiții, toate armatele lumii din toate timpurile acționează la fel…”
— Sarmanii invadatori cum trebuiau ei sa execute 100 de civili alesi la intamplare pentru fiecare soldat pierdut de ei in procesul just de eliberare a unei populatii asuprite, de restaurare a civilizatiei crestine, n’asa?
Margelatule,pui problema de pe scaun,in 2013,Romania,NATO.
Cei mai multi au fost intradevar,de partea Axei.In primul an si-un pic de razboi,cam pana la Stalingrad,a existat speranta asta in randul popoarelor sovietice.Vrei o sursa?No problemo,chiar tov. Iosif Visarionovici admite acest lucru.Au fost unii care au luptat ca leii si ca tigrii si altii care s-au predat la prima aparitie nemteasca.
Daca iti trebuie explicatii,e simplu. http://en.wikipedia.org/wiki/Holodomor
Fratioare,istoria asta vine dupa 70 de anisori de abureala si prosteala.Nu mi se pare nefiresc sa te miri de ceva care a fost invers fata de ce s-a tot spus.E chiar normal.Insa doar pt. ca ni s-a spus la scoala sau pe Descopery TV o chestie nu e si adevarata.
Despre omorat civilii in lipsa de altceva mai bun,aviatorii anglo-americani care au atacat Hamburg sau Dresda or avea ceva de zis.Si mai mult s-a zis despre cei care au luat decizia.Nu-s cu nimic mai buni unii decat altii.
Ia d’aci o chestie.Un fost nene director la Yad Vashem a fost chemat in Lituania la un pic de proces.Normal ca nu s-a dus,iar Israelul a sarit ca ars.Acuzatia:a disrus omul cateva sate,cu tot cu populatia din ele in timp ce comanda un grup de partizani comunisti.
Au fost 2 feluri de partizani.Unii bolsevici,altii nationalisti.Aia bolsevici erau toate leprele comuniste ce se puisera 20 de ani(in unele cazuri numai 2),plus tot ce s-a trimis de la centru.Dupa 1943,pe fondul prostiei nemtesti(si aici chiar nu e nici o scuza) tot mai multi s-au alaturat,de nevoie.Dar si numarul celorlalti a crescut.Milioane de oameni s-au retras odata cu nemtii.
Razboiul de partizani din spatele frontului a fost de fapt un razboi civil.Nemtii ar fi castigat usor daca ar fi fost cu adevarat eliberatori.Dar chiar si in conditiile astea trebe sa se aprinda un beculet.Ce au putut sa faca sovieticii in timp de pace pt. ca zeci de milioane sa lupte contra lor autonom sau alaturi de Axa.
Asta a fost greseala facuta de Hitler si de aia Germania a pierdut razboiul.
Nu inteleg de ce nu a fost avansat in grad si functie fiind atat de merituos: a iesit ofiter in 1925 si in 1944 era doar capitan. Si atunci probabil ca se faceau avansarile pe pile!
Pacat ca o valoare nationala este neglijat, uitat!
Felicitari autorului pentru demersul sau!
Nu sari cu concluziile.A fost un ofiter catastrofa la timp de pace.E o chestie destul de comuna ca unii sa straluceasca la razboi,iar altii,considerati buni in timp de pace sa nu faca 2 bani in lupta.
Felicitari autorului pentru alegerea subiectului, dar … cu rezervele enumerate mai sus de “Margelatu”
Referintele la partizanii sovietici sunt complet deplasate si ultra-politizate.
E drept ca unitatile de partizani erau deseori coordonate de ofiteri GRU, NKVD ori SMERSH.
Dar sa sustii ca cei peste 550 000 de partizani (estimare pt 1943) “erau, de fapt, în mare parte, trupe speciale ale NKVD, antrenate dinaintea războiului pentru acest tip de luptă” e de domeniul basmelor care-i excita pe legionarii portocalii.
Mda, erau antrenati dinaintea razboiului… ca orice cetatean sovietic ce facea stagiul ala militar obligatoriu.
Cat despre “taiatul urechii stangi” si “medalionul cu cap de mort” , nu cred ca ar starni admiratia unui om normal. Poate a alora care mor dupa crucea incarligata si toti termenii ce-ncep cu “panzer-” 🙂
Aduce mult cu propaganda si metodele americane anti VietCong.
Tare asta:
“Desigur, în acest context, au existat şi execuţii în rândul populaţiei civile care susţinea partizanii sau se alătura acestora însă există, oare, o altă metodă de a menţine ordinea într-un teritoriu în care bolşevicii aveau încă o mare influenţă, în ciuda retragerii din faţa trupelor germano-române?”
Mda, iaca asa au disparut de pe fata pamantului vreo 14 milioane de civili rusi. Vreun milion de iugoslavi etc. Onorabil, nu? si inca in numele civilizatiei, al “cruciadei conta bolsevismului” etc.
In concluzie, daca personajul respectiv a fost intr-adevar un erou al Romaniei (e prima data cand aud de el, recunosc), cred ca merita un articol mai bun (nu in sensul de ascundere al unor adevaruri). Fiindca din acesta reiese altceva…
Si da, si atunci avansarile se faceau pe pile! Cu aceeasi nerusinare. In plus, pilosii incompetenti ajunsi la comenzi isi asasinau din prostie subordonatii. Cititi memoriile celor care au luptat…
adevarul este ca germanii au ucis mai multi civili rusi decat evrei in WW2. adevarul este ca Antonescu a gresit, pentru ca germanii si ungurii au sfasiat Transilvania(dictatul de la Viena) Armata Romana nu trebuia sa treaca dincolo de Nistru.
Adevarul este ca esti pe langa.Amenintarea principala venea tot timpul din partea URSS.statul roman putea sa ia Ardealul inapoi de la unguri.Statul roman nu-si putea reveni dupa o victorie sovietica.Romania din jurul tau de azi e rezultatul acelei infrangeri de acum 70 de ani.
Antonescu a fost mai mult decat justificat mergand dincolo de Nistru.E pacat ca nu avea resurse sa faca mai mult.Rezultatul a 20 de ani de ignorat pericolul comunist.Ca urmare ,Romania nu a putut fi atat de eficienta in razboi pe cat ar fi putut fi.Chestie care ar fi putut inversa soarta razboiului.Si soarta tarii.
Antonescu a facut o mare prostie ca a mers dincolo de Nistru alaturi de nazisti. A intinat pretentiile teritoriale legitime ale Romaniei asociindu-le unui razboi de agresiune si unei ideologii criminale. A dat dovada de exces de zel si exces de loialitate fata de cine nu trebuia. Acest exces de indoit coloana in schimbul unor vorbe goale si unor batai amicale pe umar e vizibil si azi.
La fel de usor am putea spune ca a fost vorba de exces de tinut coloana dreapta, in ceea ce i s-a parut a fi onoarea de a nu îşi părăsi un aliat. Recunsc, oscilez. Azi asa consider.
Si fiindca azi consider asa, ridic o intrebare: ar fi putut Anonescu sa ia decizia de a nu trece Nistrul?
Intreb, pentru ca as vrea sa cunosc mai multe opinii – d-aia ne-am strans aici, nu? 🙂
Dincolo de indoit sau tinut dreapta coloana, situatia era una favorabila luarii deciziei de a nu trece dincolo de Nistru?
Ok. Dar nu ar fi parasit nici un aliat. Am fi continuat sa-i ajutam pe germani cu petrol si grane, germanii ar fi continuat sa utilizeze teritoriul nostru.
Si daca nici asa nu se putea atunci Antonescu putea limita participarea noastra dincolo de Nistru. Daca ar fi fost nevoie am fi contribuit cu aviatia, fortele navale si niste vanatori de munte.
Daca germanii ar fi vrut mai mult atunci puteam si noi invoca dotarea precara a fortelor noastre. Ori ca scuza, ori ca conditie.
La Antonescu nu a existat asa ceva. Zicea caporalul ceva el se arunca orbeste angrenand o intreaga tara in aventura lor.
Stai un poco,fratioare.Antonescu a facut exact ce spui matale ca trebuia sa faca.
Armata a 3-a dincolo de Nistru a fost Corpul de Cavalerie si corpul VM.Odessa cred ca esti de acord ca trebuia luata.Apoi grosul s-a demobilizat.
In 1942 s-a pus problema sa merem din nou la razboi.Ne trebuia Crimeea pt. ca de acolo putea fi amenintata Romania.Zis si facut,dar cu forte limitate din partea noastra.
La Stalingrad s-a cerut ajutorul,iar conditiile puse erau fix in legatura cu dotarea si logistica.Dupa caderea Stalingradului noi urma sa avem sectorul nostru,cu Antonescu la comanda.
Problemele au fost 3.Nemtii nu au luat Stalingradul in vara,cand era aproape neaparat.Chestie care a facut si ca logistica promisa sa nu apara pt. armiile noastre.Problema nr. 2 a fost ca nemtii nu au permis generalului Dumitrescu sa lichideze capetele de pod sovietice.Tot ce aveau era pt. Stalingrad,iar pt. atac trebuie putina munitie,care trebe carata cu trenul etc…
Problema nr. 3 este ca Stalingradul lungindu-se,Antonescu nu a putut lua comanda.Antonescu la comanda ar fi distrus ofensiva sovietica in 2 timpi.Antonescu la comanda ceva mai devreme ar fi insemnat ca ofensiva sovietica nici nu poate incepe.
Fara infrangere la Stalingrad,razboiul in est ar fi avut alt rezultat.
Antonescu a fost orice numai lacheul lui Adolf.
Trebuia sa luam Odessa, Crimea, Stalingrad, Caucazul, Moscova, apoi zona Uralilor apoi mai ce… Londra si Washington. Le luam noi pe toate ca ne amenintau. 🙂 Problema e ca noi, ca tara mica si agrara, slab dezvoltata, trebuia (si trebuie) sa gandim in functie de ce avem dreptul sa luam si de ce putem lua.
Dreptul se oprea la Nistru si cu putirinta nu cred ca singuri puteam mai departe de Odessa. Restul ii privea pe germani.
Dar liderii in Romania sufera de un complex al tarilor mici. Dorinta de a se lipi de un aliat mare si de a face orice sa fie bagati in seama si mangaiati pe crestet. Dorintei asteia i se gasesc tot felul de explicatii abile dar fara substanta… promisiuni goale de returnare a Transilvaniei candva vreodata mai vedem (cazul Antonescu), nevoia de a “exporta securitate”, sau a “indeplini obligatiile aliantei” (vezi exemple mai recente). Din dorinta asta se pierd oportunitati de negociere serioasa. Ne dam pe tava fara a primi mare lucru.
Antonescu era lacheul lui Hitler din pacate. Vezi disputa cu generalul Iacobici (care desi era de acord cu continuarea operatiunilor era de parere ca fortele angajate de Antonescu erau prea mari).
Antonescu a trimis armata mai departe in Rusia din doua motive. unul era ca Hitler i-a dat de inteles ca la sfarsitul razboiului (care se intrevedea a fi victorios) se va rediscuta problema Transilvaniei, de data asta tinandu-se cont de doleantele noastre, mai ales in cazul in care noi ii ajutam mult mai mult pe nemti.
Al doilea motiv a fost victoria finala, daca nemtii pierdeau si rusii veneau inapoi victoriosi, iarasi perdeam Basarabia (cum s-a si intamplat de altfel).
Romanii nu aveau nimic cu rusii inainte ca acestia sa ocupe teritorii romanesti. Sa nu uitam nici cum s-au comportat in 1940 in Basarabia si nordul Bucovinei cu civilii de acolo
Ioan Toba a fost intr-adevar un erou pentru ce a facut la Putna mai ales. Desi parca citisem undeva si despre alt ofiter care a blocat tot asa inaintarea sovieticilor spre Putna, poate a fost in alt sector
Faptul ca lua decizii pe ce ii “da de inteles” cineva arata cat se pricepea la politica internationala. Adica era bata. Niciodata nu ei o deciziei importanta pentru tara ta pe ce iti da de inteles cineva (vag si verbal). Poate sa fie si Papa.
Sa nu uitam ca si despre Saddam se spune ca a intrat in Kuweit dupa ce ambasadorul american i-a dat de inteles ceva. Ambasadorul bineinteles neaga si de prost a cazut Saddam si Irakul a luat tzeapa. Asa si cu Antonescu. Hitler putea sa nege orice mai tarziu. “Du-te bai maresale de-aici. Ai inteles gresit. Greseala de traducere. Am semnat eu ceva? Sezi mumos bubico ca nu se mai schimba nici o granita in Europa, avem probleme mai mari acum.”
Mai era un mic fleac precum un pericol de moarte,ce ar fi fost bine sa fi fost anihilat.Dupa aia mai vedea el ce facea.
Stati ca lipseste ceva din ecuatie.
horia sima era in Germania, si n-o ducea foarte rau!
Cred ca Antonescu putea sa refuze niste chestii… dar cu o limita. Pentru Hitler, romanii nu erau finlandezi…
Argumentul lui mihais ca trebuia luata Crimeea pentru ca de acolo putea fi amenintata RO nu mi se pare solid. Pe ideea asta ar trebui sa luam si Kamceatka, daca conflictul s-ar fi prelungit pana la aparatia bombardierelor strategice moderne sau a ICBM-urilor!
Legal si moral Antonescu avea posibilitatea sa se fi oprit la Nistru. E drept ca dpdv militar nu era chiar corect.
Aici intervine dilema: razboiul si militaria is un scop in sine? Sau sunt “politica prin alte mijloace”?
Fiecare va raspunde conform taberei de care apartine…
Trebuia sa luam Crimeea pentru ca acolo era principala baza navala la Marea Neagra si tot dintr-o peninsula ramasa neocupata se puteau lansa raiduri aeriene asupra teritoriului Romaniei si controlate de trupele romane (Transnistria), plus lovituri asupra comunicatiilor din spatele frontului.
Despre ce lipseste din ecuatie, da, cam pe acolo bateam si eu cu gandul. Plus ca mai era ceva ce nu putem sti cum avea sa iasa: am fi avut cel putin un “23 August” intamplat mai repede, sau am fi luptat in continuare pe teritoriul propriu si iesea mai rau?
Crimeea oricum n-o putea lua armia romana de capul ei. Sevastopol era cea mai bengoasa fortificatie de pe Terra la ora aceea.
Dar daca veni vorba… nici Benghazi, nici Foggia nu ne-ar fi stricat, dara! 😀
Cum ar fi sunat : “Soldati romani, va ordon: treceti Mediterana!” 🙂
Da, dar ordinul trebuia dat dupa 23 August, cand directia era buna.
Inter arma,silent leges,voroava stramosilor. Io nu va inteleg pe cei ce o dati cu razboiul de agresiune,moral,legal,nu’s ce.
Singura agresiune ce o vad este la 28 iunie 1940.In 1941 e raspunsul.Legitima aparare,carevasazica.
Asa cum dictatul de la Viena e motiv arhisuficient pt. Budapesta si Tatra.
Despre Crimeea,era la indemana.Kamceatka nu era 😀 .Trebuie niste limite.
Parerea mea,argumentata(cat de mult plac argumentele e alta discutie) este ca Romania ar fi facut bine sa fi fost pregatita de razboi,in aia 20 de ani anteriori.Sa nu fi mers la razboi 20 si ceva de divizii amarate,ci cu 40 de divizii la nivelul nemtilor(sau macar al cehilor).Si sa fi dus razboiul fara mila fata de comunisti.Dar ca eliberatori ai amarastenilor din URSS.
Toti stiau ca acel razboi va veni.Finlandezii stiau,polonezii stiau.Numai geniile noastre aveau munitie pt. 3 zile in 1940.
ps
daca tot am inceput cu demitizarea mitizarii sa continui..in armata nazista au fost 2 field marshals, 15 generals, 2 full generals, nazi party members 4 full jews, 15 were half jews and 7 quater jews, etc.
informatiile preluate de pe un site evreiesc. here, here..
http://www.jewishmag.com/158mag/hitler_jewish_soldiers/hitler_jewish_soldiers.htm
Eu prea putine cunosc din actiunile armatei romane pe teritoriul URSS-ului. Citind articoul acesta…, hai sa privim faptele istorice.. Germania nazista invadeaza URSS-ul, omoara civili,sute de mii de soldati( cipiii cuiva..) ( Eu cred ca deja se cunoaste despre planurile lui Hitler referitor la teritoriile si orasele URSS-ului..)Aduce atata nenorocire pe acest teritoriu.., armata romana fiind aliata inainteaza pina la Volga si muntii Caucaz impreuna cu nazistii, bre fratilor – ce este de lauda aici si de admirat? Nu a fost asta o gresala istorica mare care a adus si consecintele stiute?…
Da, din cite am citit din istoria acestui razboi, multi, la inceput au primit armatele germane ca eliberatori: era greu regimul bolsevicilor, plus si propaganda nazista lucra extrem de bine, asa se explica sutele de mii care se dadeau prizonieri.. Dar, nemtii si-au aratat fata si intentiile adevarate, mai ales prin trupele SS si Gestapo, care veneau in urma armatei, poporul de rind in US a inteles ca merge razboi de nimicire, atunci cind acest lucru s-a inteles, deja razboiu pentru nemti era pierdut..
Desigur, vorbind concret de un ofiter care a dat juramantul si-si facea datoria, ce poti spune, sau eu vad lucrurile in asa mod: cred ca pentru multi a fost tragedie personala si la inceputul razboiului cind au intrat teritoriul URSS-ului ( din cite stiu eu multi generali romani nu erau de acord sa treaca dincolo de Nistru ) si atunci cind guvernul Romaniei a schimbat taberile in 44,
Felicitari autorului materialului de fata! Eroii nostri trebuie cunoscuti si cinstiti. Anul asta, cand se implinesc 110 ani de la nasterea lui, poate ar fi bine ca personalitatea lui sa fie si mai mult popularizata. Eu, unul, sunt sigur ca voi gasi o cale sa-l fac cunosut in scoala mea.
mihais
tu ai ceva de impartit cu mine sau ce? afla ca daca favoritii tai castigau razboiul toti dar ABSOLUT toti evreii si slavii erau exterminati(conform ideologiei naziste erau untermensch_suboameni) sau facuti sclavi in “lebensraum” iar noi (daca nu eram pe lista neagra)discutam in germana.
cat despre legionari, astia au fost demonizati, prigoniti si ucisi sub toate regimurile posibile..democratia interbelica, dictatura regala, regimul lui Antonescu, nazism, bolsevism si ‘democratia’ actuala. sper ca BOR sa canonizeze cativa ‘legionari’ adevaratii EROI ai rezistentei anti comuniste ca sa ai inca un motiv sa latri la luna..
De urlat la luna,doar cand imi chem fratii sa mergem sa ne bucuram de sange proaspat.
Norocul ca e ziua.Dar stii cum e cu norocul.
Si sa nuit.Preferatii mei sunt astia : http://www.youtube.com/watch?v=oVh_eZkiTAI Auditie si vizionare placuta. 😀
Felicitari! Excelent !
mihais
[…], am receptionat. preferata mea e asta. i-auzi cum suna
http://www.youtube.com/watch?v=a4fJwFmeVTI
@all
Reduceti turatiile.
Intr-adevar, nu vorbim despre zambile si porumbei ai pacii, exista opinii pro sau contra, dar cred ca disputele pot fi mai pasnice.
draga admin
1.am rude ‘legionare’ persecutate de regimurile trecute si prezente .2.deci sa nu ma ia cu ‘panimaiesi’ si sa nu faca mistouri ieftine ca daca vrea argumente contondente ne intalnim la o bere si-i demonstrez cat de roman sunt.
Suntem mai multi cu rude persecutate, pe un motiv sau altul.
Asupra unor aspecte, incerc sa fiu echilibrat si sa iau partile bune din orice si de la oricine si cateodata sunt nevoit sa intervin pentru calmarea spiritelor.
Intalnirile la o bere au prins intotdeauna bine si in urma discutiilor, s-a lasat cu prietenii.
Asta ne mai trebuia, o tribuna pentru reabilitarea legionarilor.
Pe Resboiu vom evita politica indiferent de simpatiile fata de vreun personaj, o doctrina sau un curent.
(Legat de rudele persecutate, nu toti cei persecutati au fost legionari – ca sa nu se inteleaga gresit ce am afirmat mai sus.)
Nu era treaba cu rudele Iulian. Mai sus spunea “sper ca BOR sa canonizeze cativa ‘legionari’ adevaratii EROI ai rezistentei anti comuniste…” . Si am impresia ca mesaje de genul asta nu se vor opri aici.
si care e problema? de ce te arde?
Da.
Fratioare,avem capitalisti,rasisti,marxisti,comunisti pur si simplu,propagandisti sovietici,trolli ordinari,habarnamisti,romani din ambele state romanesti,aviatori,alpinisti,lunetisti,scafandri,istorici,ingineri,medici,destepti,prosti,barmani,robotelari,profesori si scriitorasi.Mai conteaza legionarii.
Problema e alta.E la galeria lui Dinamo http://www.youtube.com/watch?v=sn1vJPYUTAk
Sa nu zici de rau despre Dinamo, ca se supara Costea H. 🙂
(stii ca eu rareori vad filmuletele de la link, zic preventiv 😀 )
Sunt cu ochii pe voi. Dinamo … a fost fondata de comunisti prin fuziunea dintre fosta echipa a legionarilor, Unirea Tricolor Bucuresti si cea a evreilor, Ciocanul (fosta Macabbi) Bucuresti. Ironic, nu ?
Pai conteaza ca se face aglomeratie, chiar si asa stam in picioare.
Tragand linie si gandind la rece (chiar daca altii mai fierbinti s-ar putea sa-mi sara-n cap), eu zic asa:
1. personajul a fost un erou al luptei anti-comuniste sau anti-ruse. Daca era un erou al Romaniei, facea ce-a facut si restul Armatei Romane dupa 23 aug 44. El a ales sa-si urmeze convingerile personale. Hai sa nu-i zicem “dezertare”, ca doar nu s-a lasat singur la vatra.
Pentru mine, “roman” nu e neaparat sinonim cu “anti-rus” sau “anti-comunist”. In ciuda multelor mizerii, sistemul ala a adus si avantaje. Datorita lui, majoritatea celor care scriu aici au o cultura generala, si interese mai presus de nevoile fiziologice. Spre deosebire de restul de ~75% din romanii actuali, sau de ~75% din populatia tarilor vestice. Probabil unii ati constientizat (sau veti constientiza) asta.
Eu unul is mandru c-am prins ceva educatie “comunista”, mi-a deschis mult orizonturile. Poate si datorita comunismului sunteti si voi aici si cititi aberatiile mele, in loc sa stati la coltul blocului cu bere si manele. Pentru cei care nu cred… si cartarescu ala a ajuns la aceeasi concluzie!
2. nu stiu de ce-ar intra in categoria “specialilor”. N-a luptat in spatele liniilor inamice, ci cu cei din tabara adversa care luptau in spatele liniilor inamice. Genul de misiuni pe care nemtii de obicei le incredintau unitatilor de politie, jandarmerie, trupelor “de mana a doua” sau aliatilor gen “nationalistii lui Bandera”
3. il compatimesc sincer pentru cele indurate dupa razboi. Dar din articol reiese c-a facut niste chestii cam dubioase, fie si contra unora considerati pe-atunci “untermensch”. E bine totusi ca rusii nu i-au taiat si ei urechea stanga. Probabil a patit altele mai rele.
E bine si ca n-a impuscat cativa amarati de slavi, ca sa distreze fetele dupa friptura de vitel. Dar cam asta-i atitudinea pe care o induce articolul. De distractie si “fun” la vanatoare de partizani. Nu stiu daca asa a fost in realitate, sau daca e vina articolului scris cu exces de anticomunism (sau pro- ailalti).
Nu cred ca ne putem mandri cu asta, noi ca natie. Mai ales ca literatura straina despre ww2 aduce destule acuze la adresa ocupatiei romanesti in UKR.
De altfel, cam toate “varfurile” noastre care au luptat cu rusii au avut de patimit. T. Greceanu si ceilalti. Dar au luptat corect.
4. e multa politica la capitolul “surse”. Politica intr-un singura directie.
5. aia cu medalionul cu cap de mort de la gat e puerila. Am vazut multi rocari cu de-astea. Poate-s in target-ul “romaniei libere”.
Oricum, merita reflectie. Sau nu.
citesc de la inceput serialul si nu am inca o parere formata… e o idee foarte buna o “Sambata a specialilor”, dar, ce intelege autorul prin “speciali”?
DEFINITIA vb lui Stu Wilson :D.
intreb pt ca 2 gloante au fost pe langa (episoadele 2 si 3). Skorzeny… marioneta politica. tehnico-tactic praf. Hatmanul a fost patriot, fara indoiala. special, nu.
o istorie a specialilor din Ro ar trebui inceputa cu Mihai Tantu. a fost cu 5 clase peste Skorzeny dpdv tehnico -tactic.
la capitolul patrioti: Leonard Mociulschi. ofiter de elita la o arma de elita. si mai sunt multi, nu ducem lipsa.
astept cu interes episoadele urmatoare, spor
o mica greseala in articol, in prima parte din articol ati trecut Burla, (“Alte rute de deplasare sunt Burlă – Horodnic – Vârful Câlnic”) care este de fapt un catun al comunei Volovat, Escadroanele au trecut exact prin fata casei in care m-am nascut, parintii si bunicii mi-au povestit despre acele evenimente