Sambata Specialilor Uncategorized

Sâmbăta Specialilor: Arditi

Arditi

Arditi

Bună ziua şi bine v-am regăsit după o lungă absenţă! Revin pe Resboiu cu un subiect puţin abordat până acum la noi, dar deloc puţin interesant, cel puţin în opinia mea – trupele speciale Arditi!

Desigur, fac apel la înţelegerea dumneavoastră şi vă rog să uitaţi, pentru o seară, toate stereotipurile despre luptătorii italieni, ceea ce, de altfel, aţi făcut şi cu ocazia articolului despre Decima MAS, şi atunci a mers!Asta pentru că, iarăşi, vorbim de italieni care îşi doreau, cu adevărat, să se afle acolo, şi nu despre cei recrutaţi pentru a purta un război lipsit de şanse în condiţiile lipsei acute a celor necesare şi împotriva unui inamic, de cele mai multe ori, superior calitativ.

Să analizăm, însă, ca de fiecare dată, lucrurile de la început…

Originile temuţilor Ardini pot fi identificate încă dinaintea începerii Marelui Război şi, cu atât mai mult, a intrării Italiei în conflagraţie. Aceasta deoarece, în acel an, conducerea Regio Esercito a avut iniţiativa de a dispune înfiinţarea, în cadrul fiecărui regiment al Armatei a unui detaşament de militari (Esploratori) antrenaţi în identificarea de trasee prin sârmă ghimpată şi celelalte mijloace defensive ale inamicului, în efectuarea de misiuni de cercetare în spatele frontului inamic, organizarea de atacuri diversioniste în condiţii de vizibilitate redusă (noapte, ceaţă etc.), în acţiuni de protecţie a flancurilor trupelor regulare în timpul atacurilor şi alte asemenea misiuni.

În momentul intrării Italiei în Război, la 24 mai 1915, fiecare regiment al trupelor regulare şi fiecare batalion de Alpini dispunea de un număr de aproximativ 80-90 de Esploratori, sprijiniţi de curieri pe biciclete şi de un serviciu de intendenţă dotat cu măgăruşi pentru transportul proviziilor.Esploratori erau aleşi dintre militarii cei mai bine pregătiţi şi antrenaţi special pentru misiunile menţionate.Mai mult, în cadrul operaţiunilor montane Esploratori au început să fie utilizaţi pentru o gamă mai largă de misiuni, între care luarea cu asalt a fortificaţiilor inamice.

Treptat, pe parcursul anului 1916 şi a începutului lui 1916, dintre Esploratori în principal, dar nu numai, au început a fi recrutaţi, pe bază de voluntariat, militari care au format detaşamente de pionieri specializaţi în îndepărtarea barierelor din sârmă ghimpată. Aceşti pionieri erau echipaţi cu costume de protecţie din piele groasă, mănuşi şi cizme lungi, menite a-i apăra de rănile provocate de valurile de sârmă ghimpată ce brăzdau zona dintre tranşeele combatanţilor şi foloseau, pe lângă clasicii cleşti de sârmă, încărcături explozive, a căror folosire a cauzat atât de multe victime printre pionieri încât detaşamentele lor au început să fie poreclite „Companiile morţii”.De altfel, tocmai din această cauză Comando Supremo a renunţat, spre sfârşitul lui 1916, la folosirea pionierilor, recurgând la mortierele de mare calibru pe care, finalmente, armata italiană reuşise să le procure în număr satisfăcător, pentru distrugerea valurilor de sârmă ghimpată.

300px-Italian_Arditi

Unitate de Arditi. Sursa: wikipedia

Indiferent, însă, câte strădanii ar fi depus părţile beligerante, în Italia, ca şi aproape oriunde în Europa răvăşită de război, fronturile s-au stabilizat treptat pe anumite aliniamente, combatanţii s-au îngropat în tranşee şi nici unul dintre Statele Majore implicate în război nu reuşea să găsească vreo metodă de a rupe acest nedorit echilibru. În acest context s-au ivit, în Italia şi nu numai, anumite iniţiative izolate de creare a unor unităţi speciale, antrenate tocmai în scoaterea inamicului din găurile în care se adăpostea. Una dintre acestea poartă numele de Compania Esploratori Volontari Bassegio, comandată de căpitanul Cristoforo Basegio, care, datorită unor atacuri rapide care au surprins defensivele austriecilor a reuşit să obţină succese minore în câteva sectoare izolate de front, însă efectul lor a fost limitat iar compania, desfiinţată în scurt timp.

Totuşi, frontul trebuia cumva rupt, mai ales având în vedere moralul din ce în ce mai redus al soldaţilor italieni care începeau să se îndoiască serios de posibilitatea aingerii obiectivelor lor, anume recuperarea proviciilor Trentino şi Istria, cu oraşul-simbol Trieste. De altfel, neîncrederea italienilor e ilustrată într-un mod tragicomic într-un cantec-satira la adresa generalului Cadorna, care începe cu versurile « Îl general Cadorna ha detto alla regina:/se vuol veder Trieste la veda în cartolina » şi continuă în acelaşi mod. Aşa că, pentru a impulsiona cumva trupele, Statul Major italian a conceput şi aplicat un sistem de recompense pentru fapte de arme remarcabile, între care un tabel cu premiile în bani pentru fiecare prizonier austriac capturat, în funcţie de grad, şi o insignă pe care scria Militare ardito (soldat îndrăzneţ). Avem, aşadar, prima folosire a termenului ardito, fără ca prin aceasta să se consacre, deocamdată, o denumire a vreunei unităţi.

În continuare, pe măsură ce războiul se desfăşura la fel de sângeros şi inutil ca înainte, mii de oameni murind pentru câţiva metri de pământ inutil din punct de vedere tactic sau strategic, câţiva tineri ofiţeri ai armatei italiene au început a face propuneri superiorilor lor, pentru organizarea unor unităţi similare Sturmtruppen-urilor germane. Fără a insita asupra aspectelor birocratice ale înfiinţării detaşamentelor Arditi (cititorii noştri trăiesc sau provin tot dintr-o ţară latină, aşa că nu au nevoie de explicaţii…), voi spune că, în cele din urmă, autorul uneia dintre acestea, căpitanul (pe atunci) Giuseppe Bassi, a primit ordinul de a superviza antrenamentele şi de a comanda prima dintre acestea, formată în cadrul Diviziei 48, a Corpului de Armata VIII, parte a Armatei a 2-a.

Noile unităţi erau formate din militari special antrenaţi, la şcoala din Sdricca di Manzano, Udine, în procedeele specifice trupelor de asalt şi nu numai. În primă fază, Arditi erau recrutaţi în principal pe bază de voluntariat, ulterior baza de selecţie au constituit-o celelalte unităţi speciale din componenţa armatei italiene. Criteriile de selecţie vizau în principal rezistenţă şi forţă fizică, dar şi cea mentală, capacitatea de menţinere a calmului în condiţii deosebit de dificile etc. Arditi erau antrenaţi în lupta corp la corp, cu sau fără cuţit, în folosirea grenadelor, a aruncătoarelor de flăcări şi mitralierelor. Ca o curiozitate aş menţiona faptul că antrenamentele erau atât de apropiate de realitate încât au existat cazuri de recruţi care au murit în timpul acestora, loviţi de schijele grenadelor pe care le aruncau înaintea „atacului”. Mai mult, asemenea falangelor greceşti, trupelor Arditi le era încurajată dezvoltarea unei puternice camaraderii, şi se bucurau, de asemenea, de tot felul de privilegii, graţie situaţiei lor speciale, ceea ce ar fi putut stârni invidia trupelor regulare, dacă bravura lor nu ar fi fost unanim recunoscută. De exemplu, Arditi nu trebuiau să care rănite, nu mărşăluiau ci erau transportaţi cu camionul, beneficiau de suplimente „culinare”, disciplină era mai relaxată decât în mod normal şi, poate cel mai important, nu trebuiau să servească în atât de detestatele tranşee.

lgard_2

Prima baza de antrenament, din Sdricca di Manzano – Udine.Sursa: www.worldwar1.com

Cat despre uniformă care i-a făcut celebri, aceasta era diferită de a trupelor regulare, deşi împrumuta unele elemente ale acestora, cum ar fi mantaua pantalonii folosiţi de biciclişti. Arditi foloseau o tunică deschisă la gât şi piept, pentru a le asigura mobilitatea necesară în lupta corp la corp şi un chipiu negru. În ciuda imaginii promivate de presa vremii, uniforma trupelor Arditi nu a fost, de la început, în totalitate neagră, modificările făcute treptat tinzând însă sepre aceasta. Nu trebuie uitate nici însemnele specifice – flăcările (de unde denumirea cu rezonanţa eroică de „fiamme nere”, insignele reprezentând un craniu cu un pumnal între dinţi sau strigătul de luptă „A noi!”, preluat ulterior de fascişti.

Ca şi echipament de luptă, Arditi foloseau în principal grenadele şi pumnalul, dar, în funcţie de necesităţi, puteau folosi o mare varietate de arme, cum ar fi mitralieră, aruncătorul de flăcări sau mortierele. Grenadele folosite erau modelul Thevenot (câte 25 pentru fiecare Ardito), perfecte pentru atacurile rapide, întrucât explozia lor nu era foarte puternică, dar zgomotul produs crea impreia unei arme de mare putere, ceea ce stârnea panică în rândul inamicului. Împotriva fortificaţiilor inamice Arditi puteau folosi mortiere sau tunuri uşoare, de 37 sau 65 mm. De asemenea, fiecare Ardito avea în dotare o “moschetto”, adică o versiune mai scurtă a puştilor folosite de infanterie, adaptată luptei în spaţii înguste sau închise.

v_ardit

Ardito gata de lupta. Sursa: www.worldwar1.com

Până în momentul dezastrului de la Caporetto existau deja 27 unităţi de Arditi, deşi nu toate operaţionale. Momentul de glorie al „flăcărilor negre” nu sosise însă. Ne vom ocupa de el în cele ce urmează.
Aşadar, după cum bine se ştie, la 24 octombrie 1917, ora 2.00 dimineaţa, după o pregătire de artilerie care a zguduit din temelii fragila apărare italiană, după un atac cu arme chimice care a făcut foarte multe victime din cauza măştilor de gaz învechite şi, de multe ori, defecte, ale italienilor, trupele germano-austriece au trecut la ofensivă în sectorul de front apărat de Armata a 2-a Italiană. Grenadele şi aruncătoarele de flăcări germane au spulberat apărătorii transellor italiene, iar străpungerile astfel realizate nu au putut fi suprimate întrucât italienii nu aveau, practic, deloc rezerve. Aşa că ceea ce a urmat a fost o retragere precipitată a italienilor de-a lungul întregului front, transformată rapid în fugă. Rezultatul – 10.000 morţi, 30.000 răniţi şi nu mai puţin de 250.000 prizonieri italieni, plus o linie a frontului stabilizată abia pe râul Piave. Totuşi, dezastrul de la Caporetto a reprezentat, în final, preludiul naşterii unei legende. Vom vedea în continuare de ce.

world-war-i-in-19150

Frontul italian. Sursa: history.howstuffworks.com

Aşa cum era de aşteptat, ameninţarea directă a teritoriului naţional, pericolul ca avansarea austriecilor să nu poată fi oprită a deşteptat energiile adormite ale italienilor. Lipsa de elan a fost, treptat, înlocuită de înverşunare, parodiile despre Cadorna s-au transformat în „Îl Piave mormorò: “Non passa lo straniero!”, recrutările au reînceput şi nişte actori noi au intrat în scenă – Arditi!
Aici, pe malurile acestui râu însângerat, Arditi au început să aplice tactici pe care, până atunci, puţini credeau că le vor vedea aievea. Astfel, în timpul nopţii, soldaţii îşi vopseau trupurile în negru, apucau pumnalul (de obicei un resolza ce putea străpunge cu uşurinţă gulerele rezistente ale uniformelor austriece) între dinţi, treceau răul şi răspândeau moartea în rândul austriecilor, uimiţi şi paralizaţi de vederea luptătorilor negri ce îi atacau în puterea nopţii…Exact acest mod unic de a lupta le-a atras poreclă, sau, mai bine zis, renumele de Caimani del Piave.

De altfel, aceasta avea să rămână tactica lor favorită:atacarea, noaptea sau în condiţii de vizibilitate redusă, prin surprindere, a inamicului, infiltrându-se în liniile austriecilor, inde aruncau câteva grenade pentru a stârni confuzie şi panică, după care începeau să-şi înjunghie inamicii în gât, unul câte unul, cu pumnalele, înainte de a se retrage în liniile proprii. Atacurile erau precedate de o pregătire de artilerie scurtă, dar intensă, asupra sectorului ce urma să fie luat cu asalt. La adăpostul acesteia, Arditi avansau până la tranşeea inamică, moment în care semnalizau artileriei, care modifică tirul spre a lovi al doilea rând de tranşee. În acest moment, fără a-i da inamicului ocazia să se regrupeze, Arditi aruncau grenadele, după care săreau în tranşeele inamice. Câţiva Arditi puteau opera mitralierele menite a acoperi pe atacatori. În tranşee, aşa cum am mai zis, lupta devenea, de cele mai multe ori, corp la copr, ceea ce îi avantaja pe militarii Arditi, antrenaţi în acest scop şi dotaţi cu acele pumnale care le asigurau o mobilitate mult mai bună decât clasicele baionete fixate pe ţeava puştilor. Odată cucerit un sector de tranşee, Arditi se puteau deplasa înspre liniile inamice următoare. În urma acestora sosea infanteria regulară, care exploata breşa făcută de Arditi. Pe lângă cucerirea tranşeelor, Arditi mai erau folosiţi pentru misiuni de recunoaştere, capturarea de prizonieri şi orice altă sarcină prea dificilă pentru a fi dusă la bun sfârşit de infanterie.
Deşi în arhivele militare italiene nu s-au păstrat foarte multe documente referitoare la acţiunile concrete ale trupelor Arditi, am identificat o descriere sumară a câtorva operaţiuni, pe care o voi expune în cele ce urmează.

croce_arditi_3g

Sursa: www.mymilitaria.it

Astfel, prima acţiune documentată a acestor trupe a avut loc în noaptea de 18-19 august 1917, când Reparto d’assalto I a atacat poziţiile întărite austro-ungare de pe Monte Fratta, în sectorul Bainsizza al frontului Isonzo. A fost şi primul succes al „îndrăzneţilor”, ei cucerint înălţimea şi capturând 500 militari inamici, plus 8 mitraliere, totul cu foarte puţine pierderi.

Acest succes i-a încurajat pe comandanţii italieni, astfel că, la 17 septembrie, acelaşi an, Arditi au lovit din nou, de această dată la San Gabriele, în acelaşi sector de fornt. Şi de data asta Arditi au obţinut o victorie răsunătoare, luând 3.100 prizonieri austrieci, între care şi un general şi capturând 55 mitraliere şi 26 piese de artilerie.

De asemenea, Arditi au purtat o grea, dar de succes luptă de ariergardă după bătălia de la Caporetto, contribuind la salvarea a ceea ce mai putea fi salvat din armata italiană. Tot Arditi au contribuit şi la cucerirea înălţimilor Monte Valbella, Col del Roşo şi Col d’Echele, iar apoi la apărarea acestora împotriva contraatacurilor austro-ungare, deşi au suferit pierderi grele în urma unei coordonări defectuoase cu trupele regulare, Alpini şi Bersaglieri.

Alte acţiuni memorabile, în afara celor de pe râul Piave, despre care am vorbit (unde unitatea Reparto d’assalto XXIII se distinge în luptă, primind cea mai înaltă distincţie militară italiană – Medaglia d’oro, dar şi Reparti d’assalto XXVII, XI şi LXXII duc lupte încununate de succes) , includ lupta pentru stoparea înaintării austriece în zona înălţimii Montello (pentru care XXVII Reparto d’assalto XXVII a primit Medaglia d’argento), lichidarea străpungerii austriece în sectorul de front de la vest de Monte Grappa, printr-o serie de trei contraatacuri strălucite asupra înălţimilor Col Fenilon, Col Fagheron and Col Moschin, la 15 şi 16 iulie 1918 (atacul asupra înălţimii Moschin durând doar 10 minute, unul dintre cele mai răsunătoare succese din Război), cucerirea poziţiilor inamice din zona Belpoggio (plătită din greu cu sânge de către Arditi – 61 morţi şi 200 răniţi, dintr-un total de 500 atacatori), cucerirea înălţimii Como, unde 5 Arditi s-au strecurat, neobservaţi de santinelele austriece, până la poziţiile inamicului şi a luat 26 prizonieri, ucigând restul combatanţilor austro-ungari, rezistenţa de la Asolone, apărarea oraşului Udine, unde Arditi au pierdut 391 luptători, iar alţi 70 au fost caturati după ce au rămas fără muniţie, şi nu numai. Arditi au fost folosiţi şi în câteva acţiuni de rectificare a frontului, înainte ofensivei de la Vittorio Veneto, unde au performat, de asemenea.

Nu este, astfel, de mirare că Arditi au devenit foarte populari în Italia. Succesele lor reprezentau o rază de speranţă pentru italienii asupra cărora războiul îşi pusese deja o neagră amprentă şi care suportau din ce în ce mai greu tot acest efort. De aceea imagini mai mult sau mai puţin idealizate ale Arditi-lor au împânzit străzile şi ziarele italiene. Tot efortul propagandistic din spatele frontului se concentra pe crearea unei imagini de eroi legendări pentru Arditi şi, de ce să nu recunoaştem, s-a reuşit, pentru că, la urma urmei, aceste reprezentări nu erau departe de realitate. Mai jos sunt o parte din posterele epocii , reprezentative pentru modul cum italienii se raportau la aceştia.

arditi_ww1_by_greatkingpest-d4e10hd

Arditi in imagistica vremii. Sursa: topdefinitions.com

La fel, nu trebuie să ne mire nici faptul că, în paginile publicaţiilor coordonate de Mussolini, Arditi ocupau un loc central. El însuşi veteran de război (deşi a luptat relativ puţin), acesta ştia, evident, şi să îi glorifice pe aceşti combatanţi speciali, şi cum să se adreseze acestora în aşa fel încât să rezoneze cu politica lui. De aceea, după Război, Arditi demobilizaţi au constituit principala resursă umană a fasciilor nou-create. Folosindu-se de trăsăturile care i-au făcut atât de temuţi pe front, ei au acţionat împotriva grupărilor comuniste, la rândul lor foarte active în haosul de după Război. Deşi s-au bazat, în aceste acţiuni, pe violenţă, guvernul şi forţele de ordine italiene au închis ochii, întrucât ele nu puteau face faţa exploziei efervesecntei comuniste şi pro-sovietice din Italia, care, practic, aruncase regiuni întinse din ţară în anarhie.
Totuşi, nu toţi veteranii Arditi s-au alăturat fasciştilor. O parte din aceştia, mai exact cei cu vederi de extremă stângă (comunişti, anarhişti şi nu numai), au format Arditi del Popolo, organizaţie ce se opunea mişcării fasciste. Totuşi, lipsa de susţinere chiar din partea partidelor com,uniste şi socialiste, precum şi numărul restrâns de adepţi, au dus, în final, la dizolvarea organizaţiei.

xArditi

Sursa: www.nembo.info

O altă acţiune de după Război a veteranilor Arditi demobilizaţi a constat în ocuparea temporară a oraşului Fiume, aflat astăzi în Croaţia. Acesta era locuit, în majoritate, de italieni, dar, ca şi alte teritorii, nu a fost atribuit Italiei la Conferinţa de la Paris. Pentru mulţi italieni, neatribuirea teritoriilor râvnite din Dalmaţia şi nu numai, promise acesteia în schimbul intrării în Război de către puterile Antantei a dat naştere unor resentimente puternice, de înţeles în contextul în care eforturile italienilor în Război au fost considerabile. Exact asta a considerat scriitorul şi jurnalistul Gabriele D’Annunzio, care, în 1919, a mobilizat 2000 naţionalişti, în mare majoritate Arditi demobilizaţi, cu care a ocupat oraşul după retragerea trupelor aliate, intenţionând să îl predea guvernului italian. Acesta, însă, a refuzat preluarea oraşului şi a instituit o blocadă asupra acestuia până la predarea naţionaliştilor. Ca replică, D’Annunzio a proclamat independenţa oraşului Fiume, cu această ocazie fiind numit Duce, înainte ca acest titlu să fie folosit de Mussolini, fie şi neoficial. Următoarea mişcare a fost să declare război chiar Italiei. În plus, o parte din flota italiană ce asigură blocada oraşului, între care distrugătorul Espero, s-a alăturat naţionaliştilor. Totuşi, mişcarea a luat sfârşit în 1920, când flota italiană a început să bombardeze oraşul. Ulterior, Gabriele D’Annunzio s-a retras din politică, dedicându-se, până la sfârşitul vieţii, activităţii literare.

Pag38fo1_am

Sursa:www.artimarziali.org

După instalarea regimului fascist, Arditi au constituit o vastă resursă propagandistică, exploatată mai ales în preajma războaielor. De asemenea, inspirându-se din tradiţia trupelor Arditi, fasciştii au creat aşa-numitele Batalioane M, care preluau uniformele negre şi purtarea pumnalului. Deşi erau formate din militari cu un moral foarte bun şi devotaţi regimului, şi aceste trupe sufereau de pe urma aceloraşi lipsuri care afectau întreaga armată italiană – lipsă acută a celor necesare pentru a se putea ridica la nivelul inamicilor înfruntaţi. Batalioanele M au participat la operaţiuni în Africa, Rusia şi nordul Italiei, însă, deşi imaginea lor a fost speculată intens de propagandă fascistă, impactul lor pe câmpul de luptă nu se poate compara cu cel al adevăraţilor Arditi.

În loc de concluzie, mă voi mărgini la a afirma că, fără a uita sau aproba acțiunile întreprinse în perioada tulbure de dupa Război, nu putem să nu privim cu respect faptele de arme ale acestor bravi militari, care și-au riscat și, de multe ori, jertfit, viața pentru țara lor într-un mod în care nimeni nu a mai făcut-o vreodata! Avanti Arditi!

– Adrian Bantaș –

 

Surse

www.arditi1917.weebly.com

www.arditiditalia.it

www.digilander.libero.it

www.prezi.com

www.storiain.net

www.vecio.it

www.wikipedia.org

www.worldwar1.com

– “Italian Arditi – Elitee Assault Troops, 1917-20” – Angelo Pirocchi

– “Italia lui Mussolini” – Max Gallo

– “Benito Mussolini” – Fortunato Minniti

5 Comments

  • Multumesc mult pentru articol, de la o vreme ma intereseaza mult italienii, dar nu-i usor de gasit informatii despre ei.
    Bravo, bravissimo! 🙂

  • In”Jurnalul lui Ciano” apare ca personaj principal Mussolini vesnic nemultumit de lipsa calitatilor razboinice ale poporului sau.Au esuat lamentabil in fata grecilor.Recunosc insa ca la capitolul autovehicule militare la anumite categorii faceau tehnica mai buna decat nemtii:exemplu tractoare de artilerie cu roti mari bune si in desert si in noroaiele din Rusia.Nemtii cu semi-senilatele lor numai s-au chinuit.

  • superb articolul, si eu citesc istoria fascinata a celor 2 razboaie, a fost greu pe vremea aceea in comparatie cu ce este acum….parca atunci mai aveai o sansa sa scapi dar acum in vremurile moderne cu armele care sint esti executat de la km. distanta…

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: