Armata Romana

Romania se inarma inca in perioada razboiului

1938-ul Romaniei

1938-ul Romaniei

Cu boii în dosul căruţei

            În a doua conflagraţie mondială armata română a fost utilată din plin doar cu lozinci şi dragoste de ţară, pentru că legislativ la nivel de înzestrare şi de pregătire pentru război a acesteia autorităţile din ţara noastră au pus boii în dosul căruţei.

Bine condus, echipat şi înzestrat, descurcăreţ, rezistent, supus, soldatul român s-a dovedit a fi un adversar redutabil între 1941-1944 pentru sovietici ar suna un film de propagandă pentru noi, cei de azi.

În fapt echipat pe sponci şi prost înzestrat fără a mai vorbi de modul inegal de exercitare a comenzii de către diverşii şefi, soldatul român şi-a ucis adversarul cu arme furate de la el, pentru că erau mai bune decât armele sale.

Abia atunci s-a dovedit a fi redutabil.

În numărul 114 al revistei Historia istoricii militari Petre Otu şi Ioan Scafeş au tratat, în cuprinsul a două articole, situaţia armatei române în plan organizatoric şi ca înzestrare înainte de război, precum şi problema izolării strategice a ţării noastre ca urmare a destrămării alianţelor noastre dintre 1919-1939 prin acţiunile conjugate ale Germaniei şi URSS (alianţele au primit coup de grâce în septembrie 1939 prin desfiinţarea Poloniei de sovietici în alianţă cu nemţii).

Autorii nu sunt însă preocupaţi de chestiunile de ordin material ale înzestrării, ori fără fonduri şi un cadru instituţional coerent de administrare a lor, un plan strategic de înzestrare a oricărei armate e o utopie.

Ca urmare ne-am gândit să completăm datele furnizate de istoricii militari cu o analiză a condiţiilor legale de finanţare a înzestrării noastre, între anii 1938-1945. Noi credem utilă această analiză pentru că la nivel de finanţare a înzestrării România a stat, legal, mai bine ca înzestrarea însăşi, pe toată durata războiului, iar contractele de furnituri cu Reich-ul îi permiteau să primească în aur contravaloarea produselor sale strategice, astfel că dispunea de fonduri suplimentare faţă de cele generate de programul de înzestrare.

Numai că ea a fost nepregătită material pentru război fiindcă n-a fost capabilă să remedieze greşelile regimului interbelic şi să profite suficient de pe urma realizărilor acestuia.

 

Bani mai mulţi decât arme

Aprobarea la 27 aprilie 1935 a planului general de înzestrare de Consiliul Superior de Apărare a Ţării este urmată, dar numai din 1938, de înfiinţarea Ministerului Înzestrării Armatei, la 15 octombrie – printr-o lege specială, promulgată de regele Carol al II-lea în urma avizului favorabil al Consiliului de Miniştri nr. 2.579, avizului favorabil al Consiliului Legislativ nr. 332 şi avizul favorabil nr. 6.634 al ministrului Apărării Naţionale.

Legea avea 15 articole şi prevedea ca noul minister să dispună de  6 servicii, şi anume: secretariatul general (un şef de serviciu, un birou de studii şi informaţii, un birou al adjutanturii şi personalului, registratura generală, serviciul cazarmării, plotonul trupei); Inspectoratul general tehnic al armatei (Statul Major, direcţia tehnică, direcţiile tehnică şi chimică militară, comitetul consultativ tehnic).

Inspectoratul general tehnic era responsabil cu dezvoltarea unor programe necesare de cercetări în domeniul industriei militare pentru îmbunătăţirea calităţii materialului de război, într-o strânsă colaborare cu Statele Majore şi Inspectoratele Generale de Arme, recepţiona toate materialele de război produse în ţară, gira învăţământul tehnic militar, conducea corpul tehnic al armatei, administra, în conformitate cu nevoile sale, fondurile avute la dispoziţie (art. 5 din lege).

Direcţia materialelor avea, pe lista sa de atribuţii, sarcinile creşterii capacităţilor de înzestrare a armatei cu munţii, verificarea celor deja realizate, supraveghea aprovizionarea armatei cu toate produsele necesare (trăsuri de luptă, arme, muniţii etc.).

Direcţia chimică răspundea de purtarea războiului chimic, de elaborarea regulamentelor de specialitate menite a fi distribuite trupei, şi de informarea populaţiei cu privire la războiul chimic, în vederea prevenirii apariţiei unor victime.

Cu toate că sarcinile celor mai multe direcţii se suprapuneau, de cele mai multe ori, inspectoratul tehnic avea ponderea cea mai însemnată fiindcă îi reveneau sarcini de dezvoltarea unui plan de industrie de apărare eficientă prin naţionalizarea unor ramuri industriale ce se aflau sub controlul particularilor şi în strânsă colaborare cu Statul Major dar fără a fi oferite detalii de ordin tehnic, practic Ministerul avea mână liberă în această direcţie. Ministerul constituia o secţie în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, cu personal furnizat de minister dar finanţat şi organizat aparte.

În subordinea Ministerului Înzestrării Armatei se afla întreaga infrastructură de pregătire şi aplicaţie de care putea dispune atunci armata română, de pildă poligonul de experienţă de la Sudiţi pentru recepţia noilor modele de muniţii, sau toate laboratoarele şi depozitele de materiale chimice din afara marilor unităţi.

„Creierul” Ministerului era reprezentat de Comitetul consultativ tehnic format dintr-o serie de militari şi civili, şefi de direcţii în Ministerul Înzestrării Armatei, profesori, ingineri specialişti, directorii generali, subdirectori şi personal tehnic din întreprinderile industriale private şi de stat, convocaţi prin decizie ministerială după nevoi şi „braţul” ministerului era reprezentat de Inspectoratul tehnic.

Analiza componenţei Comitetului consultativ tehnic arată că, pe de o parte, politica noastră de apărare viza teoretic naţionalizarea ramurilor industriale private însărcinate cu producerea de material de război, fapt aflat în sarcina Inspectoratului tehnic, iar pe de alta viza menţinerea autonomiei acestor ramuri industriale, fapt rezultat din componenţa Consiliului tehnic cu rol consultativ la verificarea comenzilor militare.

Ministerul Înzestrării Armatei nu era funcţional pentru că exista confuzie în activităţile tuturor departamentelor sale. Finanţarea sa se făcea prin credite de la bugetul de stat.

În ceea ce priveşte finanţarea operaţiunilor de înzestrarea armatei, la 13 decembrie 1938 printr-o lege specială sunt înfiinţate în cuprinsul BNR 3 fonduri speciale: Fondul Apărării Naţionale, Fondul Naţional al Aerului şi Fondul Naţional al Marinei, alimentate potrivit legii din 3 surse: articole speciale bugetare, adoptate la început de an, legi speciale, surse extraordinare.

Scopurile creării acestor fonduri: achiziţii şi întreţinere de material de război şi echipament, construcţia şi refacerea de laboratoare şi de ateliere sau depozite, cheltuieli de personal specializat, plata împrumuturilor pentru înzestrare, şi toate aceste cheltuieli se derulau prin derogare de la art. 45-48, 81-114 şi 116 ale legii contabilităţii publice, în vederea fluidizării mecanismelor birocratice inerente derulării oricărui program de achiziţii militare.

În vederea coordonării programului de achiziţii legea stabilea înfiinţarea unei delegaţii interministeriale – din care făceau parte miniştrii: Apărării Naţionale, Înzestrării Armatei, Aerului şi Marinei, Economiei Naţionale, Finanţelor, precum şi şeful Marelui Stat Major. Miniştrii Înzestrării Armatei, Apărării Naţionale, Aerului şi Marinei de conivenţă cu şeful Marelui Stat Major aveau datoria realizării tuturor planurilor de înzestrare ale armatei, pe ani, iar miniştrii Economiei Naţionale şi Finanţelor urmau să le examineze şi să stabilească modalităţile de asigurarea materiilor prime pentru comenzile de furnituri în plan intern şi de plată, pentru comenzile interne sau externe.

Aceeaşi delegaţie interministerială trebuia să supervizeze planul naţional anual de angajări de specialişti în industria militară, garanta avansurile la comenzile militare, ce nu puteau depăşi 20% din valoarea comenzii, şi fixa modalităţile convenabile de plată a comenzilor militare.

Controlul gestiunii celor 3 fonduri se afla în sarcina Curţii de Conturi ce descărca de sarcină gestionarii fondurilor, anume şefii contabilităţii din Ministerele Aerului şi Marinei şi Înzestrării Armatei. Pentru realizarea operaţiunilor financiare necesare se înfiinţau: Casa Autonomă a Fondului Apărării Naţionale şi Casa Autonomă a Fondurilor Aerului şi Marinei, care în condiţiile legii dispuneau de personalitate juridică şi de posibilitatea emiterii de obligaţiuni, semnării, girării, avalizării de efecte de comerţ, de procurare a unor mijloace de trezorerie pe termen scurt, maxim 4 ani, prin bonuri de tezaur şi titluri publice, lombardarea titlurilor aflate în posesie pentru dezvoltarea unor operaţii comerciale, sub girul Finanţelor publice.

Aceste Case trebuiau conduse de un comitet format din 3 membri, numit de ministerele finanţelor, înzestrării armatei, aerului şi  marinei, pe timp de 4 ani.

Alături de Case, printr-o lege specială datată tot 13 decembrie 1938, era înfiinţată o Casă Autonomă de Finanţare şi Amortizare sau C.A.F.A., cu scopul suplimentării legale a mijloacelor de plată necesare înzestrării armatei prin: titluri de trezorerie, credite şi fonduri de rulment, venituri realizate ca urmare a exploatării participaţiilor statului la întreprinderile publice şi particulare, ca urmare a exploatării efectelor comerciale ale statului, precum şi execuţia unui plan de amortizare a datoriei publice, potrivit directivelor ministerului de finanţe.

Printr-o serie de legi speciale adoptate la 13 octombrie 1938, martie 1939 şi 1 iunie 1939 erau reorganizate condiţiile de încasarea fondurilor din timbrele aviaţiei şi marinei, prin care se alimentau cele 3 Fonduri existente în cadrul BNR, şi erau scutite de taxe importurile directe de armament efectuate de stat.

C.A.F.A. putea realiza orice fel de operaţii comerciale în contul şi pe seama sus-menţionatelor Case, şi în numele şi pe seama Ministerului de Finanţe, în baza unor reglementări speciale.

Veniturile C.A.F.A.: exploatarea în mod controlat a participaţiilor statului la diferite întreprinderi comerciale, prin viramente bugetare, prin viramente de sume rezultate din excedente ale regiilor publice comerciale, case autonome, direcţii speciale, dobânzi şi comisioane din operaţii financiare în execuţie, subvenţii şi contribuţii speciale ale statului, adoptate prin legi speciale. C.A.F.A. era controlată de un consiliu de administraţie din care făceau parte: 2 delegaţi ai Finanţelor, 1 delegat al Economiei Naţionale, 1 delegat BNR, 1 delegat al Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale, 1 delegat al Casei Autonome a Fondurilor Aerului şi Marinei, Directorul Mişcării Fondurilor, Directorul Datoriei Publice, Directorul Casei Generale a Monopolurilor Statului şi Directorul Casei Generale de Finanţare şi Amortizare, care era preşedinte al consiliului de administraţie şi reprezenta C.A.F.A. în justiţie.

În cadrul consiliului de administraţie era ales un comitet de direcţie format din: preşedintele C.A.F.A. şi directorii mişcării Fondurilor şi datoriei publice şi 1 delegat al BNR (art. 15 din lege). Directorul general şi funcţionarii C.A.F.A. erau învestiţi de Ministerul de Finanţe, şi beneficiau de toate drepturile stabilite prin Statutul funcţionarilor publici (art. 18 din lege). Funcţionarii ei puteau fi prin lege şi temporari.

Alături de consiliul director în cadrul C.A.F.A. trebuia să existe şi un consiliu consultativ format din: guvernatorul BNR în calitate de preşedinte; 2 reprezentanţi ai Finanţelor, 2 ai Economiei Naţionale, 1 reprezentant al Casei de Depuneri, 1 reprezentant al Casei Naţionale de Economie şi Cecuri Poştale, 1 reprezentant al Consiliului superior bancar, Sindicatul Bursei Bucureşti, 1 reprezentant al Creditului Industrial, 2 reprezentanţi ai Asociaţiei Băncilor, 2 reprezentanţi ai Asociaţiei Societăţilor de Asigurare.

Scopul consiliului consultativ era de a examina corectitudinea desfăşurării operaţiilor de finanţare, de lichidare şi amortizare desfăşurate de C.A.F.A., putea fi completat la propunerea titularului Finanţelor şi cu alţi reprezentanţi ai vieţii economice şi financiare, iar numirea membrilor Consiliului consultativ se făcea prin Înalt Decret Regal pentru o durată de 6 ani, la propunerea ministrului de finanţe. Tot prin Înalt Decret Regal avea loc şi revocarea membrilor Consiliului consultativ.

C.A.F.A. era exceptată de la plata taxelor şi impozitelor către stat, datorate de orice instituţie cu scop financiar din epocă (art. 22 din lege), putea apela la fisc în cazul executărilor silite, prelua funcţiile Casei de Amortizare, înfiinţate prin legea din 4 iulie 1934, şi nu putea fi lichidată decât după onorarea, ad integrum, a tuturor angajamentelor financiare asumate.

C.A.F.A. coordona practic activităţile curente de exploatare în scopul înzestrării armatei a Fondurilor Apărării Naţionale, Aerului şi Marinei, precum şi Înzestrării Armatei, şi putea emite obligaţiuni cu scadenţă la termen şi alte instrumente financiare de garantare sau de plată, şi avea totodată şi capacitatea legală de acţiune pe piaţa de capital.

Cooptarea ei în serviciul achitării cuponului datoriei externe, chestiune ce trena încă din perioada Marii Crize, este o tentativă abilă a autorităţilor epocii de a împuşca doi iepuri dintr-o dată prin reescomptarea cuponului prin emiterea de hârtii de valoare în contul achitării datoriei pe de o parte, iar pe de alta de desfăşurare a unor operaţiuni pur speculative pe piaţa de capital prin emitere de bonuri valorice menite să atragă în interesul achitării materialului de război necesar înzestrării fonduri suplimentare, pentru că Fondurile, deschise oficial la BNR şi destinate înzestrării armatei nu erau, desigur, suficiente pentru acoperirea, în întregime, a necesarului de material.

Pentru că situaţia politică internaţională din Europa era extrem de fluidă în epocă, drept pentru care o bună parte din furnizorii armatei nu şi-au putut achita obligaţiile în întregime din motive obiective – dintre care cel mai obişnuit era dispariţia de pe hartă a statului în care se afla întreprinderea de armament către care se îndreptaseră comenzile noastre – autorităţile române – în disperare de cauză – decid fundamentarea unui fond de rulment permanent la dispoziţia statului, în baza căruia să poată fi achitate oricând comenzile lansate în străinătate şi care să poată fi alimentat fără încetare prin emisiune de bonuri valorice, sau certificate de trezorerie, sau alte hârtii de valoare, alături de care exploatarea participaţiilor statutului la diferite întreprinderi comerciale ar fi adus un plus masiv de venit.

Totodată, cointeresarea majorităţii reprezentanţilor celor mai importante instituţii financiare – publice şi particulare – în desfăşurarea unor astfel de operaţiuni speculative era menită să sporească, în mod exponenţial, încrederea publicului în achiziţionarea bonurilor sau certificatelor de trezorerie, care dispuneau de scadenţă la termen, emise de C.A.F.A.

Pentru că interesul autorităţilor era acaparat într-o foarte mare măsură de piaţa internă pentru amortizarea obligaţiunilor emise sau girate de C.A.F.A., dat fiind că nu puteau fi interesate pieţele internaţionale de capacitarea fondurilor de înzestrare ale armatei noastre, era clar că trebuia recâştigată încrederea publicului român zdruncinată de scandaluri ca Škoda, pentru a achiziţiona un cât mai mare număr de obligaţiuni.

Această achiziţie echivala cu un împrumut, pe termen lung, pe piaţa internă în vederea finanţării operaţiilor de înzestrare, şi deoarece obligaţiunile lansate pe piaţă puteau fi reescomptate la 4 ani odată, cu condiţia să poată fi răscumpărate la cerere, se creau în acest mod bazele unui flux monetar pe termen aproape nelimitat atât pentru plata cuponului datoriei externe, cât şi pentru plata furniturilor militare.

Plata cuponului datoriei externe era, pe atunci, strâns legată de achiziţia de armament şi echipament de pe pieţele internaţionale europene, faţă de care noi eram dependenţi, pentru că marii noştri creditori erau totodată şi furnizorii noştri de arme.

Dacă fiscal nu eram credibili în îndeplinirea obligaţiilor asumate în plan civil, cu atât mai puţin urma să fim credibili în asumarea obligaţiilor noastre de plată în plan militar şi de aceea plata cuponului trebuia să se numere printre sarcinile C.A.F.A.

De pildă uzinele franceze de armament Schneider ne-au furnizat, spre finalul epocii interbelice, tunuri de diferite calibre şi branduri, şi totodată Franţa era cel mai mare dintre creditorii noştri; indiferent dacă Schneider avea capital de stat sau privat, sigur ar fi ţinut cont de un avertisment din partea autorităţilor franceze cu privire la de solvenţa noastră. Ca urmare, trebuiau, în mod implicit, să existe pe piaţă la un moment dat bani mai mulţi decât arme, pentru garantarea, din toate punctele de vedere, a solvenţei noastre, atât la nivel de înzestrare cât şi la nivel de plata cuponului.

Ca mecanism financiar, C.A.F.A. reprezenta pe de o parte o mişcare abilă a autorităţilor de recâştigare a încrederii publicului, pe de alta o posibilitate de degrevarea guvernului, oricare ar fi fost acesta, de grija plăţii cuponului. În combinaţie Curtea de Conturi şi Ministerul de Finanţe trebuiau implicate, pentru a nu fi derapaje de sistem, deoarece birocraţia C.A.F.A. era vastă şi responsabilităţile, conştient angajate, imense, astfel că trebuiau împăcate numeroase interese diferite.

Dar dincolo de acest fapt al menţinerii permanente a unui real echilibru între antiteze, C.A.F.A. era o structură viabilă, astfel că programul de reforme promovat de Antonescu nu a afectat funcţionarea acesteia. Ion Antonescu ştia bine că trebuiau bani pentru furnituri de război, pentru administraţia teritoriilor ocupate din Răsărit de armatele române etc. Aurul german a constituit un fond de rezervă intangibil.

Pentru exemplificarea activităţilor C.A.F.A. şi a instituţiilor sale conexe poate fi analizată pentru o mai bună informare istorică imaginea unei obligaţiuni de război emisă la data de 30 iunie 1941 aşadar la o săptămână de la declanşarea ostilităţilor cu URSS, şi a cărei scadenţă era data de 1 noiembrie 1945 – după terminarea ostilităţilor, dar acest fapt desigur că nu putea fi cunoscut în acel moment de emitent.

Obligaţiunea garanta achizitorului o dobândă de 4 ⅓ % anual şi avea valoarea nominală de 1.400 de lei. Durata de valabilitate a obligaţiunii era de 5 ani, purta titulatura de Bon pentru înzestrarea armatei şi un set de legi sau decrete-legi în baza căreia avea putere circulatorie pe piaţa de valori românească. Aceste legi sau decrete legi inscripţionate pe bonul valoric sunt emise în 1939, dar nu sunt nimic altceva decât o serie de modificări neesenţiale a legilor mai sus-prezentate privitoare la funcţionarea C.A.F.A. alături de instituţiile ei conexe din 1938: Decretul Lege nr. 4.111/1939, publicat în Monitorul Oficial nr. 269 din 20 noiembrie 1939, prin dispoziţia jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 3.589/1939 date publicităţii prin Monitorul Oficial nr. 279 din 1 decembrie 1939.

Dobânda datorată achizitorului urma a fi plătită semestrial, la 1 iunie şi 1 decembrie în fiecare an.

Grafica bonului aminteşte scopul pentru care e emis – un chenar floral, în care sunt încastrate căşti olandeze, aflate în dotarea standard a armatei române din acea perioadă, un obuzier, o baterie antiaeriană, un avion monoplan, un tanc.

Bonul prezentat are seria A 2,  numărul 775073;  tipărit la Imprimeria Naţională după obiceiul de atunci pentru astfel de acte. La colţurile hârtiei, în rozete, sunt imprimate dobânda şi valoarea nominală.

Documentul putea fi utilizat de achizitor drept certificat de garanţie în cazul contractării unor datorii şi drept mijloc de plată a unor taxe şi impozite datorate statului, deoarece dispunea de cupoane-substitut ale plăţilor în numerar.

El ne indică marea soliditate a unui edificiu economico-financiar precum C.A.F.A. capabilă de continuitate în efort indiferent de crizele interne sau externe existente în epocă astfel ca finanţarea înzestrării armatelor noastre să fie continuă.

– Dragos Carciga –

*

Dragos Carciga este absolvent al Facultatii de Istorie, sectia Istorie Contemporana Romaneasca, promotia 2005, cu un master absolvit in cadrul aceleiasi institutii in 2007, iar din Februarie 2012 este doctor al Facultatii de Istorie.

Pasionat de istoria sociala, politica si mai ales economica a Bisericii Ortodoxe Romane, Dragos Carciga a analizat in cadrul lucrarii de licenta relatia intre Biserica si Miscarea Legionara pe filiera preotilor legionari, iar in dizertatie a analizat imaginea preotului in perioada interbelica, in teza analizand implicarea Bisericii in proiecte sociale in Bucurestii dintre cele doua razboaie mondiale.

Dragos Cargica a publicat articole in Aldine – supliment cultural Romania Libera, Memoria – revista gandirii arestate, Historia si Magazin Istoric.

A participat la diferite simpozioane internationale si schimburi de experienta in tara si in afara hotarelor ei.

9 Comments

  • Tema este interesanta Spuneti ca armata se inzestra si in timpul razboiului.Pai planul general de inzestrare aprobat in 1935 nu era esalonat pe 10 ani?Da,bani s-au dat , foarte multe nu putea face o tara mai mult agrara,contracte s-au incheiat si cu industria autohtona ptr. armament si munitie de infanterie si de artilerie de calibre reduse,dar mai ales cu Cehoslovacia si mai putin cu Franta, ptr. tehnica mai complexa..Alta ar fi fost situatia inzestrarii daca Germania intarzia ocuparea Cehoslovaciei cu 1 an de exemplu.

    • Alta ar fi fost situatia daca Germania mai intarzia cu un an ocuparea Cehoslovaciei, la modul general al intregii harti. 🙂

      Probabil al doilea razboi mondial ar fi reprezentat o alianta impotriva lui Stalin.

      Legat de impactul care l-ar fi avut asupra noastra… cred ca era de prisos un an in plus, in cazul in care istoria ar fi mers pe drumul pe care il cunoastem. In cel mai bun caz am fi avut cateva tunuri in plus, probabil 105 mm moderne – imi scapa numele. Asta dinspre Cehoslovacia.

      • Romania n-a comandat asemenea tunuri.A existat o comanda initiala la uzinele Skoda de 62 baterii obuziere calibru 100mm si alte 45 baterii calibru 150mm.In 1938 s-au comandat inca 63 baterii calibru 100 care nu cred ca au mai fost livrate.
        S-au purtat tratative cu firme din Cehia si s-au dat si banii ptr. aducerea unei sectii de ansamblare tancuri=382 buc.Adio!
        Firma ceha Tatra a fost de acord cu participarea la constructia unei uzine de aurocamioane in Romania-Adio!.

        • Am spus ca probabil am fi avut, nu ca Romania a comandat.

          Nu stiu despre aducerea unei linii de asamblare. Imi poti indica o sursa, sa vad si eu “minunea”?

          • Editura militara:Istoria militara a poporului roman.Aparuta inainte de ’89,daca nu deranjeaza.Este numai una din cartile pe care le folosesc ca bibliografie.Si sunt si carti care trateaza tema aparute dupa ’89.

  • Titlul e corect,dar presupune faptul ca inarmarea se termina cand incepe razboiul.Dar grosul inarmarii sa facut in timpul razboiului.Chiar si in cazul sovieticilor,care au inceput mai inarmati decat toti.Problema noastra nu a fost ca nu aveam x tancuri,tunuri,avioane si munitii in septembrie 39 sau iunie 40.Ci ca potentialul de mobilizare era aproape nul.Asta era o chestiune ce trebuia rezolvata incepand de la mijlocul anilor 20,inceputul anilor 30 cel tarziu.Sigur,mai erau mici detalii,gen o criza,dar cu criza sau fara,a lipsit unitatea de idei in privinta industrializarii.

    Lectia este ca evenimentele neprevazute schimba datele problemei peste noapte,iar daca nu te pregatesti pt. cei mai rau,o iei peste ochi de la Darwin.E bine sa fie bine,dar raul trebuie pus totdeauna in fata.Indiferent ca e vorba de administrarea unui magazin la coltul strazii sau politica unui stat.
    Amu,conducerea romana a ignorat industrializarea URSS.Nu au tratat acest stat ca pe un pericol de moarte,ce era.Au preferat sa o arda cu pacificarea,tratatele,cu integrarea in Liga Natiunilor,iar aceste vorbe goale puse pe hartie au fost perna pe care am pus urechea.Dpdv strategic,chiar daca Romania nu pierdea aliatii din Vest+Polonia,chiar daca Germania nu o lua pe aratura,tot am fi fost in hazna.

    Principala noastra cale de acces spre lume era si ramane Constanta.Numai ca aceasta ruta nu valoreaza mare lucru in fata flotei Marii Negre.Caile de acces terestre in epoca erau si mai pline de risc.Ungaria si Bulgaria erau state potential inamice,dar si neutre fiind nu ai cum sa le obligi sa permita accesul echipamentului destinat Romaniei.Iugoslavia era o ruta lunga si dificila,cu infrastructura nu prea fericita.Oricum ai judeca problema,conducerea romana care cugeta la rece in problema apararii la est trebuia sa aiba in vedere creearea unui potential industrial.Achizitiile de afara ar fi completat doar necesitatile noastre.

    Desigur,se vor gasi unii care sa spuna ca era imposibil de prevazut atunci,ca e simplu sa dai cu parerea in 2013.Era insa destul de simplu sa ai aceste pareri si in 1930.Finlanda a inceput pregatiri din 1931.E drept,sef peste toata pregatirea Finlandei a fost Mannerheim.Dpdv al dotarii ei au stat mult mai prost ca noi,pt. ca guvernele finlandeze nu au crezut nici ele in agresiunea sovietica pana cand aceasta s-a petrecut.Ca urmare banii au fost dati pe sponci,iar industrie nici atat.Cu toate acestea,per ansamblu,ei au fost mai pregatiti dpdv doctrinar.Au luat in considerare cel mai rau caz,chiar daca cei mai multi il considerau un simplu exercitiu teoretic.Armata lor macar era instruita bine iar munitia le ajungea pt. mai mult decat cateva zile.De fapt a inceput sa li se termine cam pe la sfarsitul razboiului de iarna,cand incepusera sa apara primele livrari din exterior.Noi in 1940 nu aveam munitie pt. 3-4 luni de razboi.
    Polonia,aliatul de nadejde,era dpdv industrial o idee mai bine ca noi.Insa si ei contau pe ajutorul vestic.In acest scop au construit o flota comerciala care depasea cu mult nevoile pe timp de pace.Conceptia lor a fost mai sanatoasa ca a noastra,desi neprevaztul i-a plesnit si pe ei.In caz de razboi cu Germania,flota comerciala poloneza aducea echipament prin Constanta.In caz de razboi cu sovieticii,ei aveau porturi relativ sigure.In plus sprijinul naval anglo-francez in Baltica era mult mai usor de obtinut.E evident de ce schema nu a dat roade.:D

  • “Amu,conducerea romana a ignorat industrializarea URSS.Nu au tratat acest stat ca pe un pericol de moarte,ce era.Au preferat sa o arda cu pacificarea,tratatele,cu integrarea in Liga Natiunilor,iar aceste vorbe goale puse pe hartie au fost perna pe care am pus urechea.Dpdv strategic,chiar daca Romania nu pierdea aliatii din Vest+Polonia,chiar daca Germania nu o lua pe aratura,tot am fi fost in hazna”

    Si acum tot asa o ardem si manifestam aceeasi ignoranta. Si acum tot in hazna am fi.
    De, istoria are ciclicitatea ei. Salut aici atentia acordata istoricilor de profesie pentru ca pe alte coordonate acestia sunt desconsiderati. La fel de adevarat sunt printre ei incapabili si mancatori de bani dar exista si doctori ce-si omoara pacientii pe masa de operatie si ofiteri care-si duc soldatii direct in teava tunului inamic.

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: