Armata Romana Fortele Terestre

Reduta Griviţa a căzut!

Cucerirea redutei Grivita

Cucerirea redutei Grivita

La 30 august 1877 se dă botezul focului pentru Armata Română în adevăratul sens al cuvântului. Acesta este momentul în care soldaţii români se vor măsura cu adevărat într-un război. Dacă până atunci confruntările fuseseră doar la nivel local şi secundar, şi aici mă refer la Ciocnirea de la Costangalia din iulie 1863 şi bătălia de artilerie începută la 14 iunie 1877 când s-a deschis focul asupra aliniamentului Dunării, acum avem o punere în aplicare a întregii arte militare. Avem în zonă deplasate batalioane de infanterie, escadroane de cavalerie, baterii de artilerie, companii de geniu, sanitare etc. Şi o intrare în teatru după toate normele epocii. Şi mai avem şi un succes.

Angajarea în sine a început de pe 27 august când trupe ale Diviziei 4 au cucerit redanul din faţa redutei Grivita 1. Redanul este o fortificaţie pasageră de mai mici dimensiuni ce se află înaintea fortificaţiei principale. Acest redan a fost cucerit de Regimentul 13 Dorobanţi, în primul eşalon şi un batalion al Regimentului 5 Infanterie de Linie şi Batalionul 2 Vânători în eşalonul al doilea. Asaltul s-a dat la orele 16 şi a fost un succes. Pe timpul nopţii, trupele turceşti au încercat un contra-atac, dar au fost respinşi.

În data de 30 august era hotărât al treilea atac asupra Plevnei. Atacurile precedente fuseseră respinse datorită pregătirii de teren turceşti şi a dificultăţii zonei, aceasta fiind un areal colinar, numai bun de apărat pe linii succesive. Atacul, deşi respins iniţial de comandamentul român, fiind văzute experienţele anterioare, a fost primit la insistenţele ruseşti care aveau nevoie de o victorie cu ocazia zilei ţarului.  Aceste eşecuri s-au datorat şi asupra faptului că armamentul epocii evoluase înaintea tacticii operative. Fiecare apărător turc de pe metereze avea în uz două arme. Prima, o puşcă cu tragere cu un singur foc, tip Martini-Henry model 1872, de calibru mare 11,14 mm era folosită pentru trageri în distanţă. La momentul respectiv, era una din cele mai bune arme pentru tragere la foc de salvă, iar baioneta din dotare era o baionetă-sabie, cu o lungime de peste 30 cm. A doua armă era o adevărată revoluţie în arta militară a epocii. Aceasta era puşca cu repetiţie sistem Winchester, de producţie americană, şi care aici şi-a arătat cu adevarăt colţii. Această armă era folosită pentru lupta de apropiere, şi după cum spun sursele era nimicitoare pentru liniile de asalt.

În data de 29 august ordinele au fost date. În bătaie intrau unităţi ale Diviziilor 3 şi 4 române. Acestea pregăteau două coloane de atac, prima aparţinând Diviziei 3 şi a doua Diviziei 4. Ambele coloane aveau în compunere 4 batalioane. Primul era dispus în formaţie de trăgători, cu echipament genistic de asalt, al doilea venea în formaţie de coloană de atac, iar 3 şi 4 aveau rolul de rezervă, pentru a exploata succesul iniţial. Exista şi un detaşament de 3 batalioane ce apăra flancul drept şi încă o rezervă generală. Aici se vede cel mai bine rămânerea în urmă a tacticii de luptă. Inamicul deja dispunea de un armament superior, ca distanţă şi cadenţă de tragere, în timp ce modul de ducere a bătăliilor rămăsese la nivelul armamentului cu tragere înceată, cu un singur foc, cu atac pe coloane  Aici fac o mică paranteză. Pe front au fost aduse şi mitraliere. Armata română avea în dotare patru asemenea piese, două în sistem Gatling şi două în sistem Montigny. Fiecare dintre acestea au fost date câte unui batalion de vânători. Singura utilizată şi testată a fost o Montigny, dată Batalionului 2 Vânători, însă tot datorită faptului că tactica adoptată pentru asemenea armă era una pentru piese de artilerie usoară, nedând efectele scontate, a fost depozitată. Aceasta mitralieră, nu era ca „flaşneta” lui nea Gatling ci avea o teavă ca de tun în care se aflau dispuse în hexagon ţevi de tragere. Încărcarea se făcea cu ajutorul unui şablon-încărcător ce se monta pe la culată, în care se afla câte un glonţ pentru fiecare ţeavă. Odată cu închiderea culatei şi armarea încărcăturii, se trăgea prin acţionarea unei sfori şi astfel arma începea să lanseze, 1, 3, 5 cartuşe fie până la terminarea încărcătorului, fie până la oprirea acţiunii sforii.

Dar să revenim, ordinul de operaţii avea câteva deficienţe majore. Acestea constau de fapt în proasta recunoaştere a terenului, făcută se pare de ruşi. Aici se pare ca cele mai grave erori au fost faptul că, erau două redute în loc de una şi că platoul ferit care apărea pe hărţi, unde s-ar fi putut face o regrupare preliminară, nu exista. Practic, se dădea un asalt într-o vale, supranumită „Valea Plângerii” până la redute. Vă puteţi imagina ce carnagiu a urmat, ţinând cont de faptul că apărătorii trăgeau în câmp deschis.

Asaltul iniţial dat de Divizia 3 a pornit cu Regimentele 8 Infanterie de linie şi 10 Dorobanţi este unul sângeros dar plin de bravura soldaţilor români care înaintează spre redută fără să crâcnească, în marş forţat, pe coloană de atac. Deşi există pierderi se ajunge până la şanţul redutei. Aici cad, printre mulţi alţi  eroi, maiorul Şonţu, în fruntea trupei, şi căpitanul Mărăcineanu, ce ţinea în mână fanionul unităţii, acesta trecând pe parapet. Nota bene, fanionul era un steguleţ în două culori pentru infanterie de linie şi vânători şi trei culori pentru dorobanţi dispuse în diagonală, pentru recunoaşterea diferitelor unităţi în teren. Divizia 4 a pornit şi ea la atac, dar s-a trezit că atacă altă redută, ce va fi numită reduta Griviţa 2.

La ora 15, după regrupare, se dă un atac conjugat între cele două divizii. Coloana de atac este formată din Batalionul 2 Vânători în prima linie, urmat de Batalionul 1 al Regimentului 16 Dorobanţi, Batalionul 2 din Regimentul 5 Infanterie Linie şi Batalionul 1 din Regimentul 14 Dorobanţi. Acestea ajung până la şanţurile înaintate ale redutei unde începe lupta la baionetă şi corp la corp. Otomanii primesc întăriri în ultimul moment şi astfel atacul este respins.

Se dau atacuri succesive la 16.20 şi 17.00, ce sunt respinse, desi iarăşi trupele române ajung până la buza redutei.

La orele 18.00 se dă al patrulea atac, cu toată linia, fiind aruncate rezervele. Lupta este înfiorătoare şi durează o oră întreagă. La ora 19.00 trupele române pătrund în fortificaţia majoră şi, în urma luptelor corp la corp se asigură cucerirea redutei. În iureşul luptei şi dovedind curaj şi prezenţă de spirit, soldatul Ion Grigore, ajutat de sergentul Gheorghe Stan şi caporalul Nica Vasile, toţi din Batalionul 2 Vânători, capturează un drapel otoman de luptă şi îl înlocuiesc cu unul românesc.

Imediat după cucerirea redutei, aceasta este pregătită pentru apărare. Contra-atacurile otomane, de recucerire a redutei sunt respinse.

Astfel s-a reuşit singura cucerire a unei redute din ziua de 30 august, pe întreg frontul şi totodată, s-a câştigat prima mare bătălie a Armatei Române moderne. Din lipsă de coordonare şi planificare a comandamentului Armatei de Vest, acest succes a fost singular şi nu a putut fi fructificat îndeajuns.

Acum, că am încheiat povestea zilei de astăzi, vreau să mai fac o mică precizare. Aceasta se referă la modul de organizare al Armatei Române. Mai sus am vorbit de regimente de dorobanţi, infanterie de linie şi vânători. Acestea sunt unităţi de infanterie dar au, pe lângă uniforme diferite, şi scopuri diferite. Conform ultimei legiuri militare a epocii de care vorbim, adică cea de la 1872, Armata Română era împărţită pe patru categorii: armata permanentă, rezerva armatei permanente, miliţiile şi gărzile civice, în mediul urban, sau gloatele, în mediul rural.

În armata permanentă, unde soldaţii făceau serviciul permanent, intrau regimentele de infanterie de linie, adică infanteria grea, care lupta pe linii şi coloane, batalioanele de vânători, adică infanteria uşoară, care avea o mobilitate tactică mai mare şi era pregătită să ducă şi lupte de hărţuire, cele doua regimente de roşiori, ca trupe de cavalerie, regimentele de artilerie, geniul, flotila, jandarmii pedeştrii, jandarmii călări, escadroanele de tren al echipajelor, adică transportul, serviciul sanitar, intendenţa şi administraţia.

În rezerva armatei intrau dorobanţii ca trupe de infanterie şi călăraşii, ca trupe de cavalerie. Aceste trupe făceau serviciul cu schimbul, adică fiecare contingent era împărţit în trei şi acestea făceau serviciul prin rotaţie, succesiv. Principiul aplicat aici era al Landwehr-ului german, de a ţine cât mai multe trupe sub arme fără a constitui noi unităţi. Atribuţiile acestora, pe lângă cele de război efectiv erau şi cele de paza frontierei şi restabilirea ordinii interne. Artileria acestor teritoriali era asigurată de pompieri, care însă erau consideraţi trupe permanente. De aceea se întâlneşte în epocă termenul de pompieri-artilerişti.

A treia categorie era aceea a miliţiilor, unde făceau serviciu în principal ofiţerii demisionari, care nu scăpau de armată aşa uşor dar erau introduşi la aceste unităţi de linia a doua şi bărbaţii trecuţi de prima vârstă a încorporării. Unităţile batalioane de infanterie sau escadroane de cavalerie. În război, singurele care au fost chemate la arme au fost cele din Oltenia pentru asigurarea aliniamentului Dunării în timpul desfăşurării operaţiilor.

A patra categorie, a gărzilor şi gloatelor, era compusă din voluntari şi încorporaţi tot de linia a doua care făceau serviciul de pază în localităţi. Cele mai dezvoltate erau gărzile civice, pe care cred că toţi ni le amintim din furtunoasa noapte carageliană. Acestea făceau serviciul tot prin rotaţie şi aveau gradele elective până la locotenent inclusiv, dacă acela nu primise alt grad până atunci în celelalte structuri ale armatei. În timpul războiului au primit atribuţii de pază a diverselor obiective, ce nu mai putea fi îndeplinită cu unităţi ale armatei plecate pe front.

Cam aceasta era imaginea României militare la acel moment…

Sursa: Army Academy

– Drd. Emil Boboescu –

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: