Proiectul Inalta Poarta, Capitolul I

Cetatea Noviodunum, www.locuri-unice.ro

Ruinele Cetăţii Noviodunum, în apropiere de Isaccea

1910, 18 Iunie

Generalul Alexandru Averescu dăduse curs rugăminţilor profesorului Nicolae Densuşianu de a veni la Eski Kale pentru o prezentare a ruinelor castrului roman Noviodunum, dar doar dintr-un motiv ascuns, însă la vedere de acum.

Urmat de un marinar de pe vedeta de siguranţă care îi adusese de pe monitorul Lahovary, de la Isaccea şi până la situl arheologic aflat la numai doi kilometri distanţă, sări primul pe pontonul de lemn, strigându-i apoi lui Grigore Antipa care îşi căra singur ustensilele de pescuit:

– Haideţi domnule profesor, nu-i târziu să acceptaţi ajutorul unuia dintre băieţii de pe vedetă…

Icnind la trecerea de pe vedetă pe ponton, cu o raniţă militară în spinare şi o legătură de undiţe în braţe, profesorul Antipa răspunse abia când trecu pe schela care unea pontonul de mal:

– Domnule general, profit de moment ca să îmi sudui sedentarismul… zilele astea vreau să-mi prindă bine şi să mă dezmorţesc…

Cu opt ani mai mult în calendarul vieţii, generalul Averescu se mişca sprinten.

– Domnule profesor, de aia urăsc biroul şi nu scap aproape nici o manevră. În aer liber şi cu mişcare multă, pot să mă menţin şi să ţin pasul cu ofiţerii tineri. Altfel, aş fi gras ca un colonel care îşi comandă regimentul de la biroul cancelariei sale… Dar, iată-l pe profesorul Densuşianu!

Densuşianu, din spatele unui aparat de fotografiat amplasat pe trepied, pozase vedeta pe care marinarii o legau de babalele amplasate pe ponton.

– Bine aţi venit, domnilor! le ură Nicolae Densuşianu, străduindu-se să ignore undiţele care trădau motivul pentru care cei doi acceptaseră să vină la Eski Kale.

Densuşianu nu se arăta bucuros şi după strângerile de mîini, se încruntă privindu-l pe marinarul care îi însoţea pe cei doi şi-i ceru generalului să-l lase lângă aparatul de fotografiat, cu toate ustensilele de pescuit.

– Nu trebuie să meargă şi el, undiţele sunt trebuincioase pe mal. Şi, ar putea avea grijă să nu-mi doboare aparatul de pe trepied vreo pală de vânt.

Generalul pricepu că Densuşianu nu vroia ca şi marinarul să vadă ce avea să le arate în ruinele cetăţii, aşa că îi ordonă acestuia să îi aştepte.

Uşurat de raniţă şi undiţe, după ce se depărtară de marinar, profesorul Antipa îl întrebă vesel:

– Ce aţi descoperit, domnule profesor? Tezaurul dacilor, sau Cutia Pandorei?

Privindu-l scurt şi rece, profesorul Densuşianu îi răspunse pe un ton grav:

– Cred că pe amândouă, Grigore!

 *

Sus, pe movila Kurgan Vizir, Nicolae Densuşianu se opri. Nu urcaseră mult, dar Grigore Antipa respira greu.

În timp ce Densuşianu privea în gol, prin pietrele unei ruine de zid din apropiere, iar profesorul Antipa se străduia să îşi normalizeze respiraţia, generalul Averescu privi înapoi şi afirmă:

– N-are o sută de metri, dar e cea mai înaltă din zonă. Celelalte, mai mici, ce sunt?

Fără să îşi desprindă privirea de pe zidul ros de timp, Densuşianu îi răspunse:

– Gorganele celelalte formează necropola tumulară a cetăţii. Morminte.

Numărându-le în gând, generalul făcu o pauză, timp în care se auzi numai respiraţia apăsată a lui Grigore Antipa. Averescu, după ce termină de numărat movilele, privi înspre Dunăre.

– Au poziţionat bine cetatea, aici. Cine o apăra, domnule profesor?

– Classis Flavica Moesica, baza flotei romane de pe Dunăre şi, pe rând, legiunile a XI-a Claudia, a V-a Macedonica, I-a Jovia, a II-a Herculia…

Densuşianu termină de enumerat şi îşi mută privirea de la zid, pe un şir de lespezi din granit, cu inscripţii.

– Hotarul Imperiului Roman, spuse Averescu, adăugând: fruntariile călcate de numeroase valuri de barbari!

Cu respiraţia încă sacadată, Grigore Antipa încercă să glumească:

– Locul potrivit… pentru Cutia Pandorei, în margine de Imperiu…

– Haideţi, îi îndemnă Nicolae Densuşianu şi porni mai departe pe cărarea pe care şi-a adus invitaţii, până în vârful movilei Kurgan Vizir.

Atent la mers, Densuşianu le arătă lespezile în care au fost scrise cu dalta vorbe de neînţeles:

– În primăvara lui ’optzeci şi patru, ministrul de război Ion Constantin Brătianu m-a numit translator pe lângă Marele Stat Major. Pentru lespezile astea. Sunt foarte grele, din granit, iar pe faţa lor este scris mesajul împăratului Traian către cei care au păzit Noviodunumul, dar şi către viitorii împăraţi.

Fără să se uite la lespezi şi mergând atent pe unde călca, pas după pas, Antipa îl întrerupse:

– Zice de Cutia Pandorei, sau de tezaurul Daciei?

Densuşianu îl ignoră. La fel şi Averescu, atras brusc de spusele istoricului.

Nu vedea încă legătura dintre activităţile profesorului Densuşianu în cadrul Marelui Stat Major şi lespezile de granit de la Noviodunum.

– Răbdare, domnule general, îi spuse istoricul, continuînd să meargă înainte pe cărare.

– Nu seamănă cu latina, se auzi Antipa, din spatele generalului.

Densuşianu confirmă, detaliind:

– Da Grigore, nu seamănă cu latina. Este codul prin care îşi transmiteau secretele împăraţii Romei, de la unul la altul.

Averescu privi încruntat scrisul dăltuit în granitul lespezilor care, nepăsătoare, se încălzeau sub razele soarelui. Gest reflex, căci nu înţelegea nimic.

Antipa vorbi din nou:

– E clar, Traian i-a lăsat sfaturi în piatră lui Hadrian ca să folosească tezaurul dacilor numai la vreme de cumpănă… Sunt învăţăturile împăratului Traian către Hadrian, domnule profesor?

– A fost una dintre variantele de la care am pornit, recunosc. Mă gândeam că împăraţii romani şi-au lăsat tainele şi sfaturile, unul altora, din loc în loc prin Imperiu, spuse Nicolae Densuşianu şi se opri lângă o deschizătură în platoul din vârful movilei Kurgan Vizir, de la buza căreia porneau trepte din piatră către adâncul gorganului.

Intrarea era păzită de oameni înarmaţi.

„Grăniceri”, realiză Averescu.

– Da, domnule general. Am fost împuternicit să mă folosesc de o companie de grăniceri. Tot ei au scos lespezile din adâncul movilei. Nu am folosit civili. De la momentul numirii mele, din ‘optzeci şi patru, a fost sistată explorarea cetăţii Noviodunum de către civili.

Făcându-le semn să îl urmeze, profesorul Densuşianu începu să coboare pe treptele luminate de felinare agătaţe din loc în loc pe pereţi.

– Acum ne veţi arăta tezaurul dacic, domnule profesor? glumi Grigore Antipa.

– Nu, doar Cutia Pandorei…

 *

– … tezaurul este dincolo, termină de zis Densuşianu, la capătul scărilor, arătând cu mâna dreaptă întinsă înspre centrul incintei ascunsă în adâncul movilei.

În timp ce Antipa rămase ţeapăn, pe loc, generalul Averescu se apropie de mijlocul încăperii trecând pe lângă un pedestal şi un fel de monument, alăturat, cu partea superioară în formă de pălărie de ciupercă cu însemne ciudate, până ajunse în faţa unui alt monument – un cerc vertical amplasat la rândul lui pe un alt pedestal.

– Ce frumos! exclamă Antipa, care între timp se apropiase şi examina monumentul-ciupercă, aruncând din când în când priviri şi spre cercul cel mare.

Lui Averescu nu i se părea nimic frumos. Remarcă:

– Sunt toate din acelaşi material!

– Şi semnele de pe acesta sunt identice cu cele de pe cercul mare! văzu Antipa, care imediat observă mai multe obiecte ciudate aliniate pe lângă pereţi şi se îndreptă către ele.

Generalul continua să privească dincolo de cercul fixat vertical în postamentul său, tăcut. Între timp, exclamaţiile entuziastului Antipa răsunau în încăperea de sub movila Kurgan Vizir precum în adâncul unei peşteri.

– Domnule profesor! Domnule profesor! Aşa ceva nu am văzut decât la egiptenii antici… Acesta nu e Ra? întrebă Antipa văzând că pe fiecare obiect era gravată silueta zeului.

Profesorul Densuşianu se poziţionă lângă obiectul cu forma pălăriei de ciupercă şi cu privirea pe semnele de pe suprafaţa acestuia, confirmă:

– Da, Grigore. Este zeul Ra. Nu m-a surprins acest aspect, căci Imperiul Roman era mare şi descoperirea de obiecte care au legătură cu alte provincii romane nu reprezintă vreo noutate.

– Spuneaţi…, începu generalul, că tezaurul este dincolo?

– Asta am zis, într-adevăr, confirmă Densuşianu. Veniţi aici, îi invită lângă monumentul-pălărie-de-ciupercă, iar în timp ce aceştia se apropiau, îşi continuă povestirea începută la suprafaţă:

– Nu de mult, am reuşit să desfac codul scrierilor împăraţilor romani.

– Şi aşa aţi aflat despre Cutia Pandorei! exclamă vesel Antipa, apropiindu-se cu un medalion pe care era gravat simbolul ochiului zeului Ra.

Istoricul Densuşianu zâmbi şi continuă:

– De-a lungul lespezilor extrase de aici este scrisă povestea plăţii de către Egipt a unui tribut către Ra, precum şi contactul dintre Ra şi romani, după ce Egiptul a devenit provincie a Imperiului. Romanii au pierdut câteva zeci de legionari până să accepte superioritatea armelor soldaţilor lui Ra, arme care trăgeau cu fulgere. Zeului i s-a comunicat apoi că Egiptul a fost inclus într-un imperiu puternic şi acesta s-a bucurat nespus, crescând valoarea tributului.

Generalul Averescu, ajuns lângă istoric, asculta încruntat. Avea o presimţire…

Antipa, examinând medalionul la lumina unui felinar, spuse din nou în glumă:

– Iar romanii au plătit birul către Ra cu aurul şi argintul dacilor!

– Mai întîi, au adus pe o corabie obiectele de aici, în cetatea Noviodunum şi le-au amplasat în această încăpere. Ar fi fost mai complicat să mute tezaurul pe mare, din Dacia şi până în Egipt…

Grigore Antipa se opri în loc, la câţiva paşi de Nicolae Densuşianu şi generalul Averescu, care îl aşteptau la monumentul cu simboluri identice celor de pe cercul vertical.

Averescu îşi apropie pleoapele una de alta şi îl privi pe istoric printre gene.

– Ra a venit, şi-a luat tributul şi a plecat! Partea asta, ar fi fost logică şi nici nu trebuia să o mai precizez, nu?

Averescu, completă cu voce scăzută:

– Apoi romanii au astupat cu lespezi de granit, totul, ca să blocheze o întoarcere a lui Ra…

 *

            Grigore Antipa ridică o sprânceană şi, neîncrezător, ca după ascultarea unui basm, întrebă:

– Şi… Ra ăsta, de unde apărea aici?

– De dincolo! îi răspunse generalul Averescu, arătând către cercul vertical din mijlocul încăperii.

Nicolae Densuşianu încuviinţă din cap.

Antipa îşi aminti vorbele profesorului: „tezaurul este dincolo”.

„Dincolo… este Ra”, îşi zise.

– Deci, aceasta este Cutia Pandorei! decretă Grigore Antipa, arătând către cercul vertical fixat în postament.

– Iar acesta este mecanismul care deschide Cutia Pandorei? întrebă Averescu, făcând semn din bărbie către postamentul cu capul asemănător unuia de ciupercă.

Grigore Antipa mai făcu doi paşi, apoi arătând către simbolurile de pe cerc şi „pălăria de ciupercă”, întrebă:

– Şi… ce scrie pe obiectele astea?

– Nu sunt cuvinte şi nici litere, Grigore. Sunt constelaţii, explică Densuşianu.

– Destinaţii, domnule profesor? întrebă Averescu.

– Destinaţii…, combinaţiile formează destinaţii. Puncte de coordonate în spaţiul cosmic.

Întorcându-se pe jumătate, Nicolae Densuşianu arătă către câteva obiecte şi preciză:

– Am studiat câteva tăbliţe găsite în această încăpere. Nu-i greu de descifrat limba lui Ra…

– Adică, putem să ajungem la Ra în lume cu ce aţi descoperit îngropat aici la Noviodunum? Întrebă Grigore Antipa, zâmbind bucuros la gândul acestei posibilităţi.

Averescu nu-l lăsă pe Densuşianu să răspundă. Zise el, încruntat:

– Adică, Ra poate veni în lumea noastră chiar şi acum, cu armata lui de soldaţi ale căror arme trag cu fulgere.

Liniştit şi sigur pe sine, Densuşianu îşi exprimă teoria proprie:

– Domnule general, din momentul în care am înţeles ce descoperire am făcut, am ajuns la concluzia că Ra a renunţat de vreo şaptisprezece secole să mai încerce trimiterea cuiva pe adresa planetei Pământ. Nu cred că doar pământenilor le-a trecut pin cap să îngroape poarta pentru a scăpa de asupritor şi în cel mai rău caz, probabil că Ra mai trimite o dată la nu ştiu câţi ani o solie şi pe porţile care i-au fost încuiate.

Lui Averescu nu îi provocă linişte această teorie, dar Antipa spuse uşurat:

– Doar n-om fi aşa de ghinionişti să trimită acum. Sau zilele astea. Cred că putem pescui liniştiţi câteva zile…

– De fapt, plecăm chiar acum. Să mergem la vedetă! comandă Averescu, apoi preciză:

– Şi dumneavoastră, domnule Densuşianu!

În urma lor rămase „Cutia Pandorei” din glumele lui Grigore Antipa, luminată în linişte de câteva felinare.

Cât despre tezaurul dacic, acesta era… dincolo.

Va urma

– Iulian Iamandi –