Armata Romana Aviaţie Fortele Aeriene

Povestea purtatoarei de drapel Puma 74 la Revolutie

IAR-330 Puma L portdrapel parada 2013

IAR-330 Puma L portdrapel parada 2013

Cu totii am vazut parada de 1 decembrie de anul acesta. Pe deasupra Arcului de Triumf la inceputul paradei si-a facut aparitia un elicopter Puma cu drapelul Romaniei agatat sub ea. Noi o stim ca Puma 74. Zilele trecute in timp ce rasfoiam internetul am dat peste un articol scris de Sorin Turturica despre povestea unei misiuni la revolutie cu Puma 74.

23 decembrie 1989

Un elicopter la Televiziune

– Domnule căpitan-comandor (r) Adrian Constantinescu, în decembrie 1989 eraţi pilot militar încadrat la Regimentul 61 Elicoptere, care se afla la Titu-Boteni. Vă propun să începem discuţia despre misiunile pe care le-aţi îndeplinit în acele zile, rememorând duminica de 17 decembrie, când s-a ordonat starea de război cu efective la pace prin indicativul „Radu cel Frumos”…

– În seara aceea eram acasă, făceam baie… A sunat telefonul şi a răspuns soţia mea, Csilla. I s-a spus să mă prezint de urgenţă la unitate. Ştiam din discuţii – cum funcţiona pe vremea aceea telefonul fără fir – ce se întâmpla la Timişoara, aşa că îmi era clar! Pe atunci aveam mai mulţi colegi care locuiau în zona mea, dar eu eram singurul care avea telefon şi maşină, un Oltcit.

Şi, cât timp eu am ieşit din baie, m-am şters şi m- am îmbrăcat, soţia – ca de obicei – a mers şi i-a anunţat şi pe ceilalţi colegi, cu care urma să mă întâlnesc jos, la maşină. Aşa procedam la alarme, ne cuplam la maşini în grupuri de câte patru- cinci… Aveam cam două-trei alarme pe an.

– Mai ţineţi minte în cât timp trebuia să fiţi la unitate?

– Cred că aveam la dispoziţie o oră şi jumătate. Ieşeam în Calea Griviţei, de acolo la Chitila şi apoi mergeam pe şoseaua veche Bucureşti-Piteşti până la Boteni. În seara de 17 decembrie 1989 mi-am luat câteva sendvişuri şi câteva haine de schimb, deşi aveam valiza de alarmă la unitate. M-am întâlnit cu colegii jos, la maşină, şi am plecat urgent. Când am ajuns la unitate, personalul navigant s-a adunat în sălile de pregătire, iar personalul tehnic la elicoptere. Elicopterele aflate în alarmă erau pregătite pentru misiune. Dar muniţia se punea la bord numai la ordin. Trebuie să spun că Regimentul 61 se compunea din două escadrile de IAR 330 H (Puma) şi una de                  IAR 316 B (Alouette). Eu eram pilot pe un elicopter Puma. Aveam 29 de ani şi aveam gradul de locotenent-major.

– La ce nivel de pregătire vă aflaţi, ca pilot?

– Zburam noaptea, în condiţii meteo grele, ca pilot secund. Nu era rău, având în vedere faptul că aveam alocate circa nouă-zece ore de zbor pe an.

– Ce fel de misiuni putea să execute un „Puma” în acei ani?

– În primul rând, transportul trupelor. Apoi, cercetare aeriană: cercetarea capetelor de pod unde erau transportate trupele, afluirea mecanizatelor şi aşa mai departe. De asemenea, cu elicopterul Puma se putea deschide şi foc în sprijinul trupelor terestre. Avea două tunuri laterale şi, dacă era cazul, se putea înarma cu o mitralieră de 12,7 mm în cargo, cu care trăgea mecanicul de bord, pe una din uşile laterale. Pe lângă tunuri şi mitralieră mai erau şi blocurile pentru proiectile reactive nedirijate.

– Vă întrerup puţin… aţi dori să spuneţi câteva cuvinte despre cele două tunuri de bord? Deşi le-am văzut la Muzeul Aviaţiei, nu am găsit foarte multe informaţii despre ele.

– Tunurile mai creau probleme. Îmi aduc aminte că eram odată la trageri – în poligon, mai sus de Titu – şi la un fost coleg a înflorit ţeava în momentul începerii tragerii! A avut mare noroc că schijele care au sărit nu i-au străpuns talpa piciorului. Ca o glumă, aş spune că, deşi aveam aparate de ochire pentru tunuri, noi ne ghidam mai mult după un punct pe parbriz, marcat cu vopsea roşie. Cel care deschidea focul era pilotul, aflat în dreapta. Postul stâng era al secundului sau instructorului de zbor.

– Putem să revenim la momentul prezentării în unitatea de la Boteni în seara de 17 decembrie 1989… Ce fel de atmosferă aţi găsit? Era una apăsătoare, evitaţi discuţiile sau se vorbea deschis despre Timişoara?

– Cam toţi ştiam ce se întâmpla, iar noi realizam care ar fi putut fi urmările şi implicarea noastră. Ne gândeam că era posibil să fim nevoiţi să intervenim împotriva oamenilor, ceea ce nu doream. Ne era teamă de un asemenea ordin. Totul depindea de ordinele primite de la comandantul unităţii, colonelul Ioan Suciu. Menţionez că domnul colonel Suciu a fost un bun manager al situaţiei de atunci, a ştiut cum să procedeze şi să nu ne implice în misiuni împotriva oamenilor.

– Exista şi un ofiţer politic al unităţii. A încercat să vă vorbească?

– Nu, nu a încercat să ne influenţeze să fim de partea regimului. Ofiţer politic era locotenentul-major Paul Sandachi, care mi-a făcut impresia unui om deosebit, nu vreau acum să-l mânii pe Dumnezeu! Se puteau discuta cu el şi probleme mai delicate, te ajuta… Şi nici C.I.-stul nu a încercat. Nu erau genul de oameni care să-ţi facă rău. De altfel, nici nu prea i-am văzut… Mai ales că pe data de 21 decembrie am intrat în alarmă.

– Câte elicoptere se aflau în alarmă?

– Erau două elicoptere în alarmă, unul în gradul II şi unul în gradul III. Fiind în celula de alarmă, aveam un radio pe baterii, adus de acasă, pe care îl ascultam cu intermitenţă, pentru că nu aveam cum să îmi iau baterii noi. Aşa am aflat, pe 22 dimineaţa, despre sinuciderea generalului Milea. Şi, imediat, s-a primit ordin ca toată unitatea să se adune pe un platou care se afla la o distanţă de vreo opt sute de metri de pistă. Noi, cei aflaţi în alarmă, am rămas la post. Acolo, pe platou, comandantul Regimentului 61 a anunţat sinuciderea generalului Milea şi că se aşteaptă ordine. Şi, când colegii se întorceau la pistă, am primit ordin din Punctul de Comandă ca elicopterul aflat în gradul II de alarmă să decoleze, iar misiunea urma să fie anunţată după decolare. Comandantul echipajului era căpitanul Tudor Octavian, iar eu eram pilot secund. Am plecat la elicopter şi m-am întâlnit cu medicul unităţii, locotenentul-major Cornel Sasu, care locuia în acelaşi cartier cu mine. Am început să plângem, realizam amândoi cam tot ceea ce se putea întâmpla. I-am dat cheile de la maşină şi l- am rugat, dacă mi se întâmplă ceva, să transmită familiei că îi iubesc foarte mult şi să-i dea soţiei cheile maşinii atunci când urma să o întâlnească. Soţia tocmai născuse fata, cel de-al treilea copil… Până să urc în elicopter, am mai dat un telefon la Punctul de Comandă şi am întrebat: „Chiar nu se ştie unde mergem?” Mi s-a răspuns: „S-ar părea că spre Timişoara!”. L-am întrebat pe şeful meu de echipaj: „Ce facem? Ei, la Timişoara, nu au elicoptere pe Gearmata?” A zis: „Hai să vedem, poate e doar misiune de cercetare…”. Apoi, s-a primit ordin să se armeze elicopterul! I-am zis căpitanului Tudor: „E ceva în neregulă. Dacă primim ordin să tragem în oameni, eu nu execut!” Mi-a răspuns: „Dar ce, crezi că eu sunt nebun să execut?” Şi, din fericire, în timp ce cuplam staţia radio, după pornirea motoarelor elicopterului, am primit ordin să oprim motoarele şi să revenim la celula de alarmă. Misiunea se anulase! Nu ştiu exact ce fel de misiune urma să primim, dar părerea mea este că domnul colonel Ioan Suciu a refuzat-o.

– Avea posibilitatea de a refuza?

– Avea tăria de caracter să spună nu, în cazul unui ordin murdar!

– Ce a urmat?

– Ne-am întors la celula de alarmă. Lângă clădirea aceasta erau sălile de pregătire a zborului, una pentru „Alouette” şi una pentru „Puma”. Am mers cu comandantul de echipaj într-o sală, să mai vorbim cu colegii. Şi acolo am primit ordin ca toţi piloţii să mergem la elicoptere. Erau deja formate echipajele pentru toate escadrilele. Cam tot atunci s-a aflat şi de plecarea lui Ceauşescu de pe Comitetul Central, nu mai ştiu exact cum… Eram cu toţii la elicoptere, motoarele erau pornite, zgomotol era infernal şi… atunci, am văzut „Dauphin”-ul.

A aterizat la marginea şoselei. De la noi şi până la şosea era vreun kilometru. A rămas o vreme acolo, timp în care noi, piloţii, întrebam prin radio „Ce facem?”. Ni se răspundea să aşteptăm.

– Cine era conducător de zbor?

– Era colonelul Valerian Cristea, care apoi a devenit comandantul unităţii. Noi ne întrebam, ce facem, decolăm, tragem? Credeam că am fi putut primi o asemenea misiune. Eram îndârjiţi de anunţul că s-ar fi sinucis generalul Milea, eram convinşi că a fost împuşcat. Pe de altă parte, la bordul elicopterului prezidenţial erau colegii noştri de la Flotila 50, de la Otopeni!

– Totuşi, nu s-a întâmplat nimic vreo douăzeci de minute, cât a stat acolo elicopterul…

– Noi am respectat ordinele conducătorului de zbor. Un coleg, locotenent-colonelul Radu Stan, era mai insistent: „Dă-mi, domnule, decolarea, că mă duc şi trag cu prnd-urile în el!”. Am primit ordin clar să nu decolăm. A venit apoi momentul în care elicopterul a decolat spre Bucureşti, cum am aflat mai târziu, fără Ceauşescu. Dar noi am crezut că a decolat cu el. Noi, atunci, am interpretat tot episodul că Ceauşescu ar fi vrut să vină la Boteni, dar că i s-a refuzat acest lucru. Iar după ce „Dauphin”-ul a decolat, am primit ordin să oprim motoarele.

– Apoi, la Bucureşti, evenimentele au urmat cursul pe care îl ştim…

-Da, la televizor se cerea sprijinul armatei. Acest lucru l-am aflat mai târziu, pentru că în acea perioadă toţi piloţii stăteam la elicoptere, în aşteptare. În orice caz, lângă noi era un regiment de paraşutişti. Au venit la noi, s-au împărţit pe grupuri şi noi am primit ordin să-i transportăm la Bucureşti.

– Unde aţi aterizat cu ei?

– La Otopeni, unde este astăzi Baza 90. Şi de acolo au fost duşi la Televiziune cu mijloace auto, poate camioane, poate autobuze…

– Dumneavoastră câte zboruri aţi realizat pe 22 decembrie?

– Am făcut două zboruri, la cel mult o sută de metri înălţime. Şi stabilisem să avem cât mai puţine convorbiri radio. Eu eram copilotul lui Mircea Militaru. Din copiile de pe documente pe care mi le-am făcut, rezultă că am decolat de la Boteni la ora 17.07 – eram pilot secund – şi am revenit la aerodrom la 18.02. Acesta a fost primul zbor. Am decolat pentru al doilea transport de paraşutişti la 18.15 şi am revenit la Boteni la 19.10. Acestea au fost misiunile din ziua de 22 decembrie.

– Câţi paraşutişti, cu echipament complet, intrau într-un elicopter?

– Vreo nouă-zece. Din păcate, unii dintre băieţi nu s-au mai întors!

– Cred că după 18.30 deja se declanşase, pe ecranele staţiilor de radiolocaţie, diversiunea electronică. Oricum, dumneavoastră, zburând jos, nu apăreaţi pe radare, să puneţi umărul la încurcătură. Dar, vi s-a spus ceva despre acest lucru?

– Nu, nu îmi amintesc.

– Diversiunea a venit în acelaşi timp cu prima seară de libertate…

– Ce pot să vă spun eu este că la întoarcere am primit ordin să asigurăm paza aerodromului. S-au făcut gropi în spatele liniei de elicoptere şi ni s-au distribuit pistoalele „Carpaţi”, iar de a doua zi, seara, acele pistoale au fost înlocuite cu pistoale mitralieră AKM. De atunci, câteva zile, aproape că nu am mai dormit.

– Anticipez puţin: când, a doua zi, aţi executat misiunea de la Televiziune, eraţi nedormit?

– Eram cam nedormit. Mai târziu s- au amenajat nişte tărgi într-un hangar şi mai dormeam pe-acolo.

– A venit ziua de 23 decembrie…

– Da. A venit la mine maiorul Mateiciuc şi mi-a zis: „Avem o misiune deasupra Bucureştiului, mergi?” „Merg!”, i-am răspuns. Era dimineaţă, vizibilitatea era destul de redusă… Am decolat şi am primit misiunea să mergem la Televiziune, că se trăgea, şi să vedem de unde anume. Chiar am zis: „La Televiziune sunt paraşutiştii pe care i-am transportat aseară!”. Mi s-a răspuns: „Da, dar se trage asupra lor din clădirile din jur!”.

– Vă mai amintiţi înmatricularea elicopterului?

– Am decolat la ora 10.10 cu elicopterul IAR 330H nr. 74. Am decolat mai multe elicoptere atunci, cu misiuni diferite. Zburam pe la 150-200 de metri. Şi, cu cât ne apropiam de Bucureşti, la vreo 180 de metri înălţime de sol, era un strat gălbui ca o pâclă, de la cât se trăsese toată noaptea. Acel strat avea o grosime de vreo 30 de metri.

– Mai exact, ce zonă acoperea?

– În mod deosebit în zona 13 Septembrie – Ghencea.

– Venind la Bucureşti, cu cine aţi intrat în legătură?

– La Chitila am fost preluaţi de staţia radio de la Divizia de Aviaţie. Ca punct de navigaţie aeriană pe vremea aceea, era un NDB la Floreşti, la verticala căruia trebuia să zbori înainte de a intra deasupra Bucureştiului. Am zburat pe lângă „Casa Scânteii” şi am mers spre Televiziune. Am coborât la vreo sută de metri şi ni s-a spus prin radio că de pe o vilă din zonă se trage spre curtea Televiziunii.

– De unde, mai exact, vi s-a spus?

– Nu ştiu, putea să fie de la Comandamentul Aviaţiei Militare, putea să fie de la Otopeni, de la Divizie… În orice caz, pe cei de la Boteni nu-i mai auzeam. Am cerut informaţii mai concrete şi ni s-a spus că este o vilă cu acoperiş negru, pe colţ, la o intersecţie vis-à-vis de Televiziune. Anghel Gheorghe, mecanicul de bord, a deschis ambele uşi laterale de la cabina cargo şi s-a instalat la mitraliera din partea dreaptă. A deschis focul şi, vă spun sincer, nici la tragerile din poligon n-am văzut atâta precizie. A tras două rafale exact pe mijlocul acoperişului vilei respective.

– Aţi văzut în cine a tras mecanicul dumneavoastră?

– Sigur, pe acoperiş erau două persoane îmbrăcate în salopete negre. În momentul în care s-a deschis focul au reuşit să intre în vilă, parcă printr-un chepeng.

– Este posibil ca, din cauza distanţei, să vi se fi părut că au fost nişte oameni în salopete negre? Poate erau nişte civili care…

– Nu! Eram la o înălţime de zbor de sub o sută de metri şi, la vârsta pe care o aveam, la vederea pe care o aveam atunci, nu m-am înşelat.

– Dar, de ce nu i-a eliminat un lunetist?

– Nu ştiu, dar pe clădirea înaltă a Televiziunii nu era nimeni. Am văzut paraşutişti doar pe clădirea joasă a Televiziunii. Sunt sigur, pentru că eu eram pe partea dreaptă şi am făcut viraj acolo. Aşa am zburat atunci, pe dreapta, deşi eram pilot secund…

– Aţi insistat, totuşi, să vedeţi dacă sunt şi alte mişcări pe lângă vilă?

– Nu, de acolo am primit ordin să mergem la Ministerul Apărării, că se trage asupra acestuia din cimitirul „Ghencea”. Urma să deschidem foc asupra cimitirului.

– Cine v-a dat acest ordin?

– Tot prin staţia radio, dar nu ştiu exact de unde. Eram pe o frecvenţă unică pe care comunicam cu toate punctele de comandă. Dar pot spune sigur că nu era vocea comandantului Diviziei 70 de la Otopeni, generalul Drăghin… La „Ghencea” era deja un elicopter de la Boteni care avea ordinul să tragă asupra cimitirului cu proiectile reactive nedirijate. Şi am înţeles că a făcut acest lucru. Nu cunosc amănunte… Pilot era Mircea Militaru. La „Ghencea” sau în drum spre Boteni, asupra elicopterului pe care îl pilota s-a deschis foc, iar mecanicul de bord, Florică Târnă, a fost împuşcat în cap, dar nu mortal. Elicopterul acesta a aterizat undeva prin Chitila.

– Traseul dumneavoastră spre Ghencea care a fost?

– De la televiziune am zburat spre Piaţa Victoriei, am trecut pe lângă „Inter”, iar la „Unirea” am făcut viraj dreapta. Am trecut pe lângă „Casa Poporului”, având-o în partea dreaptă, şi maiorul Mateiciuc a zis: „Hai să facem o trecere la verticala cimitirului “Ghencea”, să vedem despre ce este vorba!”.

– La ce distanţă eraţi acum?

– Urcasem la vreo două sute de metri, eram deasupra stratului de pâclă. Şi a început să se tragă în noi…

– De unde?

– Şi dinspre fostul Club „Steaua”, şi dinspre Minister. De ce? Pentru că n-am avut farul aprins! Ulterior am aflat de la un fost vecin, pe atunci paraşutist la Boteni, că ei ştiau că elicopterele amice zburau cu farul aprins. Noi nu ştiam acest lucru atunci, nu ne anunţase nimeni că trebuia să aprindem farul!

– Dar, dumneavoastră, pe elicopter, ce marcaje aveaţi?

– Aveam vopsit tricolorul pe coadă.

– Revenim? Ce s-a întâmplat când aţi ajuns la „Ghencea”?

– A început să se tragă în noi… I-am spus domnului Mateiciuc: „Priviţi, din dreapta se trage în noi în draci! Deja au început să ne ia bine în cătare!”. Tirul se concentra din ce în ce mai mult asupra elicopterului. Fiind gloanţe-trasoare, puteai să le vezi.

– Ştiu că elicopterul “Puma” nu avea blindaj…

– Nu. Ne-au ciuruit elicopterul, dar am avut noroc să nu ne lovească vreun glonţ, piloţi şi mecanic. Dar, din rezervoare curgea combustibilul ca prin sită. În mod normal, rezervoarele aveau un strat de protecţie dintr-o soluţie specială, care, după ce trecea glonţul, se solidifica şi astupa gaura. Dar cred că rezervoarele noastre erau simple… Domnul Mateiciuc a zis: „La vale!” Şi am plecat de-acolo, pe la „Drumeţul”, printre blocuri. În mintea noastră era următorul lucru: „Dacă zburăm la nivelul blocurilor, nu vor mai trage în noi, să nu lovească blocurile.”

– Artileria antiaeriană a tras? Mă gândesc că poate aveau aşa ceva la Minister…

– Nu, nu a tras.

– Cum a fost afectat elicopterul?

– Grav. Prin partea stângă trecea conducta instalaţiei hidraulice, de grosimea unui creion. A fost spartă de un glonţ foarte subţire, probabil de 5,5 mm. Mă întreb, cine avea pe vremea aceea aşa ceva? Trecusem de locul unde astăzi se află complexul comercial „Billa” când ni s-a aprins hidraulica stângă, ne-am uitat la indicator, am văzut că scade presiunea… Poate ştiţi, foarte mulţi au murit din cauza defectării instalaţiei hidraulice, pentru că atunci comenzile devin foarte rigide. Abia dacă doi inşi pot să le controleze. Şi, pe măsură ce părăseam cartierul „Drumul Taberei”, uşor comenzile elicopterului nostru începeau să se îngreuneze. Ne-am apropiat de locul în care autostrada spre Piteşti se intersectează cu calea ferată care duce la Roşiorii de Vede. Şi am aterizat acolo, cu vreo 200 de metri până în calea ferată. Dar nu în câmp, pe arătură, pentru că veneam perpendicular pe direcţia arăturii şi ar fi existat riscul să ne răsturnăm la afundarea roţilor în arătură. Am venit cu uşoară viteză de înaintare, uşor rulaj, comenzile fiind dificil de stăpânit. Şi am auzit în cască pilotul unui alt elicopter care se îndrepta spre Boteni că se văita că a încasat un glonţ în fesă. Noi l-am rugat să anunţe la unitate despre soarta noastră. După aproximativ o oră, o oră şi jumătate, a venit un elicopter pilotat de Octavian Tudor şi Eugen Suciu, cu o echipă tehnică. Am luat toată muniţia de pe elicopterul nostru şi am plecat la unitate.

– Cu elicopterul pe care l-aţi abandonat ce s-a întâmplat?

– Elicopterul a fost dus la fabrica de la Braşov, pentru reparaţii capitale. Fac o paranteză: la un moment dat, până să plecăm, m-am dus la şosea să opresc o maşină, să rog pe cineva să dea un telefon la unitate şi să anunţe poziţia în care suntem aterizaţi. Singurul care a oprit atunci a fost cel care era atunci primar în Ciorogârla, care ne-a spus că nu s-a mai înţeles cu cei din comună, a închis Primăria şi a plecat acasă, în Bucureşti. Şi tot el ne-a dat o sticlă de vin roşu, de un litru, cum era pe atunci, şi o bucată de şorici. Am împărţit în trei şoriciul şi l-am mâncat cu multă plăcere. Ne era foame! Iar sticla cu vin a rămas în elicopter. A doua sau a treia zi, când a venit echipa tehnică la faţa locului, a găsit elicopterul jefuit, iar sticla de vin, goală.

.

Sursa: irrd.ro

– Bogdan Movileanu –

7 Comments

  • Suciu a facut mai mult decat atat.
    In cursul diminetii de 22.12, Suciu, in calitate de comandant al garnizoanei, a fost sunat pe T.O. si i s-a transmis ordinul de a “urca” regimentul de parasutisti in elicoptere si de a se deplasa in piata palatului pentru a actiona impotriva demonstrantilor (cele doua regimente si Divizionul de rachete se aflau in rezerva comandantului suprem). Dupa primirea telefonului, Sucia a iesit din birou, l-a incuiat si sigilat, si a mers vizavi, la lt. col. Cantuniari, comandantul R.64 Pst.
    Aici, cei doi au intrat in biroul lui Cantuniari si a fost instalata o santinela la usa cu consemn de a nu intra nimeni in birou pana nu ies ei de acolo. (in biroul lui Cantuniari nu exista TO)
    Au iesit de acolo imediat dupa ce a fugit ceausescu

  • In 89 eram militar in termen la parasutisti la Boteni, pe 22 decembrie, impreuna cu alte cateva grupe din compania mea am primit ordinul de a ne deplasa in locul unde aterizase Dauphin-ul, cand am ajuns acolo, Ceausescu deja plecase spre Targoviste.
    Mai tarziu, in aceeasi zi, pe la ora 17-18 am plecat intr-un elicopter catre Otopeni, e posibil sa fi fost chiar Puma 74, pilotat de domnul comandor Constantinescu… era al doilea zbor din viata mea, facusem aclimatizarea cu AN-2 cu cateva saptamani inainte, mi se parea extrem de interesant zborul si ce urmeaza, intelegeam ca se scrie istorie, ma gandeam la secvente din “Plutonul” lui Oliver Stone…
    Imi amintesc foarte bine si episodul cu tragerea in cladirea de vizavi de Televiziune, eram pe cladirea mica…
    A fost un moment destul de tensionat, nu stiam cine e si ce intentioneaza sa faca… si in haosul de atunci…

  • Mi-aduc aminte de niste imagini de la revolutie, care cred ca se gasesc si acum pe Youtube. E un Puma care deschide focul cu mitraliera de bord – se vede clar flacara de la gura tevii in ciuda distantei fata de camera si a altitudinii (cred ca era totusi mica altitudinea). Elicopterul tragea asupra acoperisurilor unor blocuri, iar oamenii care se adunasera in strada, se imprastiau de frica ca se trage asupra lor. E vorb tot de Puma nr 74?

  • Si in decembrie 1989, armata noastra era jalnica, din toate punctele de vedere, gratie exclusiv liderilor tarii, ca si acum.Imaginati-va cum ar fi decurs lucrurile daca Romania ar fi fost atacata militar de catre NATO sau URSS.Ce misiuni de succes ar fi putut indeplini pilotii de elicoptere de la Boteni?Ce sa mai vorbim de avioanele de vanatoare MIG21.Era nevoie de circa 2 ore, aproximativ,pana ce un MIG21 ajutat de un pluton de tehnicieni era gata sa porneasca la lupta.Ce sanse reale de izbanda ar fi avut un MIG21 in fata avioanelor de lupta occidentale sau al celor sovietice?Reduse la zero.Nici acum nu stam mai bine.
    La Multi Ani.An Nou Fericit.

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: