Aviaţie

Operarea avioanelor F-22 a dus la tactici noi de lupta aeriana. Aproape noi..

F-22 Raptor la Tyndall AFB (de pe situl oficial al bazei aeriene)

F-22 Raptor la Tyndall AFB

Operarea avioanelor F-22 a avut ca efect şi dezvoltarea câtorva noi tactici.

Una dintre acestea constă într-o nouă formaţie de zbor, concepută pentru obţinerea de avantaje pe seama noilor capabilităţi aflate la dispoziţia avioanelor F-22 Raptor.

Avioanele zboară desfăşurat cu spaţii de circa cinci mile între fiecare, acoperindu-se astfel un front de zece până la cincisprezece mile pentru o celulă. Astfel, se acoperă o suprafaţă mai mare cu radarele de bord şi pot triangula ţintele cu ajutorul senzorilor pasivi.

O altă tactică este aceea de a utiliza F-22 pe post de mini-AWACS pentru o escadrilă de F-15 Eagle, Raptorul fiind numit “quarterback“. Solitar şi fără armament, pilotul poatezbura către inamic graţie capabilităţii stealth fără să se îndepărteze de eventualele pericole şi să facă drum întors către zone mai sigure ori înapoi la bază. Un F-22 nedetectat pune la dispoziţia formaţiilor de avioane amice informaţiile culese cu senzorii de bord.

Pentru a facilita operarea comună cu alte avioane, F-22 va primi din 2014 abilitatea de a recepta date prin intermediul Link 16.

Din 2015, avioanele F-22 vor deveni capabile să şi transmită date către avioanele amice echipate cu Link 16 prin intermediul unui gateway.

Avioanele F-22 zboară deja constant în misiuni în care sunt simulate defecţiunile sistemelor de bord, cum ar fi GPS şi radio, simulând în acelaşi timp situaţii reale de luptă.

În luptele simulate, patru avioane F-22 pot apăra o zonă foarte mare. Simulările trebuie să fie împotriva unei forţe cu 24 de avioane pentru a fi considerată realistă. Douăzeci dintre ţinte sunt virtuale, pentru a economisi resursele. Cele patru avioane reale sunt folosite în lupta de aproape împotriva avioanelor F-22.

Escadrilele echipate cu F-22 au parte de adversari de tipul T-38 agresor, deoarece antrenamentele împotriva avioanelor stealth sunt considerate nerealiste, pe motiv că împotriva unor formaţii mari de avioane stealth nu este necesar antrenamentul stealth.

Costul anual pentru menţinerea agresorilor variază în funcţie de tipul avioanelor respective.

Pentru T-38 Talon se cheltuie 63 de milioane de dolari, iar pentru F-16 132 milioane. F-22 în rol de agresor ar necesita cheltuieli de 593 milioane de dolari pe an.

Cel mai probabil, viitorul avion de antrenament ce va rezulta din programul TX, înlocuitorul lui T-38, va avea ca misiune secundară îndeplinirea rolului de agresor.

Sursa: Aereo

MiG-31 BM Foxhound

MiG-31 BM Foxhound

Noutăţile în lupta aeriană pe sistem american nu pot fi anunţate fără menţionarea celor ale inamicului tradiţional.

Mi-am amintit, scriind, de sistemul de luptă dat de capabilităţile apariţiei avionului MiG-31 în Uniunea Sovietică. Astfel, nu am putea lua de sută la sută nouă tactica formaţiei cu distanţe mari între avioane pentru acoperirea unui front larg şi nici conceptul de mini-AWACS nu este sută la sută unul nou.

MiG-31, graţie radarului Zaslon S-800 – primul PESA (Passive Electronically Scanned Array) amplasat pe un vânător operaţional – care poate detecta ţinte de dimensiunile unui avion de vânătoare de la o distanţă maximă de aproximativ 200 de kilometri, urmări simultan până la zece ţinte şi angaja în acelaşi timp lupta cu patru dintre ele utilizând rachetele aer-aer cu rază mare de acţiune de tipul AA-9 Amos, sistem suplimentat cu IRST, poate acoperi un front mare dacă zboară în formaţie distanţată.

Şi tot MiG-31 este echipat cu sisteme securizate tip datalink RK-RLDN şi APD-518.

Mai pe larg, RK-RLDN face posibilă comunicarea cu centrele de control de la sol, iar APD-518 permite unei formaţii de patru avioane MiG-31 să facă schimb de informaţii receptate de radare în limita a 200 de kilometri distanţă de la unul la altul.

Mai mult, sistemul APD-518 permite dirijarea avioanelor MiG-25, care nu dispun de avionică sofisticată, să fie dirijate către ţintele detectate de MiG-31.

Aşadar, introducerea în serviciul operaţional a avioanelor MiG-31 a reprezentat de fapt apariţia tacticilor dezvoltate de mai modernele avioane americane de tip F-22.

Şi pentru că am spus mai modernele avioane americane… să amintesc că standardele de modernizare MiG-31M, MiG-31D şi MiG-31BS, dispun de radare modernizate Zaslon-M, cu o antenă mai mare şi distanţa de detecţie maximă situată la 400 de kilometri împotriva avioanelor de dimensiunea AWACS-urilor occidentale.

Zaslon-M are o antenă cu diametrul de 1.4 metri şi, comparativ cu modelul anterior, este mai performant cu 50 până la 100 %.

În 1994, a fost doborâtă o ţintă aflată la 300 de kilometri distanţă, cu o rachetă R-37. Se consideră că avioanele MiG-31 pot angaja rachete Pershing-2 în zbor, cu rachete R-37 ghidate radar în mod activ.

 

– Resboiu –

5 Comments

  • Da si nu.. Tacticile respective existau de pe vremea Tomcatului. Radarelele rusesti nu excelau decit prin putere.. Pentru a obtine aceleasi caracteristici cu cele vestice apelau la putere brutala…
    Chestia cu tinta la 300 km… A fost sa zic un fel de test.. Racheta a fost trasa la distanta maxima balistica neghidada dupa care primea informatii inertiale si ghidaj final decatre un 31.

    Referitor la ghidaj a avioanelor… Rusii avea Vozduh… Exact un sistem de ghidare automata inca de pe Mig 21…de aia se zicea ca nu pun accent pe initiativa pilotilor lor.

    • Ar fi fost intr-adevar multe de spus, insa am abandonat ideea de a scrie si despre Tomcat si de ce poate face Rafale si chiar mentionarea PAK-FA/T-50, impreuna cu ce scoate China, insa trebuie sa ma ocup de ce urmeaza sa apara in seara asta. Pornim o rubrica noua…

  • s-o fi considerand ca MiG-31 pot angaja rachetele Pershing 2 in zbor, doar ca rachetele alea nu mai sunt in uz de prin 1991.

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: