Terestre

Nu plange, Maica Romanie

Monumentul soldatului necunoscut

*

“Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit….

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Și din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!

Nu plânge, Maică Românie !
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!”

*

Despre această frumoasă şi emoţionantă poezie se spune căa fost găsită în raniţa unui soldat mort în toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de Curbură.

Mulumimiri domnului Mihai-Atanasie Petrescu pentru semnalare.

14 Comments

  • Dumnezeu sa-i odihneasca-n pace pe toti martirii neamului!
    “Copiii noștri, peste veacuri,
    Onoare ne vor da, o știm!” …nu stiu daca-i onoram si le cinstim memoria si jerfa asa cum se cuvine, mai mult inclin sa cred ca suntem niste urmasi slabi si lasi, fara coloana vertebrala, si care se lasa capusati, umiliti si furati in propria lor tara! Ca si exemplu cinic, se vede ce se intampla chiar cu armata tarii, de la modul cum e condusa, si terminand cu asa zisele programe de inzestrare(si nu banii au fost problema aici!)! Nimic nu se face-n interesul nostru, pt ca noi nu mai avem conducatori, cel putin nu romani! Bine macar ca exista Dumnezeu sa ne faca la un moment dat dreptate, caci noi n-avem nici seva si nici vointa sa ne-o facem singuri!

  • Monumentul din imagine se numește de câțiva ani „Memorialul Eroilor Neamului”… pe vremea comuniștilor era „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism”.

  • Da’ tre sa recunoastem ca pe vremea aia hulita a socialismului, eroii neamului erau infinit mai onorati ca acum (mai putin cei care se batusera cu URSS-ul). Si interesul national nu era doar o lozinca vomata de jegosii de politicieni in campanie! N-aveti decat sa-mi sariti in cap, nu fac propaganda nimanui, constat realitatea!
    Ma doare inima pentru cei care s-au batut, au suferit si/sau au murit pentru Romania. Si pentru ce-a ajuns Romania.
    De fapt, nu doar politicienii din generatia postdecembrista si-a batut joc de tara. Si aia din perioada interbelica, si antebelica, au facut la fel, rezultatele s-au vazut din plin in 1916, in primavara lui 1918, in 1940 etc. Ceva nu e deloc in regula cu politicienii nostri, alesi democratic. Sau cu cei care aleg, probabil. Sau de cum se fac alegerile. Oricum, e clar, nu merge.

  • GLASUL STRABUN

    Astăzi, istoria ne-n vaţă că-n luptă au căzut eroi,
    Că s-au jerfit cu demnitate de-atuncea pentru noi.
    Şi azi se mai aude glasul copiilor îndureraţi
    Ca un ecou, a lor mâhnire, răsună prin Carpaţi.

    Dar nu degeaba plânge marea în valul de durere,
    Că au murit eroi se ştie şi cerul tot mai cere.
    Şi cer strămoşii onoarea lor, strivită azi de noi.
    O cer prin ordin sacerdot s-o aducem înapoi.

    Vuieşte vie conştiinţa, a unui neam viteaz,
    Că nu a dispărut credinţa de a-l cinsti pe dreptul cneaz.
    N-a dispărut nici simţământul de dragoste de ţară,
    Când unii ne şoptesc adesea că pâinea-i prea amară.

    Un foşnet că de taină în codrii se adună,
    Când picură pământul o lacrimă bătrână
    A celui ultim dac, ce ţara şi-a aflat,
    Strivită sub călcâiul străinului bogat.

    -Priviţi voi, oameni drepţi, pământul iar ne ceartă!
    Că am lăsat duşmanul, un neam ca să-l despartă.
    Că am uitat ce-i bine, iar răul cere slavă,
    Şi zilnic ne îmbie cu-o cupă de otravă.

    Vă place să fiţi mândrii, iar asta nu e rău…
    -Dar ce faci cu mândria când uiţi de Dumnezeu?
    Când uiţi să-ţi iubeşti ţara şi neamul strămoşesc
    Şi loveşti braţul celui, ce ţara l-a ales.

    Voi cereţi în tăcere, nevoile de-o viaţă.
    Ei cer doar viaţa voastră, lipsită de speranţă
    Desi-s puţin la număr puterea lor e mare,
    Şi va urzeşte ura din munte pân’ la mare.

    Vă spun că tara-i goală şi fără de stăpân,
    Că cel ce va conduce e rece şi străin.
    Că nici nu-i domnul vostru deşi voi l-aţi ales,
    Şi ca-n tăcerea fricii de mult s-a recules.

    Dar voi, staţi şi vegheaţi şi nu lăsaţi să cadă
    Asupra voastră norul tenebrelor de pradă.
    Şi cântăriţi dreptatea cu faţa către soare
    Ca raza-i de lumină pe mâini să vă coboare.

    Căci ce lucrare a minţii se poate fără mâini?
    Ele zidesc si monştrii şi mândrii serafimi.
    Voi nu primiţi nici ura, nici pizma înapoi
    Să-şi modeleze chipul duşmanului prin voi.

    Nu judecaţi stăpânul că este om de rând,
    Nu fiţi precum călăul tăcut, rece şi surd.
    La ordinul de clopot ce bate în amurg
    Fără să-nţeleagă de ce şi zeii plâng.

    Şi câte şi mai câte, cuvinte-n şir răsună,
    La cei, puţin la număr, ce gloata o adună.
    Ca să înalţe ziduri din minţi neînţelese
    Vestind că n-aveţi tara de care să vă pese.

    Nu ascultaţi chemarea de luptă, contra voastră,
    Ea nu v-aduce pacea, ci suflete de piatră.
    Ca-apoi să le simţiţi povară viaţa toată
    Spre amintirea a ceea ce n-a fost niciodată.

    Căci n-a fost nici lumina nici noaptea veşniciei
    A fost doar visul vostru, jerfit nimicniciei,
    Creat în mintea voastră, croind destine amare,
    Tarate prin infernul figurilor bizare.

    Dar, cumpăniţi prea bine la ceea ce vă-ndeamnă,
    Să n-auziţi de glasul, a ţării voastră mamă.
    Ea va deschide marea din care v-aţi născut,
    Pe braţe poarta munţii ca să vă fie scut.

    N-o părăsiţi de dragul a ce-i peste hotare,
    Sperând că veţi avea o lume la picioare.
    Nu vă-ncruntaţi spre cer, spunând că-i blestemat,
    Pământu-n care neamul eroii şi-a-ngropat.

    Şi-apoi, la ce-au trudit în jale şi război
    Acei ce şi-au dat viaţa şi pacea pentru voi?
    Doar ca in file vechi, istoria să-i închidă,
    Si-o veşnică uitare pe toţi să va cuprindă?

    Uitaţi-vă la munte şi-apoi priviţi câmpia,
    E leagănul din care nascută-i România
    Şoptiţi uşor la prunci o doină din bătrâni,
    Că să-nţeleagă versul iubirii din străbuni.

    Tot astăzi se vorbeşte de holdele bogate,
    Pe care ţara voastră, le-avea nemăsurate.
    Şi-acum stau vestejite, doar cerul le mai udă,
    Inert e braţul care, cândva, muncea cu trudă.

    -O noi, fii de ostaşi uniţi printr-o credinţă !
    Lăsam să ne cuprindă atâta umilinţă.
    Răpuşi de trândăvie, ne-am dat tot ce-am avut
    Şi plini de lăcomie ne vindem pe-un sărut.

    Monica S Ionescu

  • Atunci existau barbati adevarati!…acum toti sunt controlati de puterea banului, totul e dictat de cati bani ai, ce masini conduci, ce gagici f*ti, prin ce tari ai fost – nu mai exista barbati care sa lupte pentru ceva virtuos si uman. Sau daca mai exista, sunt adormiti si amortiti…

    • Si femei adevarate as spune eu. Pentru ca femeile, ca mame, joaca un rol important in formarea caracterelor. Marea majoritate a mamelor ce le insufla copiilor? Nu te baga, nu e treaba ta, nu lupta ca nu rezolvi nimic, lasa sa fie bine de tine, sa ajungi “mare”, sa castigi mult, sa le dai peste nas lui x si y cu realizarile tale (multa invidie la mijloc) etc. Mari “printzipuri”.

  • Răspuns soldatului căzut

    Soldat căzut la datorie,
    N-a fost cum ai dorit, murind,
    E ruptă scumpa Românie
    Şi încă plânge, aşteptând.

    Căci azi ne prigoneşte Vestul
    Şi planuri fac să ne dezbine,
    Să pierdem datina şi rostul
    Şi să uităm cu toţi de tine.

    Azi trădătorii fac tocmeli
    Pe glia ta, pe munţi şi ape
    Şi te vândură la străini,
    Ca în uitare să te-ngroape

    Şi-acum, după atâtea veacuri,
    În loc de stimă şi onoare,
    Îţi pângăresc sfintele locuri
    Şi-ţi calcă faima în picioare.

    Îţi uită limba ta cea sfântă,
    La fel de veche ca şi Omul
    Şi doina ta nu se mai cântă,
    Iar codrul-frate-şi plânge ramul.

    Eşti azi o ciumă fără leac,
    Pe crucea lumii răstignită,
    Ca un supliciu dus în veac,
    C-ai îndrăznit să fi vestită.

    Se miră lorzii-n cancelarii,
    De unde-atâta toleranţă
    La un popor predat uitării,
    Ce nu renunţă la speranţă.

    Speranţa păsării măiestre:
    UNIREA GLIEI DIN STRĂBUNI,
    Când candela credinţei noastre
    Va fi lumina astei lumi.

    Hai, şterge-ţi lacrima amară,
    Tu, Românie, Maică sfântă,
    Că te vom face Mare iară
    Şi-ţi vom reda faima pierdută.

    Vom face iar de strajă ţie,
    Să fi măreaţă într-o zi,
    Ţi-om şterge lacrima din glie,
    Măicuţă bună să ne fi.

    P.S.
    Nu-ţi face griji erou tăcut,
    Căci Dumnezeu ne dă putere,
    Să fim din nou ca la-nceput,
    Căci ce e românesc nu piere.

    Iar cei duşmani ce uneltesc,
    Vor fi ca praful spulberaţi,
    Vom pune steagul strămoşesc,
    Pe-Altarul Lumii din Carpaţi.

    Aeleden

  • Primul catren[strofa ]este eroic aproape genial, pentru acest anonim ostas al armiei Romane . A existat dragoste de TARA, azi…..ce a mai ramas????? E dureros sentimentul ca nimeni , nu mai poate face nimic ! Traiasca…tel-avivul???? Tara mea de dincolo de tara…. Andrei Ciurunga [Robert Cahuleanu,] RRRomania…o tara ocupata…! Sunt trist…abia am 72 de ierni..primaveri..putine.. Numai bine la toti ce vor citi acest comentariu !Nationalismul la unii e din nastere ,la altii dobandit dar EXISTA !

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: