Proiecte Abandonate Rubrici permanente

Miercurea Proiectelor Abandonate: Proiectul Habakkuk

Astăzi, după mult timp, protaginistul rubricii proiectelor abandonate va fi un vas de luptă. Un portavion, mai exact. Însă nu orice fel de portavion, ci unul din gheaţă şi rumeguş! Da, vedeţi bine. Gheaţă şi rumeguş!

Cine a avut ideea aceasta trăsnită? Ei bine, nici nemţii (deşi, ca de obicei, prin anii 30, ideea circula prin Germania, făcând şi obiectul unor experimente desfăşurate pe lacul Zurich, în Elveţia) nici japonezii, ea s-a născut în capul (plouat bine, după câte se vede) al unui britanic!

Astfel, în jurul anului 1940, Marea Britanie era sufocată de submarinele germane, care reuşiseră să reducă importurile de materii prime dinspre coloniile şi partenerii Angliei la un minim necesar supravieţuirii ţării, dar total insuficient funcţionării propice a unei industrii de război care să facă faţă Wehrmacht-ului. Spre exemplu, pentru a suplini cantitatea de (minereu de) fier pierdută în apele Atlanticului, britanicii ajunseseră să-şi demonteze gardurile curţilor sau cele care mărgineau spaţiile verzi, chiar şi aşa cantitatea obţinută nefiind satisfăcătoare.

Pentru salvarea feroneriei britanice, amiralul Lord Louis Mountbatten a primit sarcina de a coordona o echipă care să găsească o soluţie la problema lipsei fierului. Şi cum lordul era adeptul ideilor trăsnite, imediat s-a gândit la un inventator de asemenea trăsnit.

Iar cea mai potrivită persoană pentru a găsi o soluţie aparent paralelă cu realitatea, dar eficientă, i-a părut un anume Geoffrey Pyke , căruia i-a trecut prin cap (în timp ce se afla în America şi se străduia să conceapă oarece planuri ale unor posibile operaţiuni cu grupuri de comando în Norvegia, Alpii Italieni şi România – de ce nu şi-a dus ideea la bun sfârşit, poate scăpăm de sovietici ?!?) celebra idee care îi va defini reputaţia pentru următoarele decenii. Anume, faptul că navele de luptă nu trebuie construite neapărat din fier. „Dar din ce?” s-ar întreba orice minte la locul ei. Doar nu neîntoarcem la vasele cu pânze, nu? Ei bine, nu! Din gheaţă! Iniţial, Pyke s-a gândit la utilizarea unui aisberg natural (sau la crearea unuia artificial) pe care să se amenajeze o pistă pentru decolarea avioanelor şi – gata portavionul! Imediat, el i-a trimis, din New York, prin curier diplomatic, propunerea amiralului Lord Mountbatten, care i-a prezentat-o lui Churchill iar acesta, care probabil în acele timpuri ar fi acceptat şi un portavion amenajat pe un plaur din Deltă, numai să mai economisească fier şi aluminiu, a acceptat-o fără rezerve.

Pyke

Cu ocazia unor analize mai atente, însă, efectuate undeva la începutul lui 1942, a devenit evident faptul că un aisberg natural nu ar fi putut fi prea util cauzei. Pe lângă faptul că puţine aisberguri erau suficient de mari pentru modelarea unei piste pe suprafaţa lor, acestea mai aveau şi o supărătoare tendinţă de a se răsturna, ceea ce se putea dovedi destul de neplăcut pentru echipaj şi piloţi, şi crăpau foarte uşor. În plus, trebuia găsită o metodă de a manevra aceste aisberguri înspre locul unde era nevoie de ele, şi cum majoritatea teatrelor de operaţiuni nu se aflau în preajma Polului Nord, mai trebuia şi ca aisbergurile să nu se topească până nu îşi duceau la îndeplinire misiunea şi până nu era evacuat de pe suprafaţa lor tot personalul (şi aparatură aferentă). În final, echipă formată în jurul lui Pyke a realizat că gheaţa normală nu e o soluţie şi, în acest punct, era cât pe-aci ca proiectul să fie abandonat. Din fericire, a fost abandonat mai târziu, astfel că am şi eu despre ce scrie astăzi.

Trebuia deci găsit un alt fel de gheaţă, care se poate modela mai uşor şi nu se topeşte atât de repede. Pentru aceasta, echipa a apelat la un material inventat chiar de Pyke, denumit Pykrete, care constă într-un amestec de rumeguş şi gheaţă normală. Rumeguşul schimba, se pare, radical modul în care se comporta gheaţa, ea putând fi acum turnată în forme, ca fierul topit, devenind mai resistenta şi topindu-se mai greu. Atât de greu încât se spune că lordul Mountbatten a intrat peste prim-ministru în timp ce acesta făcea baie (presupunem că a bătut la uşă mai întâi şi a aşteptat un răspuns favorabil, că doar era un veritabil gentleman englez, nu?) şi a aruncat o bucată de Pykrete în apă fierbinte din cadă, la contactul cu care neconvenţionalul material a rezistat.

Ingredientele secrete

Cu toate acestea, a rezista pe timpul cât îi lua lui Churchill să facă baie era una, iar a naviga prin Atlantic suficient de mult cât să îşi justifice construcţia era alta, iar acest din urmă deziderat era semnificativ mai greu de realizat, Pykrete-ul topindu-ses totuşi, chiar dacă mai greu, aşa că Pyke a realizat, în curând, că un portavion din acest material ar fi avut nevoie de un complicat sistem de răcire (care să menţină temperatura Pykrete-ului la -16 grade Celsius) constând într-un motor şi nişte conducte care să transporte agentul de răcire până unde era nevoie de el.

Pentru a identifica proporţia optimă de rumeguş şi gheaţă, echipa lui Pyke a făcut o serie de experimente într-un adăpost secret de sub Smithfield Meat Market, în Londra, mai exact un fost depozit de carne congleata, la adăpostul unor animale îngheţate!

După această etapă, erau, bineînţeles, necesare câteva experimente cu un model redus la scară al viitorului portavion, precum şi, eventual, cu unul identic cu cel intenţionat. Pentru acest scop au fost alese câteva locaţii în Canada, mai exact Parcul Naţional Jasper (unde urmau să se execute trageri cu artileria şi teste cu explozibili pe câteva blocuri de pykrete) şi Patricia Lake, Alberta, unde a fost realizat un prototip de 18/9 metri, cu o greutate de 1000 tone. Pentru ca această gigantică îngheţată să nu se topească a fost nevoie de o instalaţie de răcire cu un motor de un cal-putere.

Imagini de la locul primelor teste, în Canada

Prototipurile au fost realizate de persoane care refuzaseră serviciul militar din motive, zice-se, de conştiinţă, aşa că erau folosiţi la tot felul de alte treburi. Se pare că nu li s-a spus niciodată ce fac, aşa că sunt foarte curios ce şi-or fi închipuit…

Care au fost concluziile testelor, e greu de spus, însă Churchill ar fi dat ordin să se construiască, totuşi, un portavion în mărime completa, ceea ce ne duce cu gândul la un oarecare succes. Mai mult, marina canadiană miza pe construirea vasului până la începutul lui 1944, şi calculaseră că materialele de care ar avea nevoie ar fi constat aproximativ 700.000 lire, calcul bazat pe proporţia optimă de 14% rumeguş şi 86% gheaţă determinată de Perutz, responsabilul cu testele din frigiderul din subteranele Londrei!

Apropos, fie-mi iertată paranteză: amestecul minune a fost inclusiv supus unor teste cu rezultate care ar fi putut fi tragice dar au rămas doar ilare. Astfel la o conferinţă ce a avut loc în Quebec în 1943, Lordul Mountbatten a venit cu o bucată de pykrete, să le arate lui Chirchill, Roosevelt, s cremei amiralilor şi generalilor aliaţi cât de rezistenţa poate fi. Pentru aceasta, a aşezat o bucată de gheaţă normală şi una de Pykrete la o oarecare distanţă, apoi şi-a scos pistolul şi a tras asupra lor. Bineînţeles, gheaţa s-a fărâmat, dar bucata de pykrete a rezistat, însă glonţul a risosat, a sfâşiat pantalonii amiralului King, după care s-a înfipt într-un perete. Şi Sir Alan Brooke a fost lovit în umăr de un glonţ ricoşat dintr-o bucată de Pykrete cu ocazia unui test similar. Oare de câte demonstraţii au nevoie englezii ca să se prindă că a sta în faţa unei bucăţi de Pykrete în care se trage cu pistolul e oarecum inoportun?

Revenind la subient, cam optimistă s-a dovedit estimarea canadienilor, de mai sus, dacă avem în vedere faptul că problema topirii nu fusese pe deplin rezolvată, iar ranforsările metalice suplimentare necesare urcau constul unei unităţi la 2.500.000 lire, fapt că a dus la amânarea construcţiei pentru anul următor…

Mai mult, pentru că SUA intraseră în război, trebuia găsit un loc în echipă şi unui reprezentant de-al lor, aşa că cel exclus a fost chiar G.Pyke! Aceasta din cauza unor conflicte mai vechi între el şi câţiva capi ai armatei americane, iscate cu icazia proiectelor despre care am vorbit la început.

Sub coordonarea lui Perutz (omul din frigider) şi a unui anume Bernal lucrul a continuat însă, cu anumite cerinţe suplimentare din partea Statului Major britanic: o rază de acţiune de 11.000 km, capacitate de a suporta valuri mai mari decât s-a programat iniţial, ca să nu mai spunem de fătul că Amiralitatea voia ca portavionul să fie invulnerabil la torpilele germane (ceea ce însemna o grosime a chilei de cel puţin 12 m!). Mai mult, pentru ca bombardierele grele să poată decola de pe puntea sa (ar fi fost singurul portavion care să permită aceasta) pista ar fi trebuit să aibă o lungime de aproape 610 metri!!! Dimensiunile astfel rezultate ale navei făceau necesară montarea unei cârme de 30 metri înălţime, Amiralitatea refuzând varianta de a vira prin modificarea vitezei motoarelor!

Reconstituire

Nava astfel rezultată (Habakkuk II, versiunea cea mai mare a seriei, după ce proiectul Habakkuk I, construit din lemn, a fost abandonat iar Habakkuk III ar fi reprezentat o versiune mai mică şi mai rapidă) ar fi avut un deplasament de 2,2 milioane de tone (!!!), turbinele cu aburi asigurând celor 26 de motoare electrice montate fiecare în câte o nacelă exterioară, pentru a nu încălzi şi topi nava o putere de 33.000 CP. Aisbergul acesta cu motor ar fi putut transporta 150 avioane (bombardiere bimotor şi/sau avioane de vânătoare). Cea mai mare problama a sa ar fi fost, însă, vulnerabilitatea la atacurile aeriene, împotriva cărora ar fi ripostat cu 40 de turele „duble-purpose” cu câte 2 ţevi de tun de calibrul 4.5” şi multe alte tunuri antiaeriene mai uşoare. În plus, s-a ridicat şi problema ranforsării punţii pentru a resista (cel puţin partea unde erau adăpostite avioanele) chiar şi impactului unei bombe de 1000 kg, aşteptare cam fantezistă aş zice… Oricum, personal, dacă aş fi fost comandant de flotilă aeriană în cadrul Luftwaffe, aş fi apelat la oarece bombe incendiare cu fosfor/napalm. Prietenii ştiu de ce…

Iar pentru a se apăra de navele inamice, Pyke sugerase, cât încă mai era implicat în proiect, folosirea unor conducte care să arunce, cu mare presiune, acelaşi material folosit la răcirea vasului înspre vasele germane, ale căror echipaje ar fi trebuit să îngheţe instantaneu la contactul cu acesta. Asta chiar că le întrece pe toate cele prezentate până acum. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă echipajul de pe, să spunem, Tirpitz, ar fi fost îmbrăcat mai gros la contactul cu jetul lui Pyke şi ar fi apucat să folosească tunurile din dotare…

În final, însă, nu a mai fost construită nici o navă de gheaţă. Până la urmă s-a dovedit că şi aceasta înghiţea foarte mult oţel şi alte materiale, în plus, era foarte înceată şi nici prea mult rost nu mai avea, atâta timp cât Salazar a schimbat macazul, închiriind bazele din Azore englezilor, gonindu-i pe fritzi de acolo, de unde bombardierele britanice puteau acoperi şi zonă care anterior nu putea beneficia de sprijin aerian, iar bombardarea Germaniei se putea face foarte bine decolându-se din Anglia…

Inclusiv „laboratorul plutitor” din Canada a fost dezafectat, apoi scufundat, în anii 70 o echipă de scufundători amatori descopeind-ul acesta făcând apoi subiectul cercetărilor istoricilor de la Departamentul de Arheologie al Universității din Calgary.

Surse: GuernseyDonkey, io9

– Adrian Bantaş –

Navighează în portal:

Resboiu Master; Armata Română; Forţe SpecialeSpace; Revista Resboiu; Forumul Resboiu;

1 Comment

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: