Prototip german al KPz-70, echipat cu motorul Daimler Benz
În deceniul al șaselea al secolului trecut, Războiul Rece era în plină desfăşurare.
În cazul în care s-ar fi ajuns la confruntări directe între cele două ideologii respectiv ramurile lor armate – NATO și Pactul de la Varșovia, acestea ar fi avut loc pe teritoriul Germaniei de Vest.
La momentul respectiv, Bundeswerh-ul avea o forță blindată echipată în mare parte cu tancuri M-48 de proveniență americană dar se făcea progresiv trecerea la blindate de fabricaţie proprie Leopard 1. În același timp, US Army avea dislocată o Brigadă de tancuri, echipată cu blindate M-60 Patton de-a lungul graniței dintre cele două Germanii.
Atât Leopard 1 cât și M-60 fuseseră dezvoltate pentru a contracara tancurile sovietice T-54/T-55 și varianta lor îmbunătățită, T-62. La începutul anilor ’60 atât nemții cât și americanii au aflat, prin metode specifice, că sovieticii au în dezvoltare o versiune mult îmbunătățită a T-ului 62, cu blindaj compozit și tun cu încărcare automată. Peste ani, proiectul sovietic va deveni T-64, tanc care va suferi de probleme tehnice și de fiabilitate până la retragerea din serviciu. Totuși, preconizata apariție a noului blindat sovietic însemna pierderea avansului tehnologic de catre vestici.
În consecință, planificatorii americani au concluzionat că este nevoie de dezvoltarea unui nou tanc care să asigure avansul tehnologic față de ruși nu doar cu câțiva ani, ci cu o întreagă generație. S-a tras concluzia că tancurile ”clasice” atinseseră potențialul maxim de dezvoltare, fiind nevoie de o schimbare radicală a filosofiei de proiectare. Atât vest-germanii cât și americanii se confruntau cu aceeași amenințare și ar fi luptat în același teatru de operații, context din care au rezultat cerințe identice pentru noul blindat ce urma să fie dezvoltat: acesta urma să aibă mobilitate mare, putere de foc și protecție ridicate.
Unul dintre prototipuri, demonstrand mobilitatea ridicata
Prin eforturile Secretarului Apărării de atunci, Robert McNamara, cele două națiuni, Germania de Vest și Statele Unite, au ajuns la un acord în vederea dezvoltării în comun a noului tanc. Produsul rezultat va fi denumit în State MBT-70 iar în Germania Kpz-70, având o greutate de aproximativ 45 tone. De dezvoltarea proiectului s-a ocupat în Statele Unite firma Allison, o subsidiară a gigantului General Motors, iar în Germania un concern format din Rheinische Stahlwerke, Krauss-Maffei, Keller & Knappisch și Atlas MaK.
Ambele echipe au ajuns la concluzia că MBT(KPz)-70 trebuie să aibă o siluetă joasă (și din cauza faptului că M-60, la data respectivă cel mai avansat tanc din inventarul american, avea o înaltime mai mare cu aproape un metru față de cel mai înalt tanc sovietic). Acest deziderat, împreună cu necesitatea unei mobilități mari pe orice tip de teren au dus la dezvoltarea unei suspensii hidropneumatice, extrem de avansată pentru perioada respectivă. Aceasta asigura o gardă la sol ce putea varia înte 10 si 70 cm, esențială pentru mobilitatea ridicată, în orice tip de teren.
Blindajul spațiat și stratificat, era de asemenea revoluționar. Blindajul exterior turnat era din confecționat din aliaj de oțel și tungsten, în timp ce stratul intern era turnat din oțel de înaltă duritate, asigurând și protectia împotriva schijelor rezultate în cazul penetrării învelisului extern. În partea frontală a carcasei, blindajul extern ajungea la aproximativ 10 cm grosime, cel intern la 15 cm, cele doua straturi fiind separate de un spațiu gol de aproape 18 cm, care ar fi asigurat si protecția împotriva loviturilor antitanc cu efect cumulativ (HEAT). Protecţia împotriva loviturilor HEAT şi HESH era foarte bună şi se preconiza că blidajul va fi suficient de rezistent la loviturile perforante APFSDS de 105mm.
Un alt prototip KPz-70. Suspensia hidropneumatica este la pragul minim, se observa tunul antiaerian de 20mm
Pentru obținerea siluetei foarte joase a MBT(KPz)-70 – 180cm de la podeaua cutiei blindate si până la limita superioară a turelei – a fost nevoie ca postul de conducere a blindatului să fie mutat în interiorul turelei. Datorită faptului că turela s-ar fi rotit în timpul luptei, proiectanții au imaginat o cupolă contrarotativă în care să fie asezat conductorul, astfel încât, indiferent de direcția în care ar fi fost orientată turela, acesta să fie aliniat cu carcasa blindată, pe direcția de mers a tancului.
În 1965 a început fabricația unei serii de prototipuri, până în 1967, ambele națiuni avînd la dispoziție câte 7 prototipuri pentru testări, cu teste de mobilitate ale carcasei blindate și trenului de rulare efectuate în 1966.
Proiectul a fost presărat cu probleme încă din faza de dezvoltare. Una dintre neînțelegeri a fost legata de unitățile de măsura în care ar trebui făcută proiectarea – metrice sau imperiale, în cele din urmă ajungându-se la realizarea documentației (bilingve) atât în sistem metric cât și în sistem imperial, lucru care, evident, a dus la cresterea costurilor. Și asta n-a fost singurul motiv de neînțelegere… Deși ambii parteneri au ales din start să folosească un motor diesel de mare putere pentru asigurarea mobilității, americanii au selectat un agregat energetic Continental AVCR cu 12 cilindri în V, răcit cu aer, de 1470 CP, în timp ce nemții au cochetat inițial cu un motor Daimler-Benz, selectând în cele din urmă un agregat de 1500 CP, proiectat de MTU. Motorul MTU MB 873 Ka-501 de 47.6 litri turbo-supraalimentat, racit cu lichid producea 1500 CP la 2600 şi putea folosi mai multe tipuri de combustibil. Îmreună cu cutia de viteze Renk HSWL 354, sistemul de frânare și cel de răcire, formau un agregat energetic care putea fi înlocuit în doar 15 minute.
MBT-70 lanseaza o racheta Shillelagh
Puterea de foc a fost iarăși un motiv de escaladare a costurilor, fiecare dintre cei doi parteneri selectând varianta proprie de înarmare. Americanii au ales sistemul tun/lansator XM-150. Sistemul, cu încărcare automată și telemetru-iluminator laser, era stabilizat în trei planuri putând lansa atât proiectile clasice cât și rachete antitanc Shillelagh ghidate prin laser. Special pentru acest sistem americanii au dezvoltat o nouă lovitură APFSDS – XM578, fabricată dintr-un nou aliaj de tungsten (pâna la 97.5 % din compoziție și o densitate de 18.5 grame/centimetru cub). În afara compoziției, o altă noutate era tubul cartuș combustibil al proiectilelor. Sitemul tun/lansator permitea angajarea eficientă a tancurilor inamince la distanțe maxime de 3 km… Atunci când funcționa. Pentru că arderea tuburilor combustibile lăsa reziduuri pe teava tunului, lansarea urmatoarei lovituri era problematică (uneori imposibilă); uneori apa pătrundea pe țeava tunului si uda muniția, producând umflarea incarcaturii de azvârlire care ducea la blocarea pe teavă a acesteia… Probleme similare au fost întampinate și la M-60A2 sau la tancul ușor M551 Sheridan, echipate cu sistemul similar XM-81. În cele din urmă M-60A2 au fost re-echipate cu tunuri clasice de 105mm.
Pentru suprimarea infanteriei, coaxiat cu tunul/lansator era montată o mitralieră de 7.62 mm cu o unitate de foc de 2700 cartușe. Pentru combaterea țintelor aeriene și a tintelor ușor blindate s-a apelat la un tun de 20mm, comandat de la distanță a cărui dezvoltare a fost la fel de problematică. Tunul era montat pe turela conductorului și atunci când nu era folosit era stocat intern fiind acoperit de panouri blindate.
Nemții au adoptat o soluție clasică, preferând să dezvolte un nou tun de 120 mm cu lungimea țevii de 44 calibre. Rezultatele testelor au fost atât de bune încât tunul Rheinmetall L44 va fi folosit mai târziu pe Leopard 2.
Tunul Rheinmetall L44, cu teava lisa de 44 calibre
Odată cu începerea testelor pe scara largă, din 1968, pe lângă problemele tehnice de tot felul datorate multitudinii de soluții și tehnologii radicale implicate în proiect, altele au iesit la iveală: datorită turelei contrarotative în care erau așezati, conductorii au început să sufere de dezorientare spațiala și în unele cazuri chiar de rău de mișcare. Nici nu putea fi vorba de operearea tunului antiaerian de 20mm, foarte complex, și de conducerea vehiculului, simultan.
Greutatea blindatului a crescut progresiv de la cele 46 tone inițiale până la 54 de tone. După alpicarea a diverse măsuri de reducere a greutății, aceasta s-a stabilizat în jurul valorii de 50 tone. Totuși tancul era mult prea greu pentru vehiculele blindate de recuperare sau podurile mobile de asalt aflate în dotare la data respectivă, necesitând investiții suplimentare în dezvoltarea unor asemenea sisteme.
Toate neînțelegerile între echipele de proiectare și dificultățile tehnice întâmpinate au dus la escaladarea necontrolată a costurilor. Astfel deși se preconiza o valoare a proiectului de 80 milioane $ sau 292.8 milioane mărci germane, lipsa de colaborare între cele două echipe de proiectare (ce reprezentau națiuni cu cerințe similare dar soluții diferite la aceleași probleme) a dus la cresterea costurilor până la 303 milioane $ (1.1 miliarde mărci) în 1969, la doar un an de la începerea testelor pe scara largă. Prețul unitar devenise de 5 ori mai mare decât se preconizase inițial.
Vedere generala MBT-70
La sfărșitul lui 1969, după ce injectaseră în program 476 milioane de mărci (echivalentul a 130 milioane $) nemții se retrag din proiect, preferând să înglobeze lecțiile învățate si tehnologiile dezvoltate într-un proiect propriu numit Keiler, proiect care, în cele din urmă, va duce la apariția tancului pe care astăzi il numim Leopard 2.
În aceeași perioada, peste Atlantic, proiectul a intrat sub lupa Congresului din cauza costului foarte mare, în cele din urmă finanţarea lui fiind suspendată în Ianuarie 1970. Americanii au continuat dezvoltarea proiectului sub o noua formă, XM-803, promiţând livrarea unui produs mai ieftin decât MBT-70. În cele din urmă, MBT-70 în noua formă, va fi complet anulat în decembrie 1971.
Surse text și foto:
GlobalSecurity
Panzerbaer
TankNet
MilitaryFactory
– Marius Constantin –
Nu a existat şi un prototip cu două tunuri de 105 mm? Dau e vorba de altceva?
*sau
a fost pe la sfarsitul anilo ’80, inceputul anilor ’90 , un prototip de leo3, cu 2 tunuri de 120mm care sa traga la coincidenta, dar la o dieferenta de o secunda intre ele…erau speriati de evolutia blindajelor sovietice, dar pina la urma Cortina de Fier a cazut, au pus mina pe tancurile rusesti din fosta RDG, si s-au linistit… 🙂
Nu bre… Doar durda de 152mm. Nemtii au pus L44 de 120mm… Tot nemtii au facut ceva in genu’ a ce zici ‘mneata..pe o carcasa modificata de Leo2, cu doua tunuri de 120mm…
Poate o sa ma ocup si de asta, in limita timpului disponibil :d
Proiectul trebuie ca sa fim seriosi nu avea cum sa mearga, prea “sucit” cas a spun asa. Toti cei care au incercat ca sa reinventeze tancul au cam dat-o in bara pana acum, mai putin Israelul cu seria Merkava care are cateva elemente specifice MLI-urilor. Sa pui conducatorul tancului in turela este totusi o idee tare nastrusnica si nepractica.
Prea complex, nu?
Nu numai prea complex dar si prea futurist, in afara de S-Tank al Suediei nu prea stiu proiecte care sa fi revolutionat conceptul si sa se fi implementat pana la urma. O sa vedem ce iese din Armada al Rusiei – astia de-obicei sunt practici dar mai dau si ei o gramada de gherle.
Bre…Solutiile tehnice utilizate au rezultat din cerintele operationale. Conductorul a fost instalat in turela pentru ca s-a dorit o silueta foarte joasa (doi metri in cazul in care suspensia era coborata la nivelul minim), ceea ce a insemnat ca nu era spatiu suficient pentru draivar in carcasa blindata… Dupa inceperea testelor si descoperirea problemelor de (dez)orientare ale conductorilor s-a luat in considerare mutarea lor inapoi in cutia blindata. Si pentru ca nu se punea problema unei asezari “clasice” a pilotului s-a decis dispunerea lui intr-o pozitie foarte inclinata…aproape orizontala, intins pe spate… Dar asta insemna lungirea carcasei blindate pentru crearea spatiului necesar compartimentului conductorului, care ducea implicit la o crestere foarte mare a greutatii (datorata blindajului). Asta in conditiile in care greutatea totala sarise deja cu aproape 10 tone peste valoarea proiectata initial…
Stiu cum este cu caietele de sarcina si ce idei le pica unora prin minte, de multe ori se modifica din mers si MBT 70 nu este o exceptie.