Printre drăciile pe care mintea omenească le-a scornit într-un mod neomenesc, servim în seara asta un super cuirasat japonez:

Zburătorul, de...

Pardon, nu mai fac.

Nu e ăsta.

2 sec’… hmmm…, aşaaa, mhm… e-tel:

Design A-150 Super Yamato

Grăsuţul cu pricina a chinuit proiectanţii de prin ’38-39 şi până prin ’41. O mie nouă sute.

Acuma, nu o să stric nici un farmec spunând că oamenii ăia au muncit degeaba la desene şi că nu s-a pus nici măcar de întinsul chilei, pe motiv că era nevoie urgentă şi mult mai practică, de alte tipuri de nave. Oricum, aşa s-a lăsat pe la toţi. Ba chiar mai rău, pentru că atunci când restul marilor puteri plănuiau posibila dotare cu super-cuirasate, japonezii contruiau de zor la clasa Yamato. Aşa că,să nu ne întristăm, pentru că nici superclasele Montana (SUA), Lion (UK), H (Germania), Sovyetskiy Soyuz (URSS) n-au fost mai breze.

Conform planificării, primele nave ale clasei Super Yamato ar fi trebuit să poarte numerele 798 şi 799, iar construirea lor s-ar fi lăţit între 1942 şi un estimat 1946. Ceea ce, mai bine că nu s-a întâmplat. Japonia nu stătea bine cu resursele, iar cele două nave – dacă s-ar fi rezumat la doar două – ar fi costat prea mult materiale şi cel mai probabil atât finalul cât şi carierele nu ar fi fost prea diferite cele ale navelor clasei Yamato.

A-150 Şi May Yamato

În primă fază, s-a dorit ca noua clasă de super-cuirasate să fie echipate cu opt ori nouă super-tunuri de 510 milimetri calibru, sau 20,1 inch, dispuse în turele cvadruple sau triple. Asta ar fi fost de rău…

Japonezii experimentaseră şi deveniseră experimentaţi în ceea ce priveşte artileria super-grea de la bordul navelor, construind prin ’20-’21 un tun de 480 mm, iar navele din clasa Yamato urmau să apară înarmate cu impresionantele turele triple cu ţevi de 460 mm.

Echiparea navelor din clasa Super Yamato cu tunuri de 510 mm era vitală pentru japonezi, pentru a contracara navele americane ce ar fi fost construite ca şi replică echivalentă clasei Yamato, nave americane ce ar fi fost foarte probabil dotate cu tunuri de 460 m.m.

Deşi planurile programului A-150/Super Yamato au fost distruse la finalul războiului, se cunoaşte despre armament că ar fi fost compus din şase tunuri de 510/45 mm în turele duble, arme din care deşi după capitularea Japoniei nu au fost găsite nici una, se pară că până prin 1941 fuseseră construite deja unul sau chiar două tunuri.

Impresie de mână de om: aşa ar fi arătat. Tablou în untură.

Turelele bateriei principale ar fi trebuit să cântărească 2780 tone, adică ceva mai mult decât deplasamentul unui distrugător, şi s-ar fi răsucit cu 2 grade pe secundă într-o plajă de de 120 grade către babord sau tribord.

Tunurile ar fi tras un proiectil, până la maximum un proiectil şi jumătate pe minut şi ar fi putut fi elevate de la -5 până la 45 de grade. Cu o lungime de 23,56 metri, un tun ar fi cântărit 227 tone şi ar fi tras proiectile perforante cu greutatea de 1900-2000 kg, sau cu mare putere explozivă, grele de 1858 kg.

Despre bateriile secundare, nu se cunoaşte decât că ar fi cuprins multe piese de 100/65 mm, sau 3.9 inch, adică cel mai bun tun antiaerian construit de Japonia în Al Doilea Război Mondial.

Din estimări şi planificări, a rezultat că navele acestei clase  ar fi avut circa 90000 tone deplasament, dar viteza maximă ar fi fost de 30 noduri.

A-150 desen

Surse: