Tehnica Militara

Martea Tehnica: I-400

I-400

Nu numai Miercurea Proiectelor Abandonate are parte de subiectele interesante atacate de colegul nostru Adrian Bantaş. În seara aceasta la rubrica Marţea Tehnică avem un program îndrăzneţ, de excepţie din punct de vedere tehnic: submarinele clasei I-400.

Mai întâi însă, câte puţin despre japonezi şi submarine, în general. Cum era de aşteptat, samuraii secolului XX, izolaţi în mijlocul oceanului, s-au preocupat încă de timpuriu de acest subiect. Mai exact, japonezii au achiziţionat primele lor submarine în 1905, de la United States Electric Boat Company, la doar patru ani de la data lansării primului submarin american (USS Holland). Vasele erau livrate pe bucăţi, fiind apoi ansamblate la Şantierul Naval Yokosuka.

Şi divizia de profil a Kawasaki a cumpărat câteva planuri pentru a produce, sub licenţă, câteva nave din Olanda, construind două unităţi cu ajutorul unor ingineri americani, Chase şi Herbert pe numele lor.

Zadarnice eforturi, aş spune. Cel puţin deocamdată. Pentru că submarinele nu au fost folosite, nici în războiul ruso-japonez şi nici în vreun alt conflict. Cu toate acestea, la baza Kure s-a format o flotilă de submarine, prima din istoria japonezilor.

Un oarecare progres s-a înregistrat în perioada interbelică, atunci când Japonia, cu ajutorul câtorva U-boot-uri germane primite drept daune de război după 1918 a dezvoltat o gamă vastă de submarine care vor fi folosite apoi în decursul războiului, poate cea mai extinsă gamă de submarine folosită, cel puţin până atunci, de vreun stat beligerant. În dotarea Marinei Imperiale se regăseau submarine adaptate celor mai variate misiuni ce le puteau fi încredinţate, iar unele din ele aveau capacitatea de a transporta avioane de vânătoare. În plus, japonezii deţineau şi cea mai avansată torpilă din Război, Type 95, cu propulsie pe bază de hidrogen.

I-400 avea să fie, însă, ceva total diferit de ceea ce se crease până atunci. Ideea dezvoltării sale a aparţinut amiralului Isokoru Yamamoto (capul limpede al japonezilor, care s-a opus, de altfel, şi intrării în război împotriva Americii), acesta realizând repede că Japonia nu poate câştiga războiul pentru simplul motiv că nu este capabilă să atace partea continentală a Americii. Cum portavioanele nu păreau o soluţie, Yamamoto s-a gândit să atace oraşele de coastă, cu instalaţiile lor portuare folosind nişte bombardiere lansate de pe submarine. Sigur americanii nu s-ar fi aşteptat la asta!

I-400 în larg

După câteva studii realizate de subordonaţii săi, Yamamoto a înaintat Cartierului General al Flotei propunerea sa pe 13 ianuarie 1942. Concret, amiralul voia să aibă la dispoziţie 18 submarine care să poată parcurge distanţa dintre Japonia şi Coasta de Vest, apoi să patruleze de-a lungul acesteia de 3 ori şi să se întoarcă acasă (e bine că nu a omis acest aspect, cum ne-am aştepta de la japonezi) sau să se poată deplasa în orice punct de pe glob şi înapoi (clar, Yamamoto nu era adeptul procedeului kamikaze!) fără să alimenteze. În plus, era necesar ca fiecare submarin să poată lansa măcar două avioane înarmate cu o torpilă sau o bombă de 800 kg.

Urmând directivele, pe 17 martie (probabil au lucrat şi noaptea!) planurile erau gata, iar construcţia a început la 18 ianuarie 1943, la şantierul naval de la Kure.

După doborârea avionului lui Yamamoto, în drum spre insulele Solomon, necesarul de 18 submarine a fost redus la 9, apoi la 5, după care la 3, doar I-400 şi I-401 fiind lansate.

Haideţi să vedem ce a ieşit, însă, pe “poarta şantierelor”. I-400 era cel mai mare submarin din lume la momentul lansării la apă (şi a rămas aşa până prin anii 60!), cu aproape 60% mai mare decât locul doi, americanul USS Argonaut, având o rază de acţiune dublă (putând face inconjorul lumii de 1,5 ori!), asigurată de cele patru motoare de câte 2.250 CP.

În port

Lungimea submarinului măsura 120 metri, iar deplasamentul era de 5600 tone, dublu faţă de cele mai mari submarine americane. Pentru a putea suporta greutatea avioanelor chila submarinului avea o structură similară cifrei 8, ceea ce îi conferea o rezistenţă superioară.

Cele 3 avioane pe care le putea transporta fiecare submarin (la care se adăugau numeroase piese de schimb) erau depozitate într-un compartiment cilindric, etanş, situat deasupra punţii, cam pe la mijlocul acesteia, măsurând 31 m lungime şi 3,5 în diametru. Poarta acestuia putea fi deschisă atât din interior, printr-un sistem hidraulic, cât şi din exterior, manual. Etanşarea uşii hangarului se realiza cu ajutorul unei garnituri de cauciuc de 2 inch grosime.

Pentru recuperarea hidroavioanelor dintre valurile Pacificului submarinul era dotat şi cu o macara capabilă să ridice 4,5 tone, cu un braţ operat electric având o lungime de 11,8 metri şi care putea fi ridicată până la o înălţime de 8 m cu ajutorul unui motor.

Iar deasupra acestui hangar niponii au plasat trei turele cu câte trei tunuri antiaeriene de 25 mm automate, la care se adăugau alte trei plasate în diferite locuri pe punte. Să nu uităm nici tunul de 140 mm, cu o rază de 15 km, armamentul principal pentru lupta la suprafaţă.

Hangarul submarinului

                Nici sub apă acest tip nipon nu era un adversar lejer, cu ale sale 8 tuburi lanstorpilă plasate la proră.

            Pentru a evita deteriorarea chilei din cauza acumulării de sarcini magnetice la frecarea cu apa, la suprafaţă, de-a lungul submarinelor constructorii au montat câteva cable de demagnetizare, o tehnologie de vârf la ora aceea, la care se adăuga, la capitolul tehnologiilor încorporate, radarele (Mark 3 Model 1 pentru detectarea avioanelor, cu o rază de acţiune de 80 km şi Mark 2 Model 2 pentru detectarea atât a avioanelor, cât şi a navelor inamice), un sistem de avertizare la localizarea prin radar E27, cele două periscoape germane lungi de 12,2 m, unul pentru vederea pe timp de zi iar celălalt pentru vedere pe timp de noapte  şi dispozitivul snorkel, ce permitea încărcarea bateriilor din imersiune.

             În scopul derutării sonarelor de pe distrugătoarele americane, I-400 era învelit cu o mixtură de cauciuc, azbest şi adezivi, tot de inspiraţie germană.

 

             Câteva cuvinte despre avioanele din dotare

 

           Aparatele folosite, Aichi M6A Seiran erau special proiectate pentru a putea fi stocate în hangarul aferent submarinelor (aripile şi cozile lor puteau fi pliate, avionul ajungând astfel la diametrul elicei) şi pentru a putea decola de pe acestea, şi puteau transporta câte o torpilă sau o bombă de 800 kg. Viteza maximă se situa în jurul a 475 km/h, anvergura aripilor de 12 m, la o lungime de 11.6 m. Cele 3 avioane puteau fi pregătite de zbor şi lansate în 45 minute de către o echipă de 4 marinari! De altfel, pentru uşurinţa ansamblarii pe timp de noapte, majoritatea părţilor avionului erau învelite cu o vopsea luminescentă.

             Decolarea avioanelor era facilitată de o catapultă Type 4 Nr. 2 Model 10 cu aer comprimat, de 26 m lungime, plasată pe puntea faţă a submarinului, avionul fiind montat pe catapultă cu ajutorul unor sisteme de ataşare aflate de-a lungul fuselajului. În afara catapultelor, propulsarea avionului se efectua şi cu ajutorul unui mecanism bazat pe o serie de pistoane hidraulice montate dedesubtul catapultei, pentru maximizarea forţei propulsării, necesară ţinând cont de lungimea insufucientă a „pistei”.

           De remarcat este şi faptul că serviciile secrete aliate nu au aflat de existenţa avioanelor Seiran decât după sfârşitul războiului!

Aichi M6A Seiran

Atacul asupra Canalului Panama

 

             După cum îi ştim, japonezii au căutat pe tot timpul războiului să lovească decisiv America, fără prea mulţi sorţi de izbândă, însă, iar din seria planurilor nipone face parte şi un posibil atac, purtat cu ajutorul submarinelor I-400 şi avioanelor Seiran, asupra Canalului Panama.

             Ideea le-a venit, se pare, în vara anului 1943, iar până la sfârşitul acestui an au început şi operaţiunile de strangare de informaţii asupra Canalului. Cu această ocazie Marina Imperială a aflat, interogând un prizonier american ce făcuse, anterior, parte din personalul de gardă la Canal că, pe măsură ce balanţa războiului se înclină în favoarea americanilor, paza Canalului Panama se diminua, ajungând până la un nivel neglijabil spre sfârşitul conflictului, întrucât un atac asupra ecluzelor părea din ce în ce mai improbabil. Mai mult, un inginer japonez care a lucrat la proiectarea şi supravegherea lucrărilor de construcţie a pus la dispoziţia Armatei toate planurile edificiului, aşa că niponii aveau de acum o imagine completă despre punctele vulnerabile, dar şi despre zonele care, atacate, ar produce cele mai mari pagube americanilor.

             Odată informaţiile obţinute, japonezii au trecut la pregătirea raidului, comandând încă două submarine. Iniţial, cele 10 avioane disponibile trebuiau să lanseze 8 bombe de 800 kg şi 2 torpile asupra ecluzelor Gatun însă, deoarece nu au reuşit să instruiască decât un singur pilot de Seiran în lansarea torpilelor au renunţat la acestea!

             Planul prevedea trimiterea unei flotile de 4 submarine (I-400, I-401, I-13 şi I-14) care urmau să navigheze până în largul coastelor Ecuadorului, la 185 km de acest reper urmând să lanseze avioanele Seiran, fără flotoare, la ora 00:30 într-o noapte fără lună. Avioanele urmau să zboare la o altitudine de 4000 m deasupra coastei Columbiei, până în apropiere de Colon. De acolo urmau să vireze spre vest apoi spre sud-vest, urmând să ajungă în preajma ecluzelor în zori. După bombardarea acestora, avioanele ar fi revenit într-un punct dinainte stabilit, unde, după amerizarea forţată, echipajele acestora ar fi fost recuperate de către submarine (nici de data aceasta nu avem kamikaze??? Foarte nejaponez!).

             Atât de nejaponez încât, până la urmă, prin 1945 s-a decis ca raidul de bombardament să fie transformat într-unul kamikaze, lucru ţinut secret până când unul dintre piloţi a observat cum mecanismele de prindere a bombelor erau scoase de pe avioane, asupra lui facîndu-se presiuni pentru a nu le comunica celorlalţi ceea ce observase.

             Imediat au început şi antrenamentele, pentru care niponii construiseră o machetă de lemn a Canalului Panama însă, dat fiind faptul că americanii se apropiau deja de arhipleagul nipon, unde se pregăteau să debarce, planul iniţial a fost abandonat, optându-se pentru un atac asupra celor 15 portavioane americane concentrate lângă atolul Ulithi.

             Acest al doilea atac trebuia să se desfăşoare după ce avioanele de recunoaştere transportate tot de submarine confirmau prezenţa portavioanelor şi urma să fie tot unul kamikaze (cum Yamamoto murise, se pare că japonezii nu mai recurgeau la atacuri convenţionale). Seiran-urile urmau să zboare la o altitudine de 50 m (spre a nu fi detectate de radar şi de avioanele de vânătoare americane), fiecare având atassata o bombă de 800 kg, pentru un plus de efect distrugător. Mai mult, avioanele au fost vopsite în argintiu şi li s-a desenat o stea americană, însă piloţii s-au arătat deranjaţi de acest gest dezonorant!

             Până la urmă raidul nu a mai avut loc, unul din submarine fiind scufundat de un distrugător înainte de a prelua avioanele necesare, iar Japonia capitulând înainte ce zborul să poată fi efectuat.

Reconstituire grafică

        După război, americanii au preluat submarinele rămase pentru inspecţie însă, aflând că sovieticii vor să trimită şi ei o echipă spre a lua cunoştinţă de submarine, în cadrul operaţiunii Road’s End, le-au transportat într-o altă locaţie, aproape de Nagasaki,  unde le-au scufundat cu ajutorul explozibilului C-2.

Surse: ww2db, Pacerfarm, Pacificwrecks, Defence.pk, ww2pacific, Combinedfleet, Wikipedia.

– Adrian Bantaş –

Navighează în portal:

Resboiu Master; Armata Română; Forţe SpecialeSpace; Revista Resboiu; Forumul Resboiu;

6 Comments

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: