Sus pe crestele abrute,

Unde vulturu-i stăpân!

Urcă vânători de munte…

Dragi cititori! Astăzi încep notiţa, cu oareşice întârziere, ce-i drept, cu câteva versuri dintr-un cunoscut cântec ostăşesc, ce arată nici mai mult, nici mai puţin decât arma ce dorim a o felicita astăzi la împlinirea a 98 de ani de la înfiinţare.

Înfiinţarea vânătorilor de munte s-a petrecut la data de 3/16 noiembrie 1916 prin ordinul Marelui Cartier General nr. 294 unde se stipula că Şcoala Militară de Schiori de la Bucureşti era transformată în Corpul Vânătorilor de Munte. Acest corp era iniţial organizat pe trei batalioane a trei companii cu un efectiv de 2000 de oameni, conform sursei.

În ordin era stipulat că “Aceşti vânători de munte vor fi instruiţi pentru războiul de munte, toţi vor cunoaşte mersul pe schi.” În referatul de motivare a constituirii mai era stipulat că “schiorii sunt mai cu seamă destinaţi misiunii de recunoaştere, de siguranţă şi de legătură, deci este nevoie de oameni de elită pentru a forma numeroase patrule. Schiorii mai pot fi chemaţi a funcţiona şi ca unitate tactică, în special în trecătorile Carpaţilor care nu sunt străbătute de drumuri carosabile, pe unde numai schiorii pot efectua operaţiuni de recunoaştere sau se pot opune incursiunilor inamicului… Se va înfiinţa un corp specializat şi permanent de trupe de munte cu denumirea de vânători de munte”.

Alegerea denumirii nu trebuie să surprindă. Începând de la 1860, în Armata română încep a funcţiona vânătorii, cu un prim batalion pedestru. Vânătorii erau unităţi de infanterie de mai mici dimensiuni, la nivel de batalion, în vreme ce infanteria grea, infanteria de linie, cum era denumită, era împărţită în regimente a câte două batalioane. Între noi fie vorba, primul batalion de vânători tot opt companii avea, deci arăta aproape ca un regiment, dar aceasta este altă discuţie. Misiunea tactică a acestui batalion era aceea de a participa în cadrul terenului la angajarea inamicului cu foc, la participarea misiunilor de cercetare şi celor de ambuscadă. În timp specialitatea a căpătat mai multe batalioane, la 1877 fiind deja patru, dar acum împărţite doar pe 4 companii iar la 1914 deja ajung la 10.

Înfiinţarea Corpului Vânătorilor de Munte nu s-a petrecut în cele mai bune condiţii, din punct de vedere al situaţiei strategice a României din acel moment în care inamicul străpungea linia Văii Jiului şi debuşea în nordul Olteniei.

Adunarea ofiţerilor şi trupei pentru constituirea noii arme s-a executat în cazarma Regimentului 4 Roşiori din Bucureşti, unde însă, odată cu eşecul ofensivei de pe Neajlov, au fost retraşi succesiv, până la Târgu Neamţ. Aici la 27 decembrie 1916/9 ianuarie 1917, Corpul a fost transformat într-un singur Batalion de Vânători de Munte, dar cu efective dublate la 4000 de oameni împărţiţi în 5 companii de puşcaşi, 2 companii de mitraliere şi o secţie T.F.F., adică telegrafie fără fir, mai pe scurt transmisionişti. De acum până în iunie, unitatea a început un amplu program de instrucţie. Batalionul era instruit să funcţioneze atât la nivel de unitate, cât mai ales la nivel de subunităţi, la nivel de companie şi pluton.

Din acest mod de acţiune au rezultat şi porecle ale companiilor astfel: Compania 1  se numea Tigrii, Compania a 2-a – Şoimii, Compania a 3-a – Haiducii, Compania a 4-a – Leii, Compania a 5-a – Pandurii, Compania 1 mitraliere – Smeii, Compania a 2-a mitraliere – Balaurii.

Ei bine, acest batalion şi-a făcut botezul focului în bătălia Oituzului înscriind în cartea de onoare primele titluri cu numele Tg. Ocna, Cireşoaia şi Coşna.

Şi ca o urmare a acestor titluri, unitatea revenită Regiment 8, numerotat în continuarea unităţilor de vânători, apoi batalion, cu ocazia “păcii strâmbe” apoi din nou Regiment 8 Vânători de munte, acesta participă la campania din 1919 în cadrul ofensivei la vest de Tisa, participând la campania ce are ca final cucerirea Budapestei. La această ultimă reorganizare trebuie menţionată şi introducerea în regiment şi a unui batalion de voluntari ardeleni ca al patrulea batalion al regimentului.

Tot în acest an cetina de brad devine însemnul unităţilor de vânători de munte, cetină ce are literele V.M. înscrise în aceasta. Legenda spune că Principele Carol, viitorul Carol II, fiind cap al regimentului, participând la o nuntă a unui ofiţer din regiment, a observat că toată sala de mese era pavoazată cu cetine de brad tăiate în forma astăzi cunoscută şi a decis ca acesta să fie de atunci însemnul unităţii. Până atunci unitatea purta, ca şi azi, culoarea de armă verde închis, preluată de la vânători, dar cu literele V.M. majuscule în locul cifrei regimentare de la epoleţi şi coifuri.

Nu putem astfel decât să urăm LA MULŢI ANI VÂNĂTORILOR DE MUNTE! păstrători atât ai unei vechi tradiţii de unitate de elită a Armatei române!

Să prezentăm şi câteva imagini cu această unitate, preluate din lucrări de profil.

vanatori mitraliera 1917

vm 2

 

Surse:

Col. (r.) Vasile Pricop, Col. Gheorghe Suman, Col. Marin Zaharia, Epopeea Vânătorilor de Munte din Armata Română, Bucureşti, Editura Militară, 1992.

Col. (r.) Gheorghe Suman, Gl. bg. (r.) Mihail Perju, Gl. bg. Ion Bucaciuc, Istoria Brigăzii (Diviziei) 2 Vânători de munte ” Sarmizegetusa”, Bucureşti, Editura Pro Transilvania, 2003.

Istoria Militară a Poporului Român, volumul IV.

– drd. Emil Boboescu –