Fortele Terestre Istorie

La Multi Ani Fortelor Terestre

Dragi cititori! Astăzi avem deosebita plăcere de a ura mulţi ani sănătoşi şi fericiţi tuturor purtătoarelor şi purtătorilor numelui Marelui Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruinţă.

Totodată, astăzi, cu această ocazie sărbătorim şi Ziua Forţelor Terestre, al căror protector este Sfântul Gheorghe, cărora, pe această cale, dorim să le urăm La Mulţi Ani şi la cât mai multe misiuni îndeplinite!

Această alegere a patronului nu trebuie să ne mire. Tradiţia, atât românească, cât şi europeană, am putea spune, a folosit numirea sfinţilor ca patroni ai diverselor bresle sau unităţi militare. Rădăcinile acestei tradiţii, de folosire a simbolurilor sacre pe însemnele variilor corpuri, îşi are tradiţia din antichitate, însă, odată cu antichitatea târzie şi evul mediu timpuriu simbolurile creştine intră în utilizarea simbolistică clasică. Primul exemplu de acest gen este chiar utilizarea hrismonului, a monogramei lui Hristos, un X (h) şi un P (r) greceşti încrucişate, pe hampele drapelelor imperiale bizantine, de către împăratul Constantin. Nu trebuie uitaţi nici musulmanii care au practicat punerea de citate din spusele Profetului pe însemnele de reprezentare. Şi cum aceste însemne de reprezentare de cele mai multe ori sunt redate prin steaguri, de diverse tipuri sau mărimi, ne vom apleca puţin asupra acestora.

Cele mai vechi drapele cu caracter militar păstrate până astăzi în România sunt două steaguri din vremea lui Ştefan cel Mare. Aceste steaguri au fost descoperite în Mănăstirea Zogravu de la Muntele Athos şi aduse în România cu destule eforturi de către statul român înapoi în ţară. Uzul acestor drapele a fost unul pus sub semnul întrebării de anumiţi istorici, dacă sunt drapele militare sau prapuri bisericeşti. Concluzia noastră este că, conform legendei aducerii, acestea au fost drapele victorioase pe care domnitorul le-a trimis mănăstirii pentru celebrarea victoriei. Controversa a plecat de la aspectul acestora ce se confundă cu aspectul bisericesc, deşi este un fapt dovedit astăzi că multe din steagurile militare ale epocii aveau acelaş mod de purtare.

Ambele drapele au pânza de fond roşie şi au forme dreptunghiulare. Unul este un dreptunghi perfect iar celălalt este un pătrat din care coboară trei franjuri mari în jos, în formă de unghi ascuţit. Primul are ţesut din fir de aur şi argint o icoană a Sfântului Gheorghe şezând pe un tron, cu sabia scoasă în mâna dreaptă şi mâna stângă pe lamă, iar picioarele sale strivesc balaurul. Deasupra capului, doi îngeri îi coboară coroana, unul având într-o mână o sabie, iar celălalt o cunună. Icoana este înconjurată de inscripţia votivă a domnitorului. Cel de-al doilea steag are reprezentată icoana clasică a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, alături de reprezentarea domnească în poziţie votivă şi o cetate în fundal. Deasupra acestei scene, dintr-un nor este observată voinţa divină, reprezentată printr-o mână binecuvântătoare. Pe cealaltă faţă este reprezentată icoana Botezului Domnului. Flamurile atârnânde au motive florale şi capete de înger, ca şi cele patru colţuri ale pânzei centrale ce separă inscripţia de slavă.

Observăm astfel cum, din cele mai vechi drapele deţinute, îl avem pe Sfântul Gheorghe ca protector al oştirii.

P1250758

P1250755

Mai sus avem două reprezentări ale acestor drapele.

Următorul steag istoric ce poartă icoana Sfântului Gheorghe alături de icoana Sfintei Treimi şi icoana Sfântului Teodor este steagul lui Tudor Vladimirescu. Drapelul păstrează tipicul steagurilor militare de ev mediu şi epocă modernă timpurie având pe faţa sa reprezentate atât icoanele descrise mai sus, cât şi stema Principatului Valahiei, acvila cruciată şi conturnată înconjurată de o cunună de lauri, lângă care, de-a dreapta şi de-a stânga, se află inscripţia votivă. De această dată inscripţia este scrisă în limba română, însă tot cu litere chirilice. Pânza drapelului este aurie, dispunerea fiind ca cea a steagurilor de astăzi, iar hampa avea în vârf un cap de suliţă de asemenea auriu, ca mai toate drapelele militare ale epocii, în special ale vecinilor, Imperiul Austriac şi cel Rus. Un alt aspect interesant al acestui drapel este utilizarea a trei ciucuri lungi, prinşi precum cravatele de steag, atârnând de la vârful de lance în jos. Unul este împletit din mătase roşie şi galbenă, al doilea, din mătase galbenă şi albastră, iar al treilea, din mătase albastră şi roşie.

P1250784

 

Coborând pe axa timpului mai aproape de noi, vom ajunge la perioada regulamentelor organice şi, mai exact, la înfiinţarea primelor unităţi militare moderne în principatele dunărene. Astfel ne vom duce în Moldova din nou unde, la 1834 se distribuie drapele noilor unităţi formate. Aceste drapele, deşi aveau aspectul modern cunoscut, purtau în continuare variaţiuni între feţele acestuia. Drapelele distribuite de Mihail Sturdza, din care se păstrează doar două, unul de dimensiuni mai mari şi altul de dimensiuni mai mici, sunt identice ca şi compoziţie. Acestea au pânza roşie pe care este cusută o mare cruce albastră, astfel formându-se un drapel albastru cu patru cantoane, pătrate în colţuri roşii. Pe o faţă se află stema principatului moldovean, capul de bour, înconjurat de o cunună de laur, cu o coroană princiară şi o stea în opt colţuri deasupra, iar în fiecare canton se găseşte câte o stea în opt colţuri. Pe cealaltă faţă, locul stemei este luat de icoana Sfântului Gheorge ucigând balaurul, iar în colţuri apar câte un M rond, monograma principelui Mihail Sturdza.

P1250800

P1250797

 

Aceeaşi situaţie o întâlnim în aceeaşi epocă şi în Ţara Românească unde, deşi apar steaguri tricolore pentru oştire, se păstrează şi un drapel monocrom, roşu, datat a fi acordat la 1842, la venirea domnitorului Gheorghe Bibescu. Acest steag are pe o faţă stema principatului, acvila munteană, încadrată într-un scut. Scutul are ca tenanţi doi lei rampanţi, o coroană princiară ca timbru, adică deasupra iar în spate şi la picioarele leilor, elemente militare, drapele, tunuri, ghiulele, stindarde, lănci şi săbii. Pe cealaltă faţă apare iarăşi, icoana Sfântului Gheorghe ucigând balaurul.

P1250801

drap t rom 1842

 

Această tradiţie ulterior dispare odată cu apariţia drapelelor tricolore cu feţe identice, sau aproape identice, odată cu distribuirea noilor drapele ale Armatei Principatelor Unite, unde variaţiunile de feţe dispar aproape de tot.

Însă tradiţia este recuperată odată cu apariţia steagurilor de identificare în cadrul Armatei Române contemporane. Aici icoana Sfântului Gheorghe apare pe steagul Statului Major al Forţelor Terestre, pe una dintre feţe, pe cealaltă fiind prezentă stema acestuia, şi pe steagul de identificare al Statului Major General, care combină cele trei însemne heraldice, ale celor trei state majore de categorii de forţe.

1_2_SMFT_steag

 

Observăm astfel cum protectoratul Sfântului Gheorghe asupra unităţilor militare ale armatei de uscat se întinde pe o lungă linie de timp iar readoptarea acestuia în timpuri contemporane nu ne apare decât a o revenire la principiile tradiţilor de luptă româneşti. Nu trebuie să uităm faptul că, până în 1948, fiecare unitate militară avea câte un patron în a cărui zi îşi putea serba ziua unităţii. Multe dintre unităţile de infanterie şi Şcoala de Cavalerie a epocilor respective îl aveau ca patron pe Sfântul Gheorghe.

În încheiere, dorim să urăm din nou La Mulţi Ani Forţelor Terestre Române!

 

Surse: gl. Petre Năsturel, Steagul, Stema României, Bucureşti, Stabilimentul “Universala” de arte grafice, 1903

http://www.mapn.ro/fotodb/albums/060406_steaguri/1_2_SMFT_steag.jpg

 

– drd. Emil Boboescu –

3 Comments

  • -e important de stiut si cand a fost inaltat pt prima oara un Drapel al Ostirii, pt ca f multi militari nu cunosc: 6 decembrie 1830 (pe stil vechi). asta e adevarul istoric, dar nu prea mai e politically correct pt ca sunt amestecati si niste rusi prin povestea asta. btw Tudor Vladimirescu a fost si cetatean rus, un alt amanunt care nu se prea invata la scoala.

    “În curtea acestui metoh de episcopie s-a sfinţit întâiul drapel al Oştirii Româneşti, la anul 1830, decembrie în 6, când s-a prezentat boierilor pentru prima oară roata (compania) întâi din polcul (regimentul) întâi, adusă din Craiova, ca model de oştire regulată a Ţării Româneşti. Această companie, de două sute patruzeci de oameni, a fost comandată de praporcic (sublocotenent) Grigorie Lăcusteanu, devenit în urmă colonel. În această companie mă aflam şi eu în front, ca iuncăr (cadet, sergent mobil). Sfinţirea drapelului s-a făcut faţă cu toată boierimea ţării şi cu toţi deputaţii Camerei Legiuitoare (Obşteasca Adunare), căci era deschisă.
    După ce făcurăm mişcarea armelor, locţiitorul de mitropolit, episcopul Râmnicului, Neofit, împreună cu episcopul Buzăului, Chesarie, şi cu episcopul Argeşului, Ilarion, au binecuvântat oştirea şi au botezat cu apă sfinţită tot frontul roţii [companiei]. Boierii, plini de bucurie, faţă cu generalul Kiseleff şi cu ceilalţi ofiţeri ruşi, ne-au îmbrăţişat şi ne-au sărutat, urându-ne ani norociţi şi povăţuindu-ne a ne iubi unul pe altul şi a fi credincioşi drapelului.”

    – Sf. Gheorghe este preluat de crestinism, ca de altfel si alti sfinti militari, de la o religie pre-crestina. Originile sale sunt in mitraism, ca de altfel si capul de bour moldovenesc. la britanici a ajuns tarziu, la fel ca leii lor preluati de la ismaeliti. cand s-au dus cavalerii lor prin cruciade au fost initiati de ismaeliti, dupa cum fusesera initiati si militarii romani (inclusiv imparati) stationati in zona siriei sau in Dacia (cazul legiunii Gemina stationata in zona Apulum).

    ironia in toata povestea e ca o copie proasta (asa-zisele traditii cavaleresti occidentale si ordinele initiatice, toate niste farse) a ajuns sa fie perceputa ca original…

  • Domnul meu, cred că exageraţi cu corectitudinea politică la care faceţi referire mai sus, problema fiind cunoscută mai în toate lucrările de specialitate care le cunosc eu, fără niciun fel de ascunziş. De altfel, şi problema uniformelor, unde m-am aplecat personal, arată influenţa puterii garante la acel moment, recte Imperiul Rus. Dacă nu mă înşeală memoria, în articolul despre gradele de general, am scris despre istoria epoleţilor primilor ofiţeri români moderni, unde iniţial nu se purtau cei cu gât şi colac, ci unii împletiţi din fir, ceea ce trezea dispreţul imperialilor ofiţeri, acestea fiind însemne ce veneau din uniformologia civilă rusă, şi astfel Kiseleff aprobă purtarea de către ofiţerii români a epoleţilor cu gât, colac şi stele, după model rusesc. Aceasta problemă este dezbătută în mai toate lucrările de istorie militară ce privesc apariţia primelor unităţi militare româneşti. Deci nu văd problema de corectitudine politică.
    În altă ordine de idei, dacă stăm să ne gândim care sunt primele flamuri ale armatelor principatelor, atunci trebuie să mergem un pic mai îndărăt, şi anume, chiar la regulamentele organice, unde, în capitolele denumite Regulamentul Miliţiei, sau Jandarmeriei, în unele variante de publicare, pentru Moldova, avem descrise flamurile pentru lăncile cavaleriei, ce, la momentul respectiv, era parte componentă a regimentelor de infanterie, câte două escadroane pe regiment. Aceste flamuri erau cu capătul în unghi, sau coadă de rândunică şi aveau dispuse câte două culori orizontal: galben şi albastru pentru Ţara Românească şi albastru şi roşu pentru Moldova.
    Despre cetăţenia lui Tudor Vladimirescu îmi păstrez rezerve, problema cetăţeniei în principate fiind o chestiune superfluă la acel moment, practic fiind ori supuşi otomani, cel puţin de sine stătător ca putere suzerană, ori ruşi sau austrieci, mai mult după dezvoltări de situaţii.
    Însemnarea la care faceţi dvs. referire aparţine locotenent-colonelului Dimitrie Papazoglu, în lucrările sale memorialistice, ce fac referire doar la Muntenia. Pe de altă parte această notă, apărută de altfel la 1891, a stârnit oarecare controverse, fiind considerată de mulţi ca fiind apocrifă, din trei motive. Primul ar fi acela că ruşii nu ar fi acordat un drapel unei simple companii şi mai ales una de miliţie, deci cu rol de pază, vezi problema cu epoleţii de mai sus. Al doilea motiv, ar fi acela că tot într-o amintire a acelui moment, în descrierea colonelului Lăcusteanu atunci praporşic, adică stegar, deci sublocotenent, nu se aminteşte de înmânarea acestui drapel, iar chiar Papazoglu, publicând tot la 1891 o stampă cu acea ceremonie, ne lipseşte de imaginea unui drapel în trecerea în revistă portretizată. Este de presupus că, dacă chiar ar fi existat o înmânare de însemn vexilologic la acel moment, acesta nu a fost un drapel ci un stindard sau fanion, cel mai probabil în culorile de distingere mai sus descrise.
    Primele drapele militare sosesc abia la 1834, când de altfel este şi dat primul hatişerif otoman de permisiune în acest sens.

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: