Gripen la Aerospace Forum Sweden 2012

Gripen la Aerospace Forum Sweden 2012

Opinii pro şi contra un avion sau altul au umplut şi vor mai umple revistele şi site-urile de specialitate, izvorâte din experienţa unor oameni pricepuţi, ori a pasionaţilor. Eu, sunt doar un scrib iar pasiunile mele cuprind şi aviaţia, mai nou şi cea contemporană – ani de zile m-am axat pe ww2, însă mi-e drag să le văd pe cer, să citesc şi să scriu, să schimb o părere.

Ştiţi bine, îmi place Rafale. Şi despre Rafale se spune că nu este complet compatibil NATO, la fel şi despre Typhoon, nu numai legat de Gripen, iar dacă ignorăm realitatea acceptăm faptul că acea compatibilitate NATO totală este de fapt numai o compatibilitate completă cu avioanele şi sistemele dezvoltate de către Statele Unite ale Americii.

Să fim realişti, niciodată un produs al altei ţări nu va fi total compatibil cu cele ale SUA. Există şi interesul de a nu se dezvolta din start un avion american care să permită celorlalte state membre NATO să fie compatibil cu el în totalitate, astfel urmărindu-se şi interesele economice – producătorii americani trebuie să vândă, să exporte, să ceară bani pentru codurile sursă, să obţină ceva la schimb contra integrării, etc.

Compatibilitatea totală este doar un monopol.

Invers privind, dinspre “noi” către SUA, este imposibil să atingem un nivel de compatibilitate mai mare decât parţială şi nu este vorba în exclusivitate doar de partea financiară – să nu mai vorbesc de cea tehnologică, pentru că nu are rost: monopolul tinde să excludă dezvoltarea la nivel de concurenţă a unor sisteme compatibile.

Nu e doar vorba de partea financiară, e mult mai rău. Este vorba de imposibila atingere a sistemului în sine al forţelor armate americane, pentru că SUA şi-a dezvoltat şi îşi susţine propriul sistem complex de război.

Mă repet, a treia oară: nu e vorba doar despre partea financiară. Ar trebui ca fiecare ţară membră a alianţei NATO să se transforme într-o rotiţă din angrenajul american, ba chiar o rotiţă funcţională ca şi parte a sistemului militar SUA.

Şi asta nu se poate.

Franţa, cel mai bun exemplu, are propriile interese şi conform acestora există şi propriile nevoi. Franţa, putem spune că are propriul sistem şi îşi dezvoltă şi produce singură marea majoritate a sistemelor de armament, ca şi parte integrată a sistemului militar şi militaro-politic propriu.

Desigur, vedem că are lipsuri într-o intervenţie de genul Operaţiei Sevral. Lipsuri care nu sunt dramatice, căci Franţa ar fi putut face faţă de una singură în acest teatru, chiar şi cu un lanţ logistic cu o temporizare mai lentă susţinut doar prin mijloace proprii. Dar, nu putem generaliza. Un exemplu de succes ar putea fi fost o implicare solitară în Libia, împotriva regimului nu de mult dat jos.

O altă ţară ale cărei nevoi militare şi politico-militare duc în primul rând la un sistem propriu, este Marea Britanie a cărei problemă legată de insulele Malvine/Falkland are particularitate comparativ cu marea majoritate a celorlalte ţări membre ale alianţei nord-atlantice & europene. Reducerile bugetului militar îngrădesc enorm împlinirea completă a sistemului militar propriu.

Olanda, dincolo de reduceri, are parte de presiune pusă pe Antilele aflate foarte în vecinătatea Venezuelei, iar parte din restructurarea forţei armate olandeze este gândită pentru sistemul militar propriu care să acopere nevoile de apărare, proiectare de forţă şi reocupare a teritoriilor situate la distanţă într-un posibil gest de agresiune inamică.

Dacă privim cu ochii minţii harta NATO şi o citim în ordinea clasică, de la stânga la dreapta, remarcăm o împărţire în zone distincte în funcţie de potenţialele pericole la care sunt expuse ţările membre.

Fără să intrăm în detalii, la ochi, avem SUA şi Canada, apoi Europa Occidentală, Europa Centrală, Flancul Sudic, Balcanii şi Europa de Est.

Cine face reduceri de cheltuieli militare consistente? Tăierile le fac ţările aflate la un relativ adăpost. Ceva-ceva, se mişcă în Europa Centrală, iar dezastrul are la inventar Ţările Baltice, Bulgaria şi România.

Am fost acceptaţi într-o alianţă puternică pentru a îndeplini rolul de zonă tampon.

Ţările Baltice, România şi Bulgaria nu pot face faţă compatibilităţii NATO. Nu pot fi rotiţe funcţionale ale sistemului militar al SUA.

De la dreapta la stânga hărţii însă, dar privind din SUA, se vede invers: Bulgaria, România şi Ţările Baltice sunt rotiţe perfect funcţionale în sistemul militar american, ele având rolul de ţări de sacrificiu plasate în zona tampon.

Adică, la urma urmei ne îndeplinim rolul fără să vrem.

Renunţăm la forţa militară şi menţinem în exclusivitate structurile necesare cum ar fi Poliţia, Jandarmeria, Pompierii, Radiolocaţia împreună cu Poliţia Aeriană şi un număr mic de trupe de infanterie moto-mecanizată destinată participării în teatrele de operaţii sau în misiuni de menţinere a păcii, iar în cazul unei agresiuni faţă de Alianţă să putem încerca prin sacrificiu să încetinim o ipotetică ofensivă?

Ne împăcăm cu destinul impus, sau construim un sistem militar care să acopere nevoile? Da, de România vorbesc acum.

Nu ar trebui să urmăm exemplul Suediei şi pe lângă ce am putea oferi ca şi participare la vreun conflict, să ne bazăm înainte de toate pe un sistem propriu de descurajare? Unul realist, parţial compatibil NATO – monopolului sistemului american.

La urma urmei, dacă sistemul american se prăbuşeşte? Dacă el este învins prin măsuri şi contramăsuri din partea unui sistem inamic? Nu rămânem – ne întoarcem – la nevoia propriului sistem, adaptat la particularităţile poziţiei României?

Sistemul propriu, românesc, adaptat particularităţilor, necesită un număr foarte mic de avioane uzate?

Citeam un articol din Las Vegas Review Journal legat de participarea Suediei cu avioane Gripen la aplicaţia internaţională Red Flag şi de aici a răsărit ideea scrierii acestui articol – mi-a sărit în ochi următoarea întrebare:

But why would such a small air force from a country with a tradition of neutrality and the home of the Nobel Peace Prize that isn’t even a member of the NATO alliance want to train for war?

Răspunul, unul perfect, l-a dat Locotenent Colonelul Anders “Handy” Sergeby, comandant de detaşament al Escadrilei 2 a Bazei Aeriene 17 Blekinge:

“For us, Red Flag is more in line with if we need to defend Sweden, in case we meet the real enemy.”

“Handy” Sergeby a mai spus în completare că mai este vorba şi despre capabilitatea de interoperare şi nevoia piloţilor suedezi de a interacţiona cu “protectorate partners” din comunitatea internaţională, precizând şi că “It’s more peacekeeping and peace enforcement”.

Asta a spus pilotul suedez imediat după aterizarea a şase avioane Gripen care participaseră la un exerciţiu întins pe o zi întreagă, în care au căutat, descoperit şi distrus lansatoare mobile de rachete în poligonul din Nevada, operaţiune complexă la care au participat duzini de avioane inclusiv cu rol de agresor.

Vorbeam despre compatibilitate şi interoperabilitate. Iată ce a declarat pilotul suedez:

“When I fly in my fighter, I speak English. I use pounds in describing my fuel. I use the American-NATO equivalent way when I want to tell where a target is. And before I have too little fuel, I will use the same expression as an American, or British or French pilot,” “So we are interoperable.”

Nu credeţi că este suficient pentru ca acest pilot să fie o rotiţă funcţională în sistemul americano-nord atlantico-european, pilotând un avion modern şi capabil? Comparativ, cum ar fi fost dacă acesta zbura puţine ore şi venea la Red Flag cu un avion F-16 folosit de americani şi după aia de către portughezi timp de ani de zile şi forţat mii de ore în suprasarcină, care să mai sufere şi de carenţele sistemelor de bord situate cu mult sub cele ale avioanelor de top alături de care s-ar fi pregătit în războaiele simulate în cadrul Red Flag? Ţineţi minte, e vorba de antrenamente.

Dar, dacă ar fi fost vorba de un război real?

 

– Iulian Iamandi –