Atunci, a început şi pe la ei

Unii spun că ne sunt prieteni, alţii – în rândul cărora mă situez – spun că le-am fi vasali.

Poate că, în ascunsa realitate, este vorba de o combinaţie: suntem vasalii unor prieteni.

La urma urmei, nu este aşa şi în viaţa oamenilor de rând? Nu suntem vasali prin prieteniile cu prietenii noştri? De câte ori nu ne-am sacrificat pentru prieteni si de câte ori nu s-au sacrificat prietenii pentru noi?

Şi, de câte ori nu ne-au tras-o taman prietenii? Ehe…, iar la case mari, în vârful geopoliticii, când se întâmplă asta e grav. Am simţit-o, când prietenii mai mari ne-au abandonat în ograda lui Stalin. Am simţit-o aşteptându-i şi nu veneau decât prin Radio Vocea Americii, am simţit-o în timp ce descopeream că libertatea era de fapt o recolonizare.

Recolonizare?

Acceptăm ideea că nu este prima dată?

Recunoaştem puţine. Avem obrazul gros. Ne facem că uităm c-am fost inamici şi într-o vreme îngropam în pământul românesc americani omorâţi de români, români omorâţi de americani.

Oare ei au uitat?