Accidente aviatice Analiza Aviaţie Geopolitica Intelligence / Cyberwar

Controversata disparitie a avionului suedez DC-3 in timpul Razboiului Rece

În ziua de 13 iunie 1952  un avion C-47, versiunea militară a avionului DC-3, aparţinând Forţelor Aeriene Suedeze, a dispărut în mod misterios în timp ce se afla într-o misiune secretă deasupra Mării Baltice.  După nişte semnale întrerupte primite de la avion  la ora 11:25 (ora Suediei), conţinând mesajul „Am fost împuşcaţi” urmat de un semnal în codul Morse, cei 8 membri ai echipajului au amuţit pentru totdeauna. Dispariţia avionului a devenit de atunci o problemă sensibilă referitoare la poziţia Suediei în Războiul Rece. În ciuda evidenţelor rezultate în urma căutărilor asidue în arhivele mai multor naţiuni, unele fapte despre această dispariţie au rămas clasificate sau necunoscute. Destinul acestor oameni a rămas neelucidat timp de mai bine de şaizeci de ani.

Din echipaj făceau parte: Alvar Almeberg – pilot comandor; Gosta Blad – navigator şi comunicator radio (radist); Herbert Mattsson; Bengt Book, Ivar Svensson, Borge Nilsson, Einar Jonsson şi Erick Carlsson.

Cu 9 ore înainte ca avionul suedez să dispară oficial deasupra Mării Baltice, sovieticii doborâseră un avion american RB-29 deasupra Mării Japoniei. Acesta provenea de la Baza Aeriană Yokota din Japonia. În acest caz, autorităţile americane au refuzat ideea emisă de sovietici potrivit căreia avionul RB-29 pătrunsese în teritoriul sovietic, argumentul fiind acela că avionul se afla deasupra apelor internaţionale. Echipele americane de căutare şi de salvare nu au găsit atunci supravieţuitori, ci doar două bărci de salvare cu 6 locuri. Declasificarea dosarelor americane la începutul anilor ’90 a scos la iveală faptul că fuseseră găsiţi supravieţuitori în Regiunea Magadan şi în Inta.

Atât DC-3-ul aparţinând Forţelor Aeriene Suedeze, cât şi avionul RB-29 aparţinând Statelor Unite au avut misiuni similare, fiind echipate pentru spionaj şi aveau ca ţintă staţiile radar sovietice. Avionul suedez fusese reconstruit şi echipat la fel ca avioanele americane şi britanice de spionaj. Misiunea, parte a unui program de cooperare şi schimb de informaţii între Marea Britanie şi Statele Unite, a fost de un interes aparte din partea guvernului Suediei, care vedea Uniunea Sovietică drept unul dintre viitorii inamici posibili.

DC-3-ul aparţinea FRA-ului (Försvaters Radioanstalt), instituţia sau Direcţia Naţională de Apărare Radio a Suediei. FRA, autoritatea care se ocupă cu interceptarea semnalelor electronice, şi-a câştigat reputaţia datorită modului de înaltă calitate de a aduna informaţii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Încă din timpul războiului FRA a ţinut secretă cooperarea cu GHCQ (The Government Communications Headquarters), agenţie de informaţii din Marea Britanie, precum şi cu alte agenţii de informaţii militare din Statele Unite.

Divergenţa dintre poziţia oficială de neutralitate şi cooperarea secretă cu agenţiile de informaţii din Statele Unite şi Marea Britanie a dus la încercarea guvernului Suediei de a ascunde opiniei publice activităţile sale de spionaj. Astfel, raportul oficial referitor la avion, chiar dacă nu menţiona nimic despre activitatea sa de interceptare a informaţiilor, a fost clasificat. Conform versiunii oficiale avionul a „dispărut”. Versiunea clasificată, pe de altă parte, avea drept concluzie că avionul DC-3 fusese doborât de sovietici. Unul dintre indiciile care a dus la această concluzie a fost o barcă de cauciuc străpunsă de un glonţ care se pare că provenea din muniţia rusească.

La puţin timp după atacul sovietic, membrii guvernului suedez deja ştiau că avionul fusese doborât de un avion rusesc de tip MIG. Dar secretomania referitoare la activitatea DC-3-ului şi la misiunea sa de spionaj a determinat ca guvernul Suediei să evite să le pună sovieticilor mai multe întrebări.

MiG-15 Swedish Air Force Museum

Suedia era implicată în activităţi de spionaj şi deja trimisese agenţi în Marea Baltică, iar sovieticii erau conştienţi de acestea.

Autorităţile suedeze au vrut să îngroape această poveste a avionului DC-3 cât mai repede posibil, iar concluzia unei dispariţii misterioase ar fi fost cea mai convenabilă, deoarece astfel s-ar fi evitat întrebările incomode referitoare la misiunea avionului şi la membrii echipajului.

Cu toate că activităţile de interceptare de informaţii (SIGINT) nu erau ilegale în afara graniţelor teritoriale, erau totuşi considerate sensibile şi clasificate de toate guvernele, ţinute ascunse de opinia publică.

La 3 zile de la dispariţia avionului DC-3, pe 16 iunie, 4 avioane sovietice MIG 15 au doborât un avion suedez tip Catalina care se afla într-o misiune de căutare a epavei avionului DC-3. Acesta a fost un motiv pentru guvernul suedez să abată atenţia de la dispariţia avionului DC-3 şi să o deturneze către Catalina. Motivul? Întrebările referitoare la acest din urmă caz nu ar fi întinat imaginea Suediei ca ţară cu o poziţie de neutralitate în Războiul Rece. Dorinţa de a păstra această imagine de „naţiune inofensivă” (în timp ce colabora în secret cu Vestul) a împiedicat autorităţile suedeze să ceară socoteală Uniunii Sovietice pentru soarta celor 8 membri ai echipajului avionului DC-3 dispărut. Speculaţiile nu au întârziat să apară, vehiculându-se ideea că cei 8 oameni ar fi prizonierii Gulagului; cu toate acestea, guvernul suedez nu a luat nicio măsură împotriva URSS-ului pentru a o determina să spună dacă oamenii au pierit într-adevăr în Marea Baltică sau dacă aceştia sunt prizonieri în Gulagul sovietic.

Politica secretă a Suediei de a strânge legăturile cu Vestul era contrabalansată de o atitudine diplomatică faţă de Moscova, în timp ce susţinea că are o poziţie de neutralitate în această cursă a înarmării. Pentru a justifica atacul asupra avionului DC-3, zvonurile spuneau că acesta intrase pe teritoriul sovietic. În realitate, se pare că avionul fusese departe de graniţele sovietice în momentul atacului care fusese premeditat.

De ce fusese avionul DC-3 o ţintă?

Se pare că acesta era echipat cu tehnologie sofisticată care putea măsura semnale radar cu frecvenţe foarte joase, detectând astfel radarele de nouă generaţie pe care sovieticii le instalaseră de-a lungul coastei pe vapoarele şi avioanele lor, în acelaşi an. Tehnologia instalată de avionul DC-3 era cunoscută sub denumirea de APR-9, însă guvernul suedez afirmase că o achiziţionase abia după doborârea avionului. În realitate, însă, aceasta fusese achiziţionată cu ajutorul britanicilor. Un document găsit de către Roger Älmeberg (fiul pilotului Alvar Älmeberg aflat în avionul DC-3 doborât) în Arhivele Naţionale (NARA) în Maryland în 2006, a arătat că Statele Unite îi permisese Suediei să primească acest echipament la data de 22 noiembrie 1949, la 3 luni după ce sovieticii testaseră prima lor bombă atomică.

La 50 de ani de la dispariţia avionului, guvernul Suediei, Forţele Aeriene, FRA şi alte autorităţi au făcut o ceremonie de comemorare a membrilor echipajului aflat în misiune în DC-3. La 13 iunie 2002, guvernul Suedez a cerut iertare familiilor pentru modul în care gestionaseră acest caz.

În iunie 2003, la 51 de ani de la dispariţia avionului, o companie privată de scufundări, care tip de 3 ani cercetase diferite părţi ale Mării Baltice, a localizat rămăşiţele avionului DC-3. În 2004 guvernul suedez a dispus constituirea unei comisii tehnice pentru a recupera şi pentru a reconstrui fuselajul şi să reconstituie pe cât posibil circumstanţele în care acesta fusese doborât, pentru a determina care fusese soarta echipajului său. Reconstrucţia  a fost o provocare pentru tehnicieni, pentru criminalişti, pentru experţi juridici şi poliţie, precum şi pentru câinii care trebuiau să depisteze urmele membrilor echipajului.

Epava DC-3 Swedish Air Force Museum

Epava DC-3 Swedish Air Force Museum

Diorama DC-3 Swedish Air Force Museum

Epava DC-3 Swedish Air Force Museum

Abia în perioada decembrie 2004 până în primăvara anului 2005 s-au găsit patru cadavre după ridicarea epavei. Testele ADN au arătat că acestea aparţineau lui Alvar Älmeberg, Gosta Blad, Herbert Mattsson şi Einar Jonsson. Patru paraşute şi veste de salvare lipseau dintre lucrurile adunate din şi din jurul avionului. Astfel, nici în ziua de azi nu se ştie ce s-a întâmplat cu Bengt Book, Ivar Svensson, Borge Nilsson şi Erik Carlsson.

Întrebări la care fiul lui Alvar Älmeberg, Roger Älmeberg, de altfel îndreptăţit, ar dori să afle răspuns:

  1. Ce sa întâmplat cu ceilalţi patru membri ai echipajului care nu au fost găsiţi?
  2. De ce şi cum a fost comandat atacul avionului DC-3 de către sovietici?
  3. De ce autorităţile implicate nu au clarificat deja misiunea şi echipamentul avionului DC-3?
  4. FRA-ul suedez probabil deja deţine documente şi informaţii care nu au fost distruse şi care ar putea arunca o lumină asupra acestui caz.

Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori în astfel de confruntări şi lupte de idei care inevitabil duc şi la pierderi de vieţi omeneşti, cel mai mult au avut de suferit, şi în acest caz, familiile membrilor echipajului avionului DC-3. Copiii, fraţii, surorile, soţiile, părinţii au trecut printr-o lungă perioadă de incertitudine, de tratamente rele din partea guvernului, toate acestea durând zeci de ani. Cu toate piedicile, ei au încercat din răsputeri să afle răspunsuri legate de ceea ce s-a întâmplat. Au apelat la avocaţi, au scris articole, chiar şi o carte, în speranţa de a afla adevărul despre dispariţia DC-3-ului. Când autorităţile au fost puse în situaţia de a răspunde la toate acestea, au oferit informaţii pe jumătate adevărate, incomplete, evitând adevărul. Drama acestor familii ne duce cu gândul, printre altele, şi la drama familiilor echipajului avionului AN-24 doborât în România la 28 decembrie 1989. Ambele avioane şi echipajele au fost victimele luptei dintre două ideologii diametral opuse, cea a Blocului Răsăritean şi cea a Blocului Occidental, dintre „societatea închisă” şi „lumea liberă”.

Am găsit la un momentdat, pe Youtube, sub un filmuleţ despre epava avionului DC-3, următorul mesaj al lui Jan Christer Mattsson, fiul lui Herbert Mattsson, referitor la acest caz:

Thank you all for the wonderful tribute to my father and his brothers for their heroic sacrifices so that we remain a free people. God bless us all and long live democracy. Freedom is not free and should never assumed to be taken for granted. I love you dad sleep well.”

-Adina Călin-

 

%d bloggers like this: